De la alții citire: Gogoșariada

Moooooorrrr după gogoșari. Ardeii mei favoriți, în orice formă și poziție. După ce m-a convins tata că nu „pi’că”.

Și dacă tot v-am atras atenția cu poze pe Instagram, vă arăt și ce am furat de la tanti Silvia*, că mama nu răspundea la telefon.

  • Gogoșari (habar nu am câți, cam o plasă mare)
  • 1 l oțet
  • 2 l apă
  • 400 g zahăr (tanti Silvia zice 500 g, mie mi se pare cam mult)
  • Boabe de piper și muștar

Dacă aveți timp și chef, calculați cam jumătate din capacitatea borcanelor și respectați proporția 1:2 oțet:apă, ca să nu rămâneți cu juma de oală de zeamă, ca mine. Pe de altă parte, oțetul e ieftin, apa la fel…

În rest, gogoșari curățați de cotoare și opăriți în zeama de mai sus cam vreo 7 minute, că au fost grăsunei, și îndesați în borcane. Se acoperă cu zeama, se căpăcesc cu capace sterilizate cu țuică, se lasă la răcit și gata.

*tanti Silvia e o carte de bucate. Silvia Jurcovan.

Reclame

Numa cujet: sălbăticie, gusturi și texturi

Sălbăticia din mine nu se vede des. Cui nu se pricepe, îi par mută sau înfumurată sau neinteresată. Nu-mi plac toți oamenii. O vreme i-am troznit pe ăia care nu-mi plăceau de le-au mers fulgii. Când eram tânără și buiacă. Unii au ajuns să-mi placă, după ce-am învățat cum să am răbdare, alții, ba. Ziceam acum ceva vreme că dacă ți-am dat de mâncare, ești de-al meu/de-a mea. Mi-ai plăcut. Doar nu-mi mai cere costițe încă vreo două luni. Știu că-s bune, dar nu vreau să înceapă să mă plictisească, pentru că n-o să-mi mai iasă bine, și n-o să-ți placă nici ție.

Sălbăticia mă întoarce spre simțuri.

Văz, auz, miros, gust, pipăit. Cei care știți că-s ochelaristă, nu râdeți de văz, nu-s foarte mioapă. Sunt destul de mioapă pentru ochelari și insuficient pentru operație. Și văd foarte, foarte, foarte bine de-aproape. Încă. Pe la vreo treizecișicinșpe ani o să îmi obosească și mie ochii, e în natura lucrurilor. Dar cum sunt înceată și materialul genetic mă ajută, nici n-am încărunțit semnificativ, și probabil nici n-o să devin prezbită foarte curând. Văd culori, oameni, poziții, cuvinte și, dacă am cu ce, le fotografiez. Pentru mine sau pentru dat mai departe.

Aud muzică și voci. De preferat, care să vibreze pentru mine. Lemn și alămuri. Corzi mângâiate. Mezzosoprane, altiste, bași și basso profondo. Răgușeli, voci imperfecte, Jose Carreras umanizat după ce-a trecut de apogeu. Alan Rickman. Albulescu. Anca Parghel.

Îmi miroase a iarnă și a primăvară și a vară și a toamnă. A ger și a cartofi copți, cu unt și moare de curechi. A liliac și frunze de usturoi și ridichi de lună. A roșii zemoase, piele sărată și încinsă, plăcinte dobrogene și Tarnița. A castane coapte, frunze uscate, și prima leveșă cu găluște pe vreme ploioasă.

Îmi place să mănânc cu mâinile, să simt zeama fructelor cum se lipește de degete în timp îmi gâdilă gura. Să simt puful de piersică pe buricele degetelor și cerul gurii. Să-mi pocnească strugurii între dinți și să se rupă cu un pocnet imperceptibil de pe ciorchini. Să simt cârnăciorii elastici în mâini. Dacă n-aș ști ce gust are, aș mânca aluat de pâine doar pentru că-i atât de frumos la pipăit, pe jumătate lipicios, pe jumătate rezistent la presiune.

Mănânc pentru gust și textură. Pipăi cu limba. Sarea grunjoasă, bucățelele scăpate prin catifele de supă-cremă, murăturile crocante și acre, nucile întregi din checuri, ardeii iuți care-mi scot flăcări pe nas și urechi, roșiile acru-dulci mușcate cât sunt calde încă de pe vrej. Bezelele care troznesc între dinți și apoi se lipesc de ei, zmeura cu sâmburii ei neașteptat de mari pentru un fruct așa de mic, merele Jonathan tari-moi și dulci-acre. Ruccola amăruie, iute, crocantă și gâdilitoare. Castanele coapte, dulci și făinoase, după ce mă lupt cu coaja. Și beau vin. Alb și iute coborâtor pe gât. Mineral și ierbos. Roșu și onctuos, gutuios și vanilat, de savurat încet, aproape cu picătura.

