Duminica frământată: palanețul naan

Mai pățesc și eu câte-un excedent de energie duminica. Și-atunci mă apucă frământările.

Care-au început cu pită cu tărâțe, proiect de lipie naan dintr-o revistă pe care-am tradus-o acum câțiva ani și proiect de colțunași (amânat, dar nu prea mult, că plânge pseudo-pesto de leurdă în frigider).

Între timp, pe bază de brânză iute frământată, plus  ciuperci și ceapă verde pe cale să se ofilească în frigidere, lipiile naan s-au făcut palanețe (la a căror formă se mai poate lucra, că nu e optimă).

Să începem cu umplutura? Să începem: ceapă verde călită oleacă în unt, ciuperci aruncate peste dânsa, un pahar de vin și ceva cimbru, răcite și amestecate cu o doză zdravănă de brânză iute.

Lipia, ca din revistă:

3 lingurițe de zahăr
10 g de drojdie
450 g de făină
2 linguri de iaurt
1 linguriță de sare
250 ml de apă călduță

50 g de unt topit, că nu se găsește la casa ardelencei ghee (unt limpezit)
ceva unt pentru uns tăvile și topit

Frecați drojdia cu 1 linguriță de zahăr până se lichefiază, turnați-o în craterul castronul în care ați cântărit făina și ați amestecat-o cu sarea și restul de zahăr. Clătiți recipientul în care-ați frecat drojdia cu vreo 100 ml de apă călduță și turnați-o peste drojdie. Așteptați vreo 10-15 minute.

Dacă a făcut drojdia spume, treceți la pasul următor. Turnați peste făină untul topit, iaurtul și 80% din apa călduță (asta ca să nu vă iasă aluatul prea moale). Frământați cum vă iese mai bine, până aluatul devine elastic și se dezlipește de castron și mână. Turnați oleacă de ulei în castron, tăvăliți gogoloiul de aluat prin el, lăsați-l cam 1 h la dospit (ca de obicei, până își dublează volumul).

A dospit? Buuun, dați-i o bătăiță să se lase, rulați un fel de baghetă pe planșetă, tăiați-o-n 10-12, cum v-o ieși, faceți bile din bucățile de aluat, întindeți-le și umpleți-le. Eu le-am făcut plicuri, dar nu mi se pare prea bună ideea, pentru că o față a ieșit mai groasă decât cealaltă. Data viitoare, dacă o mai exista, le fac semicercuri și aleluia. Ungeți-le cu altă tură de unt topit și coaceți-le 15-20 de minute în cuptorul încins la 210 grade, în două ture, în cazul meu. Dacă nu le umpleți cu nimic (că doar nu-s palanețe, totuși), rețeta zice că ajung 10 minute.

 

 

 

 

 

Anunțuri

Ne-lenea și cotletul: rulouri cu ce-o fi și piure de batate cu lapte bătut

Să începem prin a recunoaște că e bucata de porc cea mai nesuferită leneșilor. Seacă, nițel fadă, dă bătăi de cap orice ai vrea să faci din ea. Dar dacă ai primit-o de la mama, o gătești, că doar n-o s-o arunci.

20170216_165444.jpg

Așadar, se dă 1 bucată (cca. 500 g) de cotlet de porc de casă (mare noroc, că măcar mai are ceva gust). Se scarpină-n cap, se consultă prietenii mai pricepuți, se amintește o trăznaie pe care nu ai mai gătit-o de cel puțin 6 ani. Sub formă de rulouri de porc cu ce-o fi. De data asta, cu măsline umplute cu ardei roșii, că aia se găsea vizavi. Deși versiunile favorite ale subsemnatei sunt cu caș(caval) sau gogoșari murați, ceea ce vă recomand călduros.

V-am zis că e cu bătăi de cap, nu? Bătăi cu ciocanul de șnițele. Evident că nu în capul propriu, ci în cotletul tăiat felii subțiri. Urmate de rulat măsline-n cotletul bătut măr și dat cu sare și piper, înțepat cu scobitori, râs de una singură prin bucătărie că ai nimerit numărul exact de scobitori și măsline pentru exact atâtea felii de carne câte ai. Respirat adânc, aruncat în tigaie, prăjit pe toate părțile, începând cu aia scobitorită, ca să nu se strâmbe după aia. Aruncat 1 lingură de muștar în tigaie, învârtit de două ori, turnat aproximativ 1 pahar de vin roșu. Așteptat să se evapore alcoolul, legat sosul cu 1,75 lingurițe de amidon de porumb, din ăla pe care-l traduc unii cu mălai.

