1 dovlecel verde de vreo 30 cm lungime, cu semințele scoase, 5 cm de morcov, 2 ouă, 50 g șvaițer, vreo 4 linguri de făină, sare, piper, cimbru uscat.
Sărat dovlecelul ras, lăsat până razi restul, stors, amestecat. Bătut ouăle, turnat peste dovlecel, adăugat treptat făina. Modelat cu mâinile înfăinate (deloc distractiv). Prăjit. Halit. Cu sos de iaurt cu usturoi, sare și ulei.
Gata.
Nu știu cum v-ați izolat voi, dar, exceptând munca de-acasă cu care am avut timp mai bine de zece ani să mă obișnuiesc, eu am avut și zile cu mintea ceva mai în pioneze. În care, pe lângă că (în sfârrrrșiiiiit) mi-am redescoperit plăcerea de a improviza în bucătărie, m-au scos din învârtitul ca leul în cușcă familia și prietenii. Și rețetele lor. Așa că, pentru prima dată-n viață, am ajuns să fac din cap în coadă ouă roșii (în videoconferință cu mama și nepoata, urmată de alta cu prietena din Bruxelles), sarmale și zamă de măcriș (fără miel, că nu s-au aliniat planetele).
Și, în timp ce ne izolam, că aia e, viața nu e întotdeauna parfum de roze, a apărut parfumul de sparanghel, pe care, dacă s-ar găsi vreo metodă, l-aș mânca și la desert când e în sezon.
Așadar, pentru o tartă cu sparanghel semi-improvizată, se iau următoarele: o prietenă din alt oraș, o rețetă găsită și testată de ea (pe care v-o arată aici, în engleză, și e mai Brâncuși, nu Pollock ca a mea), se completează cu o șuetă și se purcede la adaptare pe bază de ce-aveam prin frigider:
100 ml smântână dulce și 2 linguri smântână grasă în loc de 240 ml smântână dulce (1 cup, aprox. 240 ml)
1 ou mediu și 1 ou mic (de casă) în loc de 1 ou mare, din care 1/2 ou mic și bătut bine s-a păstrat pentru uns foietajul pe margini
brânză de burduf maturată în loc de brânză de capră, vreo 100 g
ciuperci călite rămase de la altă cină (cu ceapă, usturoi, morcov, vin și oregano)
1/2 legătură de sparanghel bun și proaspăt și dulce
1 foaie de foietaj congelat (dezghețat)
Se amestecă oul cu brânza și ciupercile până se fac un fel de pastă. Se adaugă smântâna și se bate cu un tel.
Se întinde foaia pe tavă și, cu un cuțit foarte ascuțit, un cutter sau o lamă de ras (eu din asta am, pentru decorat pâinea cu tăieturi), se crestează, până pe la mijlocul grosimii, la 1 cm de margine. Se toarnă cu grijă amestecul în mijlocul foii, se intră în panică pentru că umplutura pare cam lichidă, se face barieră din vârfuri de sparanghel. Se realizează că nu s-a pus sare și piper și se pun pe deasupra. Se dă la cuptor, vreo 30 de minute la 180 de grade, până arată ca-n poză.
Se face poză, se gustă, se laudă rețeta, se cade de acord că e absolut mi-nu-na-tă.
Gata, încercați și voi. Dacă nu vă place sparanghelul, cu ce aveți prin casă, combinația de ou și smântână dulce rămâne cam aceeași.
Ce s-a mai comis prin bucătăria mea în ultima vreme? Păi multe și mărunte, unele vechi, altele noi. În ordine dezorganizată:
Pe principiul pui nu pui și mănânci ce pui, iubite holtei, ouă nu pui, că n-ai. Dar îi dai fetei supă de detox. Sau nu, dacă pui și-un sandviș cald cu brânză maturată pe lângă ea.
Iei 1 roșie cât un pumn de femeie finuță (vreo 250 g), 2 castraveți cu semințele scoase, unul pentru gazpacho, altul, cubulețe, pentru ornat, ulei de măsline, sare, piper, usturoi, busuioc, oregano și ceva brânză tare, maturată și rasă, după gust. Iei blenderul ăla de tip băț și faci roșia și unul din castraveți praf, după ce le-ai hăcuit puțin, evident. Adaugi condimentele. Dai la frigider. Faci un sandviș, torni supa-ntr-o cană și-o ornezi cu cubulețele de castravete. Felicitări, ai făcut o fată fericită. Dacă ești ușor masochist și vrei și tu, dublezi cantitățile.