Nu știu cum e la alții, dar, care te întorci ca o sălbăticiune spre tine, să-mi spui ce-ai găsit, când și dacă vrei. Până atunci, citește Intelectuali la cratiță și Cartea simțurilor. Sunt mintoase, tactile, cu poftă de viață și gusturi. Mai mult decât orice fel de școală de învățat cum să fim noi înșine. Știm cum să fim. Știm. Toți. Doar că e mai ușor, uneori, să căscăm gura la ce-i pe-afară decât la ce-i în casă.

 

 

De la alții citire (4): castraveți în saramură

A venit toamna și, cuminte ca toți ardelenii prevăzători, am îndrăznit să deschid borcanul cu castraveți în saramură, făcuți mai mult de musai ca de voie bună, pentru că am primit mulți și mărunți, din care, curățați de coajă, nu mai rămânea mare lucru. Pot îi să confirm cui nu m-a crezut (pe bază de mănânc din ăștia de mai mult 20 de ani) că sunt crocanți. Unora le-am și trimis filmuleț în care se aude cum cranț-crănțăne, că-s o mică bestie, ce să fac…

Acu, rețeta e cunoscută la mine-n familie cam de când mă știu. Dar mai există și în biblia mea bucătărească (Silvia Jurcovan, pentru cine nu știe încă), așa că nu am mai sunat-o pe mama, am luat direct biblia-n mână. Și am purces după cum urmează:

Am îndesat într-un borcan de 1700 ml castraveciori (lăsați vreo 2 ceasuri în apă cu sare, că nu ne punem cu autoritățile, adică mama și tanti Silvia), ardei iute, hrean, usturoi. Am măsurat cam 1 l de apă, am sărat-o (20 g la 1 l de apă, zice tanti Silvia, eu am ochiometrizat și gustat, voi găsiți echivalentele în lingurițe, că e mare internetul). Am adăugat cimbru și mărar în apă, boabe de piper și, dacă aveam, puneam și boabe de muștar. Am clocotit-o 10 minute în loc de 5 (că-s uitucă, dar nu a pățit nimic). Am lăsat-o la răcit încă 5 minute. Am turnat-o peste castraveți, până la gura borcanului și am lăsat distracția asta să fermenteze, cu capacul borcanului pus pe-o ureche, cât să nu intre musculițe bețive-n borcan, 2 zile. Într-o farfurie de zupă, că mai dă și pe dinafară. Restul de saramură, cu plante cu tot, am dat-o la frigider. După cele două zile, am turnat saramura înapoi în oală, am fiert-o din nou, și, între timp, am clătit castraveții cu apă rece. Repetat procedeul (răcit 5 minute, turnat peste castraveți până la gura borcanului, închis ermetic borcanul, de data asta).

Tanti Silvia zice să duci borcanele-n cămară. Eu n-am. Am lăsat experimentul să se răcească de tot (cam o noapte și un pic) și l-am dat la frigider, pentru că erau vreo 30 de grade afară. Dacă ai unde să-l lași la răcorică, se pare că mai fermentează puțin. În frigider, n-aș jura, dar nu știu destulă biologie și chimie ca să pot și să confirm.

A ieșit cam iute, dar nu-i bai, corespunzător de crănțănibil și exact cât îmi place mie de acru.

PS: Zeama asta o să arate ca naiba după a doua fierbere, dar se limpezește în borcan, după cum se vede.

 

 

Ce poți face cu 2 ouă (8): pită-n bundiță

Să presupunem, dragă holteiule, că ai fost la 1 bere cu băieții  (bineînțeles că nu mai multe). Acum ți-e sete, deși credeai că berea hidratează, ești fotofob și te cam strânge cutia craniană. Și crăpi de foame.

Iar în frigider ai două ouă pe care le bați pentru papară. Și când te uiți mai bine, pita e cam tare, pentru că, fiind băiat mare, nu ai ascultat-o pe maică-ta, și nu ai băgat-o înapoi în pungă, că știi tu mai bine.

Ce te faci? De ieșit din casă nici nu poate fi vorba, că aseară ți-ai pierdut și ochelarii de soare. Și e cam senin și luminos pe-afară.

