Despre Bucătarul leneș

Eficiența e lene cu cap. Am cap. Sunt leneșă. Concluzia-i evidentă. Sau nu?

Trei improvizații la vremea pandemiei

Te trezești cu dosu-n sus. Te speli pe ochi, bei cafea, mai bei o cafea, te îmbraci și pleci cu prietenii la piața de producători de la Sala Sporturilor. Prin mască, tragi pe nas aromă de cimbru și mărar, peste ea caști gura la ce se mai găsește, te duci la văru-tău după roșii, și mai cumperi vinete, mere de vară, prune și ingredientele pentru dulceață de sâmburei (vișine, zmeură, coacăze roșii).

Trei.

Și o salată creață și sfeclă roșie dulce și fragedă, din care ai să comiți o improvizație, cu vinegretă din muștar, oțet de gutui, gem de zmeură, un vârf de sare și ulei presat la rece (tot de la piață, de acum două săptămâni).

Te întorci acasă, o suni pe maman să îi ceri rețeta de dulceață, speli și pregătești fructele, și le dai la frigider cu un pic de zahăr, până mâine. Încet și cu treabă bună.

Speli restul vegetalelor, le lași la uscat, mai citești una-alta, scoți juma de pui din frigider și untul cu cozi de usturoi din congelator. Stai să ajungă puiul la temperatura bucătăriei și să se înmoaie untul. Bagi untul pe sub pielea puiului, îl sărezi și-l dai la cuptor. Și mai ai o improvizație.

Mai lenevești un pic și pe când e aproape gata puiul, faci 4 cartofiori noi (de la aceeași piață) cubulețe mici. Scoți puiul, îl lași la hodină și torni zeama lui într-o tigaie, cu cartofii. Îi fierbi înăbușit și, când sunt gata, le mai dai un praf de piper și un pic mai mult pătrunjel (da, tot de la piață, v-am înnebunit cu ea, știu). Și-i gata și a treia.

Faci o poză și te minunezi de ce bunătăți ti-au ieșit. Gata.

Ottolenghi-șmottolenghi. Cu brânză de Trascău

Se ia o rețetă care face înconjurul internetului zilele astea.

Se pun 2 jumătăți de vinete la cuptor, conform instrucțiunilor, cu sare, condimente de care ai, piper și ulei.

Se coc cu partea tăiată în jos, că așa ne-a troznit. Se întorc cu fața în sus când sunt coapte și se decide brusc că nu vrem iaurt, ci brânză. Maturată, de Trascău/Torockoi.

Se mai lasă la cuptor vreo 10 minute. Gata.

Panica și tarhonul

După a noua săptămână de izolare (că ai început devreme, cu o viroză), îți sare inima din loc la fiecare semn de hiperactivitate nazală. Dar îți trece repede, cu tarhon și un pahar de vin.

Iei niște cartofi noi, ceva ulei, sare și tarhon proaspăt și tocat, le amesteci bine și le faci pachet în hârtie de copt. Le dai la cuptor la un loc cu alt pachet cu ce friptură* vrei.

Respiri adânc, îți torni un pahar de vin și-ți trece panica. Până mâine dimineață îți va fi trecut și hiperactivitatea nazală.

20200509_204701.jpg

* mușchiuleț de porc cu muștar și două picături de vin, bună, dar, în cazul de față, doar garnitură la cartofi.

Sparanghel, prietenește și semi-improvizat

Nu știu cum v-ați izolat voi, dar, exceptând munca de-acasă cu care am avut timp mai bine de zece ani să mă obișnuiesc, eu am avut și zile cu mintea ceva mai în pioneze. În care, pe lângă că (în sfârrrrșiiiiit) mi-am redescoperit plăcerea de a improviza în bucătărie, m-au scos din învârtitul ca leul în cușcă familia și prietenii. Și rețetele lor. Așa că, pentru prima dată-n viață, am ajuns să fac din cap în coadă ouă roșii (în videoconferință cu mama și nepoata, urmată de alta cu prietena din Bruxelles), sarmale și zamă de măcriș (fără miel, că nu s-au aliniat planetele).

Și, în timp ce ne izolam, că aia e, viața nu e întotdeauna parfum de roze, a apărut parfumul de sparanghel, pe care, dacă s-ar găsi vreo metodă, l-aș mânca și la desert când e în sezon.

IMG_20200506_194422_634.jpg

Așadar, pentru o tartă cu sparanghel semi-improvizată, se iau următoarele: o prietenă din alt oraș, o rețetă găsită și testată de ea (pe care v-o arată aici, în engleză, și e mai Brâncuși, nu Pollock ca a mea), se completează cu o șuetă și se purcede la adaptare pe bază de ce-aveam prin frigider:

100 ml smântână dulce și 2 linguri smântână grasă în loc de 240 ml smântână dulce (1 cup, aprox. 240 ml)
1 ou mediu și 1 ou mic (de casă) în loc de 1 ou mare, din care 1/2 ou mic și bătut bine s-a păstrat pentru uns foietajul pe margini
brânză de burduf maturată în loc de brânză de capră, vreo 100 g
ciuperci călite rămase de la altă cină (cu ceapă, usturoi, morcov, vin și oregano)
1/2 legătură de sparanghel bun și proaspăt și dulce
1 foaie de foietaj congelat (dezghețat)

Se amestecă oul cu brânza și ciupercile până se fac un fel de pastă. Se adaugă smântâna și se bate cu un tel.