Evident că acesta e gazpacho à la moi, rețete clasice se găsesc pe net.
PS: dacă nu te-apuci de ea berbecește, ca mine, și nu trebuie să cauți prin frigider și dulapuri, durează cam 5 minute toată distracția, minus sandvișul cald.
Să presupunem, dragă holteiule, că ai fost la 1 bere cu băieții (bineînțeles că nu mai multe). Acum ți-e sete, deși credeai că berea hidratează, ești fotofob și te cam strânge cutia craniană. Și crăpi de foame.
Iar în frigider ai două ouă pe care le bați pentru papară. Și când te uiți mai bine, pita e cam tare, pentru că, fiind băiat mare, nu ai ascultat-o pe maică-ta, și nu ai băgat-o înapoi în pungă, că știi tu mai bine.
Ce te faci? De ieșit din casă nici nu poate fi vorba, că aseară ți-ai pierdut și ochelarii de soare. Și e cam senin și luminos pe-afară.
Păi e simplu. Dacă nu ai cumpărat pâine feliată, o feliezi. Grijă la degete… Iei o tigaie. Iei niște ulei cumpărat de maică-ta când a fost în inspecție. Il torni în tigaie. Până se încinge, îmbraci tricoul de meșterit la mașină, ca să nu îți faci tratament cu ulei fierbinte la covorașul de pe piept. Dai pita prin ouăle bătute și o pui cu grijă și o furculiță în tigaie. După ce e rumenă pe o față, o întorci pe cealaltă. O scoți și o mănânci*.
* tot procesul durează mai puțin decât îți ia să citești ce am scris.
Asta n-a fost economie intenționată, pe cuvânt de onoare. Nu mi-a ajuns pesmetul pentru toate șnițelele din regnul animal, și mi-a rămas panadă în plus, drept pentru care am trecut la regnul vegetal.
Panada 1 e prima pe care-am învățat-o și pe care-o găsiți la necomplicarea mâncărurilor simple, făină, ou bătut, pesmet amestecat cu cimbru.
Panada 2 (aluat de bere, de fapt) e o struțocămilă de ou bătut rămas în plus, bere, același cimbru, sare și făină furată parțial de la vecina din capitală, de unde mai aflați și ce-am aflat eu de la bunica, și anume că uleiul de șnițele e încins când picătura de ou bătut se ridică instantaneu la suprafață.
Cât despre regnuri, cel animal a fost porcin, sub formă de mușchiuleț (sau fileu, dacă sunteți mai prețioși), iar cel vegetal, ardei, pentru că și deoarece mi-am amintit că există pe lume și tempura care-i tot un fel șnițel japonez. De care voi mai face cât de curând, pentru că a bătut la popoul regnul animal într-un mare hal.
AVERTISMENT:
Dacă vi se pare că această postare este naționalistă, vă înșelați. Grav. E scrisă cu permisiunea ungurului, pentru că suntem hoveri vechi și ne permitem, iar majoritatea glumelor sunt ale lui, nu ale mele.
Așadar, cu 1 cu ungur + 2 ouă pui ouălelelele la locul lor. Pentru că, zice el, este dintr-o nație carnivoră de pe vremea când umbla călare spre Europa, cu arcul în spinare și carnea sub șa, ca să găsească alți unguri stabiliți deja în Ardeal. Și pentru că l-a învățat doamna mama sa o singură mâncare de holtei, extrem de leneșă și eficientă.
Care mâncare constă din sare de un deget pe fundul tăvii învelite-n folie de aluminiu ca să nici nu mai trebuiască să o speli, pulpe de pui câte încap în tavă neînghesuite, cuptor și puțintică răbdare. Și oareceva povești cu pești și alte animale fantastice. Nu există poze cu produsul finit, că era târziu și s-au mâncat destul de repede, iar pe când m-am trezit, ce rămăsese nu mai era fotogenic.
Acuma, dacă eram de capul meu, dar m-a făcut să promit că nu mă bag, pulpele alea ar fi fost împănate cu usturoi. Dar mă voi răzbuna la următoarea vizită.
Noa, care holtei îți faci curaj?
Cum unora, leneși cum îi știți, le era cam lene, iar munca-i aștepta după colț, au întreprins cele de mai sus cu câte trei paragrafe traduse între etape, astfel:
Și acum cine mai muncește?