Păi e simplu. Dacă nu ai cumpărat pâine feliată, o feliezi. Grijă la degete… Iei o tigaie. Iei niște ulei cumpărat de maică-ta când a fost în inspecție. Il torni în tigaie. Până se încinge, îmbraci tricoul de meșterit la mașină, ca să nu îți faci tratament cu ulei fierbinte la covorașul de pe piept. Dai pita prin ouăle bătute și o pui cu grijă și o furculiță în tigaie. După ce e rumenă pe o față, o întorci pe cealaltă. O scoți și o mănânci*.

* tot procesul durează mai puțin decât îți ia să citești ce am scris. 

Ghidul bucătarului econom (2): șnițele cu două panade, din două regnuri

wp-1472727915576.jpgAsta n-a fost economie intenționată, pe cuvânt de onoare. Nu  mi-a ajuns pesmetul pentru toate șnițelele din regnul animal, și mi-a rămas panadă în plus, drept pentru care am trecut la regnul vegetal.

Panada 1 e prima pe care-am învățat-o și pe care-o găsiți la necomplicarea mâncărurilor simple, făină, ou bătut, pesmet amestecat cu cimbru.

Panada 2 (aluat de bere, de fapt) e o struțocămilă de ou bătut rămas în plus, bere, același cimbru, sare și făină furată parțial de la vecina din capitală, de unde mai aflați și ce-am aflat eu de la bunica, și anume că uleiul de șnițele e încins când picătura de ou bătut se ridică instantaneu la suprafață.

Cât despre regnuri, cel animal a fost porcin, sub formă de mușchiuleț (sau fileu, dacă sunteți mai prețioși), iar cel vegetal, ardei, pentru că și deoarece mi-am amintit că există pe lume și tempura care-i tot un fel șnițel japonez. De care voi mai face cât de curând, pentru că a bătut la popoul regnul animal într-un mare hal.

 

Cozonacii, fursecurile și marțolea festivă

Dacă ați mai trecut pe-aici știți sigur că îmi place să fac deserturi cam ca la câne, lanțul (cum ar fi zis bunică-mea).

Dacă mă mai împac cât de cât cu cozonacii, care-s un fel de pită dulce, dar care îmi mănâncă juma de zi la o șarjă, mai mult decât dulciuri pentru to(n)ți n-o să vedeți de la mine.

Eu zic să mi se dea un opt pentru efort. Turta dulce, lucrul cel mai simplu de făcut, mi-a ieșit minunată, dar mi-a fost prea lene și prea neîndemânare să o și ornez. Data viitoare îmi bag om, că nu-i de mine.

Fursecurile cu nucă le-am făcut cu unt de 82% grăsime, când ele au fost concepute în vremuri când și margarina se dădea pe sub mână. Sunt fragede, minunate, dar mi-au mâncat juma de suflet la manipulat. Și am și uitat să aduc dulceață de caise de la mama, așa că or hi bune și cu din aia de coarne, că-i roșie, bună și frumoasă.

La cozonacii în hârbe*, în schimb, a lovit marțolea festivă cam în jumătate din producție, după cum urmează:

  • prima șarjă, cu rahat, a fost și din prea puțin material, și nici n-a crescut strălucit, că am uitat să fac în casă căldură ca-n feredeu. Bună la gust, urâțică destul la vedere.
  • la a doua, m-am grăbit cu scosul din cuptor, înainte să se întărească suficient coaja. Rezultat? Un cozonac minunat, pufos, plin de mac, dar prăbușit și făcut flenduri. Pe celălalt l-am lăsat mai mult, a ieșit corespunzător.
  • la a treia, umplutura de nucă s-a gândit să crape pălăria cozonacului, și, deși au ieșit cel mai bine, tot mai suferă din lipsă de frumusețe.

Și-acuma mă credeți că prefer să fac mâncare pentru o nuntă decât prăjituri pentru o familie mică?

* Hârbele-s niște forme de ceramică, seamănă cu niște ghivece, iar rezultatul e destul de apropiat, ca formă, de pannetone.

 

 

Găluștiada de toamnă, cu amintiri din copilărie

Iacă am făcut prima tură de găluște după câteva luni, că s-au făcut și rădăcinoasele bătrâne, numa bune pentru leveșă. Găina s-a transformat în limbă (de vită), iar găluștele mi-au ieșit ca de obicei, perfecte pentru mine.

Dar, cu ocazia discuțiilor despre ele, mi-am amintit cum le făcea bunica, măsurate, din două ouă mari și o ceașcă de cafea cu lapte, albă cu buline roșii, plină cu griș, în care așeza gălbenușurile în juma’ de coajă, să nu curgă.