Între timp, într-un ibric (că era la îndemână), se fierbe o batată (cartof dulce, yams, vedeți voi cum le mai zice pe la voi prin sat). Fiartă, se stropșește cu unt, chimion și sare, se înmoaie cu 2 linguri de lapte bătut, se face frumoasă cu tăietorul de biscuiți. Se scot scobitorile din rulouri, se taie artistic, se fotografiază și se uită să se stropească cu sos. Care a fost nițel prea sărat pentru gustul leneșei, de la măsline, dar, probabil, perfect pentru oamenii normali.

Se distruge fotomodelul prin furculițire spre gură. De bine ne-a fost, ceea ce vă doresc și dumneavoastră.

 

Cum fac leneșii (din nou) dulceață iarna: tot de portocale roșii 

În mare, după singura metodă pe care o cunosc, cca. 800 g zahăr la 1 kg de portocale roșii doar cu numele și gustul. Altfel, cam la fel de portocalii ca portocalele portocalii. 

Cu mici variațiuni de pe la britanici. Spre deosebire de versiunea anterioară, de data asta au fiert coaja portocalie tăiată fâșii în sirop de zahăr  (300 ml apă, 250 g zahăr), și, când s-a legat siropul, au turnat restul portocalelor roșii portocalii (2kg) curățate de coaja albă și tăiate în jumătăți de felii (adică tăiate pe la mijlocelul dolofan și desfăcute în felii) și restul de zahăr (1,5 kg).

Și le-au fiert. Și le-au mai fiert. Și le-au mai fiert puțin. Vreo 4 ceasuri în total, timp în care au reușit chiar și să ațipească la televizor, pentru că in ceaunul de Sighișoara pus pe focul cel mic, dulceața nu se arde. Pe la miez de noapte, trosc în borcanele sterilizate la cuptor, căpăcit, întors cu fundu-n sus și somn ușor. 

Femeia și ceaunul, sau cum să faci vrăji

Simplu, domnule, simplu. Îți iei ajutor un domn (împrumutat de gurmanda de nevastă-sa), care să se afume zdravăn și să facă focul (treabă care, în opinia unui amic, e eminamente masculină și misogină, neștiind dumnealui că subsemnata a făcut foc cu lemne între 12 și 24 de ani, pentru că nu era gaz în sat).

Cumperi vreo 3 cepe mari, cam 1 kilo de morcovi, 1 căciulie de usturoi, 1/2 kilo de ciuperci și, ca să nu termini vraja la miezul nopții că te ia gaia de frig, le călești acasă, în ceaunul casnic, pe rând. Refaci adunarea generală și le stingi cu 2 pahare de vin. Pui zarzavatul și restul de vin în traistă, și pleci spre locul faptei.

Lași bărbații să se simtă macho și să înceapă distracția (făcut foc, spălat ceaun, pus 2,5 kilo de pulpă de porc la pârpălit) și te bagi în seamă doar când trebuie gustat și adăugat un amestec de boia dulce, iute și afumată cu chimen zdrobit, încă 500 ml de vin alb și, la sfârșit, 4 pumnișori de-ai mei de mălai și 500 ml de vin roșu. Dregi de sare, afli că e gata mămăliga (din aia zdravănă de să tremure masa), lași domnul luat cu împrumut să care ceaunul.

Faci filme. Dacă vă întrebați cine mormăie încântat în loc să răspundă articulat la întrebări, aia-s eu.

Care a fost lins de nu i-au mai rămas câinelui decât 2 linguri de mămăligă și o picătură de sos.

Și va urma la primăvară, că deja e prea frig pentru femei vrăjitoare. Lăsăm domnii să dârdâie pe o parte și să se frigă pe cealaltă, că suntem niște doamne, ce mama focului…

 

De la alții citire (4): castraveți în saramură

A venit toamna și, cuminte ca toți ardelenii prevăzători, am îndrăznit să deschid borcanul cu castraveți în saramură, făcuți mai mult de musai ca de voie bună, pentru că am primit mulți și mărunți, din care, curățați de coajă, nu mai rămânea mare lucru. Pot îi să confirm cui nu m-a crezut (pe bază de mănânc din ăștia de mai mult 20 de ani) că sunt crocanți. Unora le-am și trimis filmuleț în care se aude cum cranț-crănțăne, că-s o mică bestie, ce să fac…

Acu, rețeta e cunoscută la mine-n familie cam de când mă știu. Dar mai există și în biblia mea bucătărească (Silvia Jurcovan, pentru cine nu știe încă), așa că nu am mai sunat-o pe mama, am luat direct biblia-n mână. Și am purces după cum urmează:

Am îndesat într-un borcan de 1700 ml castraveciori (lăsați vreo 2 ceasuri în apă cu sare, că nu ne punem cu autoritățile, adică mama și tanti Silvia), ardei iute, hrean, usturoi. Am măsurat cam 1 l de apă, am sărat-o (20 g la 1 l de apă, zice tanti Silvia, eu am ochiometrizat și gustat, voi găsiți echivalentele în lingurițe, că e mare internetul). Am adăugat cimbru și mărar în apă, boabe de piper și, dacă aveam, puneam și boabe de muștar. Am clocotit-o 10 minute în loc de 5 (că-s uitucă, dar nu a pățit nimic). Am lăsat-o la răcit încă 5 minute. Am turnat-o peste castraveți, până la gura borcanului și am lăsat distracția asta să fermenteze, cu capacul borcanului pus pe-o ureche, cât să nu intre musculițe bețive-n borcan, 2 zile. Într-o farfurie de zupă, că mai dă și pe dinafară. Restul de saramură, cu plante cu tot, am dat-o la frigider. După cele două zile, am turnat saramura înapoi în oală, am fiert-o din nou, și, între timp, am clătit castraveții cu apă rece. Repetat procedeul (răcit 5 minute, turnat peste castraveți până la gura borcanului, închis ermetic borcanul, de data asta).

Tanti Silvia zice să duci borcanele-n cămară. Eu n-am. Am lăsat experimentul să se răcească de tot (cam o noapte și un pic) și l-am dat la frigider, pentru că erau vreo 30 de grade afară. Dacă ai unde să-l lași la răcorică, se pare că mai fermentează puțin. În frigider, n-aș jura, dar nu știu destulă biologie și chimie ca să pot și să confirm.

A ieșit cam iute, dar nu-i bai, corespunzător de crănțănibil și exact cât îmi place mie de acru.

PS: Zeama asta o să arate ca naiba după a doua fierbere, dar se limpezește în borcan, după cum se vede.

 

 

Ghidul bucătarului econom (2): șnițele cu două panade, din două regnuri

wp-1472727915576.jpgAsta n-a fost economie intenționată, pe cuvânt de onoare. Nu  mi-a ajuns pesmetul pentru toate șnițelele din regnul animal, și mi-a rămas panadă în plus, drept pentru care am trecut la regnul vegetal.

Panada 1 e prima pe care-am învățat-o și pe care-o găsiți la necomplicarea mâncărurilor simple, făină, ou bătut, pesmet amestecat cu cimbru.

Panada 2 (aluat de bere, de fapt) e o struțocămilă de ou bătut rămas în plus, bere, același cimbru, sare și făină furată parțial de la vecina din capitală, de unde mai aflați și ce-am aflat eu de la bunica, și anume că uleiul de șnițele e încins când picătura de ou bătut se ridică instantaneu la suprafață.

Cât despre regnuri, cel animal a fost porcin, sub formă de mușchiuleț (sau fileu, dacă sunteți mai prețioși), iar cel vegetal, ardei, pentru că și deoarece mi-am amintit că există pe lume și tempura care-i tot un fel șnițel japonez. De care voi mai face cât de curând, pentru că a bătut la popoul regnul animal într-un mare hal.

 

Leneșa și puiul călcat de trenul foamei

wp-1470896821556.jpg

Sper că nu vă imaginați că m-am dus până la linia ferată, că-i cam departe. Și asta nu e rețetă, clar. E doar curiozitatea mea de a vedea cât de bun mi-e cuțitul și cât sunt de îndemânatică. Cuțitul e bun. Mâinile mele, amândouă lejer stângi, în continuare. Dovada e că mi-am ciupit un deget cu cuțitul care, repet, e bun.

Pentru reciclare de pui la cuptor întregi (acesta de față frecat cu cimbru și sumac), poftiți la ghidul bucătarului econom, că eu, după ce am pus zupa de oase fripte pe foc, mă apuc de muncă, liniștită că mai am ce mânca și azi.

PS: l-am dezosat parțial, adică l-am lăsat fără oase la spinare și coșul pieptului, dar cu ele la aripi și picioare, că eram prea leneșă eu și prea târzie vremea pentru scos toate oscioarele.

 

Nu m-am lăsat…

Nu. Nu m-am lăsat de mâncat. Dovezi.

Marțolea de marți (și o dulceață de ardei iuți, usturătoare la degete)

Nu părea să fie o marțoleală prea îndelungată, după cum se arătase vineri, când costițele în doi timpi, trei mișcări și o seamă de prieteni au fost făcute la grătar (jar mediu, cu capacul închis), cu foc aprins prima dată în viață de una din prietene și au ieșit delicioase ca de obicei (nu că nu m-aș bucura, că-s bune rău, dar încă mă mir de succesul lor la oricine le gustă). Dar…

Sâmbătă, când am pornit spre ai mei, pe Feleac era ceața obișnuită de noiembrie, de poți să-ți bagi degetele-n ochi fără să le vezi, iar în Vâlcele dădu o ploaie cu bulbuci (hodină la slugi, cum zicea bunică-mea), de protestară ștergătoarele de parbriz. M-am oprit și-am pus avariile, na, că îmi ajunge condusul printr-un fenomen meteo extrem o dată pe zi.

wpid-dsc_1663.jpg

Am ajuns la mama, taman la timp să dau prin mașina de tocat ardeii iuți pentru dulceață. Fără mănuși. Lucru pe care l-am regretat amarnic, până și-a amintit cumnata de Fenistil. Funcționează, ca să știți și voi, dacă o pățiți.