Poate voi, că eu…
Am stabilit deja că în orice casă de holtei sunt ouă, brânză, cârnăciori de vreun fel, și vreo două roșii de trântit lângă brânză și ceapă.
Dacă a uitat precedenta și niște roșii uscate conservate în ulei, și mai bine. Dacă nu, merge și fără.
Așadar: tai cârnăciorii felii (în cazul de față, din ăia cu cașcaval), îi arunci în tigaia încinsă cu vreo 2 lingurițe de ulei în ea. Spargi cele două ouă peste ei, reduci focul și pui un capac. Dacă vrei. Dacă nu, e bine și fără, dar mie așa îmi place. Când sunt gata, sfărâmi un pic de brânză pe deasupra, și le dai cu sare și piper. Tai două roșii, le dregi cu sare, piper, cimbru, ulei, ce mai vrei tu, iei o felie de pită (dacă nu ții la siluetă) și mănânci cu poftă.
Eh, vin momente din alea în care, oricât ți-ar plăcea să traduci (și traducerile ie viața mea, la propriu și la figurat), îți vine să dai cu computerul de toți pereții, când înșiri aceleași trei atribute în altă ordine a mia oară. Și te apuci de spălat vase (bleah) și de făcut mâncăruri care îți iau mai mult de jumătate de ceas, ca să fii sigură că nu trebuie să te întorci degrabă la marketingheză.
Paranteză cu notă pentru copywriteri și marketingi:
Dacă ai un produs cu adevărat inovator, laudă-l cât poți și cât mai frumos.
Dacă vinzi cuie, scoabe și piroane (nu e ăsta produsul, dar e la fel de obișnuit), apoi toți știm la ce se folosesc, și ne interesează să nu se îndoaie când dăm cu ciocanul, să intre în perete și să țină ce au de ținut.
Cu cât îi pui mai multe floricele de genul „perfect adaptat pentru pereți din beton armat, compactat prin vibrații sau pentru pereți de cărămidă executată manual sau industrial” cu atât mai mari sunt șansele să mă duc la unul la fel de bun sau mai slăbuț, care îmi zice doar la ce i-s bune cuiele, scoabele și piroanele.
Acestea fiind zise, înapoi la colțunașii noștri.
Care, să v-o spun pe aia dreaptă, nu-s nu știu ce mare filosofie. Sunt colțunași rusești, iar bucătăria rusească nu e faimoasă pentru rafinamente decât când e vorba de pită neagră. Și din ea, nu le duc dorul decât pitelor negre și foarte negre, untului la chil din piața de la gara Kievskaia și zișilor pelmeni. Care, dacă e să fiu sinceră, sunt un fel de verișoare perișoare în aluat, rudă bună cu colțunașii, ravioli și mama minunii mai știe ce alte lucruri de genul ăsta. De ce îmi plac, habar n-am. Dar îmi plac de mă usc de pe picioare.
De ce-s ăștia pseudo-pelmeni? Păi pentru că n-am vrut să încerc rețetă nouă de aluat, și am reluat-o pe aia de la tanti Silvia (Jurcovan, biblia mea gastronomică). Așadar, am făcut o fuziune de basses cuisines russe et roumaine și a ieșit bine. Foarte bine.
Din cam jumătate de kilo de carne tocată de porc și vită, am făcut în chopper (și de lene, și pentru că era tocată cam mare) un amestec cu ceapă, oleacă de cimbru (ăsta nu corespunde tradiției, fi-v-ar spurcăciunea aia de mărar să vă fie de nas, că am căutat cimbru de mi-a ieșit pe ochi prin Moscova), sare și piper (mult, că dacă nu-s pipărați, din punctul meu de vedere, nu există). Din ce mi
Am reluat rețeta de aluat de colțunași, mi-am dat seama că forma de tortellini e foarte ușor de făcut dacă nu s-a uscat aluatul prea tare, și m-am ales cu un vis împlinit.
Mă îndop de două zile cu ei, deocamdată în leveșa de limbă de vită (rețeta e aceeași ca pentru leveșa obișnuită, sub condiția să fi spălat bine de tot limba de vită și să o fi frecat cu sare și cu ce mai știți voi că se curăță și să fi pus morcovii, petrinjeii și țelera abia după ce a fiert limba în apă cu sare vreun ceas bun). Mai încolo am să-i ung cu unt și, dacă ies din casă, cu smântână grasă.
Ceea ce vă doresc și domniilor dumneavoastră. Și să vă fie de bine, că mie mi-a fost.
Ghidul bucătarului leneș 