Și cum, la prima mea tentativă de găluște, sub atenta supraveghere a bunicii, că era sărbătoare mare (din aia care nu trece fără leveșă, că vine sfârșitul lumii în Ardeal), au venit să cânte niște domni ceterași mai bruneți, că mai veneau prin sate și mergeau pe la casele mai acătării…

Domnișoară (aveam vreo 12 ani, eram cu vreo 5 cm mai scundă decât acum, când tot de la copii mă îmbrac), lăsați mâna moale și bateți mai de sus, ascultați-mă pe mine, că am fost și bucătar.

S-a băgat definitiv la tărtăcuță (cred că a fost primul om care mi-a zis dumneavoastră), la un loc cu lecția bunicii și, în afară prima tentativă de după vreo 15 ani, când mi-au ieșit niște gloanțe din cauză de prea mult griș, am rămas imbatabilă. Bat albușurile cu furculița de stau băț, și rețeta v-am dat-o deja, nu mai e cazul să o repet.

Bucurii mici și foarte mici de bucătar leneș

În dezordine haotică, după cum urmează, pe puncte sau linii sau pătrățele, cum o vrea wordpress:

  • deșteapta de mama, ocoșul de frate-meu și bunătatea de cumnată-mea
  • pezevenghii de nepoți (citate preferate: de-li-cioooooos – nepotul și decedecedecedece – nepoata)

(la mine, cei de sus sunt impliciți, ceea ce vă doresc și dumneavoastră)

  • oja roșie cerută pentru mine de un prieten la o prezentare de afaceri serioasă
  • regăsirea rujurilor roșii
  • sârmele de pe dinți aruncate cât colo
  • marea într-un ghioc căptușit cu coraliu (da, știu, nu există cuvântul, și ce dacă), primit aseară
  • Chaplin pe Belvedere (Scena Urbană), deși n-am ajuns, și Ada Milea pe malul Someșului (Colours of Cluj)
  • supa chioară și sărată de regim hipersodic și hiperamidonic (nici ăsta nu există, și ce dacă), fiartă înainte de plecarea acasă pentru încă vreo cinci luni, de una din cele mai bune prietene
  • apartamentul făcut locuibil al zisei prietene, deși înseamnă că va sta mai puțin la mine când mai vine
  • guma de mestecat care nu știa cât i-am dus dorul trei ani, deși înainte nu mi-ar fi trebuit nici pe gratis
  • ghiozdanul făcut pentru TRX-ul de mâine, după două săptămâni de relativă pauză
  • încrederea în capacitățile mele sportive de vârstă mijlocie a două noi prietene cu mult mai tinere
  • flotările pe asfalt, din roabă (dacă nu ați mers cu roaba în copilărie, nu știți ce ați pierdut, dar vă zic oricum cum se face, că se mai poate, cu puțină minte copilăroasă: se iau picioarele unui împricinat care se sprijină în mâini la subțioară sau șold, după puteri, iar împricinatul se plimbă în mâini prin ogradă)
  • prima recoltă, minusculă, de porodici de pe balcon
  • pontonul nu știu cui de la Tarnița
  • WineUp, Corso Bistro, Camino, Charlie
  • TIFF, Jazz in the Park, Electric Castle, Untold și Marea Hămăceală
  • Teatrul ReACT, Create.Act.Enjoy, Olguța și un bunic de milioane, Jazz Factory, Brum.
  • ieșirea din găoace, cu călcatul găoacei în picioare până se face praf și pulbere, a unei prietene din cele mai bune, întâlnite fizic și în persoană de fix două ori
  • o încurajare de a continua să scriu, sub formă de „nu cumva să îndrăznești să nu”, de la un om urmărit online de mine demult și cunoscut relativ recent
  • costițele improvizate la bâză de care nu se mai satură prietenii
  • dulceața de care m-am apucat de puțin timp, care-mi iese și mai și stă conservată
  • cerceii și tricoul cu Poprica Rulz, primite de la o prietenă niciodată întâlnită în persoană
  • cana cu flori de ziua mea, livrată la 8.30 de Florissima
  • ciorba de burtă de la Mercur
  • pizza livrată de peste drum și cea din capătul străzii Năsăud
  • cărțile citite și recitite
  • Ultima transhumanță
  • recitalul improvizat cu pianistă, contratenor și tenor, la care am nimerit mai mult de sete, decât planificat
  • mentoreasa, guru și gura spurcată
  • Belgia cu soare, karbonnade și Gentse Gruut
  • pana prostului de ziua mea
  • hidrobicicleta cu doi adulți și un copil (adică trei femei mai mititele)
  • BMF2, bi-max, dr. B. și o nouă prietenă

Ia faceți și voi o numărătoare, poate mă depășiți.

