Sălbăticia din mine nu se vede des. Cui nu se pricepe, îi par mută sau înfumurată sau neinteresată. Nu-mi plac toți oamenii. O vreme i-am troznit pe ăia care nu-mi plăceau de le-au mers fulgii. Când eram tânără și buiacă. Unii au ajuns să-mi placă, după ce-am învățat cum să am răbdare, alții, ba. Ziceam acum ceva vreme că dacă ți-am dat de mâncare, ești de-al meu/de-a mea. Mi-ai plăcut. Doar nu-mi mai cere costițe încă vreo două luni. Știu că-s bune, dar nu vreau să înceapă să mă plictisească, pentru că n-o să-mi mai iasă bine, și n-o să-ți placă nici ție.
Sălbăticia mă întoarce spre simțuri.
Văz, auz, miros, gust, pipăit. Cei care știți că-s ochelaristă, nu râdeți de văz, nu-s foarte mioapă. Sunt destul de mioapă pentru ochelari și insuficient pentru operație. Și văd foarte, foarte, foarte bine de-aproape. Încă. Pe la vreo treizecișicinșpe ani o să îmi obosească și mie ochii, e în natura lucrurilor. Dar cum sunt înceată și materialul genetic mă ajută, nici n-am încărunțit semnificativ, și probabil nici n-o să devin prezbită foarte curând. Văd culori, oameni, poziții, cuvinte și, dacă am cu ce, le fotografiez. Pentru mine sau pentru dat mai departe.
Aud muzică și voci. De preferat, care să vibreze pentru mine. Lemn și alămuri. Corzi mângâiate. Mezzosoprane, altiste, bași și basso profondo. Răgușeli, voci imperfecte, Jose Carreras umanizat după ce-a trecut de apogeu. Alan Rickman. Albulescu. Anca Parghel.
Îmi miroase a iarnă și a primăvară și a vară și a toamnă. A ger și a cartofi copți, cu unt și moare de curechi. A liliac și frunze de usturoi și ridichi de lună. A roșii zemoase, piele sărată și încinsă, plăcinte dobrogene și Tarnița. A castane coapte, frunze uscate, și prima leveșă cu găluște pe vreme ploioasă.
Îmi place să mănânc cu mâinile, să simt zeama fructelor cum se lipește de degete în timp îmi gâdilă gura. Să simt puful de piersică pe buricele degetelor și cerul gurii. Să-mi pocnească strugurii între dinți și să se rupă cu un pocnet imperceptibil de pe ciorchini. Să simt cârnăciorii elastici în mâini. Dacă n-aș ști ce gust are, aș mânca aluat de pâine doar pentru că-i atât de frumos la pipăit, pe jumătate lipicios, pe jumătate rezistent la presiune.
Mănânc pentru gust și textură. Pipăi cu limba. Sarea grunjoasă, bucățelele scăpate prin catifele de supă-cremă, murăturile crocante și acre, nucile întregi din checuri, ardeii iuți care-mi scot flăcări pe nas și urechi, roșiile acru-dulci mușcate cât sunt calde încă de pe vrej. Bezelele care troznesc între dinți și apoi se lipesc de ei, zmeura cu sâmburii ei neașteptat de mari pentru un fruct așa de mic, merele Jonathan tari-moi și dulci-acre. Ruccola amăruie, iute, crocantă și gâdilitoare. Castanele coapte, dulci și făinoase, după ce mă lupt cu coaja. Și beau vin. Alb și iute coborâtor pe gât. Mineral și ierbos. Roșu și onctuos, gutuios și vanilat, de savurat încet, aproape cu picătura.
Nu știu cum e la alții, dar, care te întorci ca o sălbăticiune spre tine, să-mi spui ce-ai găsit, când și dacă vrei. Până atunci, citește Intelectuali la cratiță și Cartea simțurilor. Sunt mintoase, tactile, cu poftă de viață și gusturi. Mai mult decât orice fel de școală de învățat cum să fim noi înșine. Știm cum să fim. Știm. Toți. Doar că e mai ușor, uneori, să căscăm gura la ce-i pe-afară decât la ce-i în casă.
Ghidul bucătarului leneș 