Se întinde foaia pe tavă și, cu un cuțit foarte ascuțit, un cutter sau o lamă de ras (eu din asta am, pentru decorat pâinea cu tăieturi), se crestează, până pe la mijlocul grosimii, la 1 cm de margine. Se toarnă cu grijă amestecul în mijlocul foii, se intră în panică pentru că umplutura pare cam lichidă, se face barieră din vârfuri de sparanghel. Se realizează că nu s-a pus sare și piper și se pun pe deasupra. Se dă la cuptor, vreo 30 de minute la 180 de grade, până arată ca-n poză.

Se face poză, se gustă, se laudă rețeta, se cade de acord că e absolut mi-nu-na-tă.

Gata, încercați și voi. Dacă nu vă place sparanghelul, cu ce aveți prin casă, combinația de ou și smântână dulce rămâne cam aceeași.

Cum n-am pus coada la lingură (5): supă de linte cu vin alb

Iei 2 morcovi, 1 sfert de țelină mică, 4 cepe verzi mici, 2 căței de usturoi, 1 pahar de vin alb, ceva unt, cimbru și sare.

Toci mărunt ceapa, usturoiul, morcovii și țelina, arunci niște sare și cimbru peste ele, mai amesteci o dată-n oală, adaugi vinul, fierbi până se evaporă alcoolul și adaugi apă fierbinte și linte. Fierbi până se înmoaie lintea (vreo 20-30 de minute), spumuiești dacă trebuie, mai pui sare dacă vrei, oprești focul, pui în farfurie și mănânci.

Varză (oarecum) călită

Ai juma’ de verzișoară, nu verde, ci roșie, care e, de fapt, mov și lasă zeamă turcoaz.

Ai juma’ de conservă de mazăre, pentru că restul l-ai halit, ca obsedata, cu lingura, direct din cutie (și ți-ai amintit că te-ai întrebat vreo trei ani lungi ce ambalajele lui fasole se fac din oțel, până te-a pocnit revelația clătind, pre-reciclare, o conservă).

Ai ceva jambon.

Toci varza, o condimentezi cu sare* cu piper roz rămasă de la altceva, o lași deoparte și, între timp, cubulizezi** jambonul, arunci mazărea (fără zeamă) peste cele de mai sus, amesteci și dai la cuptor (180°C) până se înmoaie varza.

––––––––-

* grijă la sare, varza scade mult, nu sări calul când condimentezi

** cuvânt inexistent, dar sunt filoloagă, îmi dau voie

Când ai…

Când ai… gușă de porc proaspătă, faci slănină fiartă. Simplu ca bonjur.

20181214_103640.jpg

Fasonezi cât de cât gușa, o pui într-o oală în care să încapă, torni peste ea 2/3 apă și 1/3 vin, arunci în apă cimbru, foaie de dafin și boabe de piper și habarnam ienibahar, 1 lingură de sare la 1 l de apă și lași la fiert, la foc mic, până intră și iese furculița ușor din slănină.

Când e fiartă, o scoți din oală, o scurgi și răcești, o dai cu usturoi stropșit cu puțină sare, o ștergi de usturoi  și o rumenești în obrăjori cu boia (eu am avut iute, dar merge și cu dulce).

Gata, ai slănină fiartă. Dacă scoți la interval niște pălincă și niște ceapă, ești ardelean.

De la alții citire: Gogoșariada

Moooooorrrr după gogoșari. Ardeii mei favoriți, în orice formă și poziție. După ce m-a convins tata că nu „pi’că”.

Și dacă tot v-am atras atenția cu poze pe Instagram, vă arăt și ce am furat de la tanti Silvia*, că mama nu răspundea la telefon.

  • Gogoșari (habar nu am câți, cam o plasă mare)
  • 1 l oțet
  • 2 l apă
  • 400 g zahăr (tanti Silvia zice 500 g, mie mi se pare cam mult)
  • Boabe de piper și muștar

Dacă aveți timp și chef, calculați cam jumătate din capacitatea borcanelor și respectați proporția 1:2 oțet:apă, ca să nu rămâneți cu juma de oală de zeamă, ca mine. Pe de altă parte, oțetul e ieftin, apa la fel…

În rest, gogoșari curățați de cotoare și opăriți în zeama de mai sus cam vreo 7 minute, că au fost grăsunei, și îndesați în borcane. Se acoperă cu zeama, se căpăcesc cu capace sterilizate cu țuică, se lasă la răcit și gata.