Cu sare

N-o să vă mint, știu să fac și mâncăruri complicate. Și foarte complicate. Dar bucuria pe care mi-o dau cele făcute simplu ca bonjur nu o egalează nimic. O fi de lene, o fi de-aia că nu se ascunde ingredientul principal după mirodenii și arome, nu știu, dar asta e.

_20150709_184025

Acu, dacă tot am fost la ocnă la Turda să scot sare de Ocna Dejului, și dacă tot mi-am amintit de unul din felurile mele preferate din copilărie, ciuperci pe plită cu un praf de sare, mi-a trăznit mie prin cap să văd ce gust au aripioarele fără altceva.

Și bune-s, Doamne. Faceți și voi. Luați câte aripioare de pui aveți. Spălați-le, ștergeți-le, curățați-le de puf și pene, dacă mai au, pârliți-le dacă e cazul. Tăiați vârfurile, să nu vă facă prietenii morală. Alea ascuțite din capăt.

Sărați-le. Dați-le la cuptor cu o tavă cu apă dedesubt. Ori pe grătarul cuptorului, ori pe ceva instalație din frigărui. Lăsați-le până vi se pare că s-au rumenit pe-o parte și întoarceți-le. Lăsați-le să se rumenească și pe partea asta. Nu știu cât le-am ținut, dar luați una deoparte, desfaceți-o unde-i mai grosuță și dacă nu mai are pic de roz, sunt gata. Dacă nu-s, puneți-o înapoi în cuptor și mai încercați. Când ați întors puiul, adăugați câteva ciuperci mari, cam una de căciulă de mesean, sărate pe lamele, cu dânsele-n sus.

Adăugați ce salate vă tună vouă prin tărtăcuță (în cazul de față roșii cu ulei, sare și cimbru și mixtă de balcon cu vinegretă din oțet de mere, sare și dulceață de căpșune). Aranjați frumos ce chutney aveți prin casă. Poftiți lumea la masă.

Lumii îi recomand să vă aducă ori un alb, ori un roze, dar mai aromate nițel. Și seci.

Nostalgii habsburgic-rustice și soare cu dinți

Pentru că s-a terminat a zecea oară primăvara, pentru că bucătarul leneș avea de împărțit în pungi mai mici faimoasa iute de Sebiș*, pentru că a fost soare, între două leneveli la cafea bătută de vânt pe balcon, a fabricat pită, leveșă și liptai**. A verificat dacă e bună pâinea. A testat o nouă utilizare a infuzorului de ceai, conform concentratului de supă al lui guru, și-a furat singură căciula (sub formă de o pulpă de găină coaptă pentru supă împreună cu morcovi și păstârnaci și toată pielea crocantă de pe cealaltă pulpă și șoldurile pentru supă). A băut vreo trei cafele la soarele cu dinți de pe balcon. sah Și a făcut liptai, după cum spuneam. Sau liptauer. Sau pastă de brânză, sau cum vreți voi să îi ziceți, că pe la noi fiecare familie are rețeta proprie . DSC_0496 Liptai de față e o adaptare a primei pe care am făcut-o, în altă duminică, sub atenta supraveghere a unei prietene bune, care nu mai făcuse nici ea, dar știa ingredientele și gustul. Așadar, se amestecă în blender, chopper, cu mixerul, cu furculița sau cu ce aveți pe lângă casă:

  • brânză iute de Sebiș (sau bună de burduf, sau caș gras de oaie pe care îl sărați pe loc, sau brânză frământată)
  • ceva smântână
  • un bumb de unt, dacă vreți
  • chimen prăjit în tigaia uscată
  • ceapă verde, sau, dacă nu e primăvară, ceapă roșie uscată, tocată mărunt, că iese frumos în poze
  • boia, dacă aveți, că eu n-am avut, pentru că fără poprică n-are mâncarea față

Se ajunge la consistența potrivită, se ia pită și se mănâncă. Greu o fost? Nuuuuuuu!


* Iute de Sebiș nu e încă DOC, dar ar putea să devină. E doar brânză iute, maturată, din caș de oaie frământat, făcut de verișorul meu.
** La noi la asta e Liptai. La alții cică e altceva. Iar Wikipedia e de părere că fiecare casă de om din Europa Centrală are o rețetă proprie 🙂