*tanti Silvia e o carte de bucate. Silvia Jurcovan.

Aici/acum

No automatic alt text available.

Îmi mușc limba de ceva vreme, ca să nu-i cadă cuiva prost.

Dar na, mama zmeilor dă din picioare și se cere la tribună. Care v-oți leza, să vă fie de folos într-o vreme din viața asta, că deja văd prea multă frică și de singurătate, și de iubire primprejur, că eu vă raduefconstantinesc puțin, așa neexpertă cum oi fi.

Zic ce văd. Și nu văd bine. Nu doar la alții, evident, că și bârna mea-i cât un stejar bătrân.

Ce s-a învârtit pe lângă mine-n ultima vreme?

Oameni care se tem de singurătate mai rău decât de-al treilea război mondial. Din care majoritatea s-au descurcat foarte bine pe cont propriu, dar se agață de relații inexistente, în stare vegetativă sau demult oale și ulcele.

Oameni care cred că iubirea-i doar de dat, nu și de primit, și se mulțumesc cu declarații sforăitoare și dovezi din părți.

Oameni care cred că iubirea-i distracție constantă. Măăăăăi, și părinții și copiii se scot din minți reciproc, chiar și când au relații bune și funcționale, d-apoi doi amorezi pe care, teoretic, nu-i leagă nicio obligație. Reveniți-vă, că nu e așa, e și cu ținut de frunte când ești beteag, și cu bâzdâci premenstruali, și cu ceai de ceapă la pat, și cu pârțuri și pastă de dinți fără capac. Urmează paranteză.

(Apropo de obligații, o să îmi ziceți de copii. Mă scuzați, dar dat fiind că suntem o generație de divorțăcioși, văd destui copii crescuți minunat de doi părinți despărțiți. Deci nu țiiiineeee. Ăia care-s soi bun, îs buni și împreună, și separat, și ăia care nu-s, mai breji nu se fac.)

Oameni care trăiesc în trecut. Cu alea bune ale trecutului sau cu alea rele. Le mai putem aduce înapoi? Le mai putem drege? Nu? Seeeeriiiioooos? Păi și-atunci de ce n-am căsca ochii la acum, nu la atunci?

Am zis că vă raduefconstantinesc doar puțin, așa că n-am concluzii, doar constatări. Căscați și voi ochii pe unde umblați acum, nu doar în urmă și nu doar înainte cu 10 km.

 

Meditație pe pită/varză

20180903_134308.jpg

Nu știu alții cum or fi, dar eu, când nu-s bine, fac pâine. Acum nu-s. O să fiu. Mai încolo.  Până atunci toc varză pentru călit și meditez la Verbele auxiliare ale inimii (Peter Esterhazy), de unde-am învățat câte nu spunem niciodată sau prea târziu. În principal din orgoliu, de rușine sau de frică.

Pita e focaccia ardelenească, pentru că nu cred că i-ar trece vreunui italian prin cap să bage pastă de ardei în ea. S-a luat o rețetă de focaccia dintr-o revistă pentru care am tradus, s-a constatat că n-aveam nici roșii uscate, nici măsline dar, când am deschis frigiderul, mi-a sărit în ochi borcanul virgin cu pastă de ardei. Pe care l-am deschis. Dacă mi-aș aminti și de unde e, ca să mai cer, ar fi perfect. Dar…

450 g de făină albă (eu folosesc tipul 650)
10 g drojdie proaspătă
3 linguri de ulei de floarea soarelui presat la rece
300 ml apă călduță
1/2 linguriță de zahăr
1 linguriță de sare
1 lingură de pastă de ardei
oregano de tufă de bal
con, sare de mare

Pașii de urmat sunt, în mare, cei de la pâine: frecat drojdie cu zahăr, turnat în craterul din făina din castron, adăugat puțină apă călduță, verificat dacă face spumă, adăugat sarea, restul de apă și uleiul. De data asta, pentru un control mai bun al aluatului, care e mai moale al meu de pâine, l-am scos pe planșeta înfăinată și l-am frământat acolo, după care l-am uns cu ulei și l-am lăsat la dospit. A fost de treabă, a dospit și s-a dublat, l-am scos, l-am întins, l-am uns cu pastă de ardei și l-am rulat. După care am tăiat ruloul în două și am întins cu degetele două lipii, care s-au spart frumos, ca să se vadă pasta de ardei. Conform instrucțiunilor, mi-am folosit degetele ca să fac model artistic, am presărat cu sare de mare și oregano. Am mai stat 10 minute să mai dospească și am copt (cam 30 de minute la 200 de grade cu ventilație).

20180904_190140.jpg

Dacă n-ați călit varză ardelenește, nici să nu-ncercați dacă nu sunteți în dispoziție meditativă. Durează tocatul, dar mai ales călitul în ceaun gros de fontă, la foc mic, cu capac. Iese, evident, fenomenal, dar mai bine nu vă apucați dacă vă grăbiți.