Dulceața de coarne luate din piața din Turda mi-a mâncat o bucată bună de vreme, dar m-a ajutat mama „că am mai multă răbdare să dau prin strecurătoarea de silvoiz”. Bună a ieșit, deși cam puțină, mai ales că am lăsat jumătate plată pentru ajutor.

Iar azi, marți, după ce am lăsat mașina în parcare, cu portbagajul deschis (să-mi trăiască musafira care l-a văzut și l-a închis înainte să urce la mine), am trântit juma de punguță de nucșoară în papară. Din fericire, nu apucasem să o bat și am reușit să scot o parte din ea de pe albuș. Dar, deși a fost comestibilă, nu recomand asemenea experimente.

Așteptați dulceața de ardei iuți? Păi e luată de mama dintr-o emisiune de la TV, verificată cu Internetul:

chil la chil, ardei iuți curățați de semințe, măcinați, oțet de vin alb (dar o să încerc și cu oțet de mere), zahăr alb.

Fierbeți zahărul cu oțetul până se leagă sirop, adăugați ardeii iuți și mai fierbeți până se leagă din nou.

Turnați în borcane, până la gură, puneți capace și răsturnați borcanele cu fundu-n sus. Nu știu cum funcționează, dar funcționează și toate dulcețurile pe care le-am pus cu metoda asta au ținut.

Cum se alintă leneșii: pseudo-pelmeni cu aluat de colțunași autohtoni și formă de tortellini

Eh, vin momente din alea în care, oricât ți-ar plăcea să traduci (și traducerile ie viața mea, la propriu și la figurat), îți vine să dai cu computerul de toți pereții, când înșiri aceleași trei atribute în altă ordine a mia oară. Și te apuci de spălat vase (bleah) și de făcut mâncăruri care îți iau mai mult de jumătate de ceas, ca să fii sigură că nu trebuie să te întorci degrabă la marketingheză.

Paranteză cu notă pentru copywriteri și marketingi:
Dacă ai un produs cu adevărat inovator, laudă-l cât poți și cât mai frumos.
Dacă vinzi cuie, scoabe și piroane (nu e ăsta produsul, dar e la fel de obișnuit), apoi toți știm la ce se folosesc, și ne interesează să nu se îndoaie când dăm cu ciocanul, să intre în perete și să țină ce au de ținut.
Cu cât îi pui mai multe floricele de genul
„perfect adaptat pentru pereți din beton armat, compactat prin vibrații sau pentru pereți de cărămidă executată manual sau industrial” cu atât mai mari sunt șansele să mă duc la unul la fel de bun sau mai slăbuț, care îmi zice doar la ce i-s bune cuiele, scoabele și piroanele.

Acestea fiind zise, înapoi la colțunașii noștri.

Care, să v-o spun pe aia dreaptă, nu-s nu știu ce mare filosofie. Sunt colțunași rusești, iar bucătăria rusească nu e faimoasă pentru rafinamente decât când e vorba de pită neagră. Și din ea, nu le duc dorul decât pitelor negre și foarte negre, untului la chil din piața de la gara Kievskaia și zișilor pelmeni. Care, dacă e să fiu sinceră, sunt un fel de verișoare perișoare în aluat, rudă bună cu colțunașii, ravioli și mama minunii mai știe ce alte lucruri de genul ăsta. De ce îmi plac, habar n-am. Dar îmi plac de mă usc de pe picioare. 

De ce-s ăștia pseudo-pelmeni? Păi pentru că n-am vrut să încerc rețetă nouă de aluat, și am reluat-o pe aia de la tanti Silvia (Jurcovan, biblia mea gastronomică). Așadar, am făcut o fuziune de basses cuisines russe et roumaine și a ieșit bine. Foarte bine.

Din cam jumătate de kilo de carne tocată de porc și vită, am făcut în chopper (și de lene, și pentru că era tocată cam mare) un amestec cu ceapă, oleacă de cimbru (ăsta nu corespunde tradiției, fi-v-ar spurcăciunea aia de mărar să vă fie de nas, că am căutat cimbru de mi-a ieșit pe ochi prin Moscova), sare și piper (mult, că dacă nu-s pipărați, din punctul meu de vedere, nu există). Din ce mi

Am reluat rețeta de aluat de colțunași, mi-am dat seama că forma de tortellini e foarte ușor de făcut dacă nu s-a uscat aluatul prea tare, și m-am ales cu un vis împlinit.

Mă îndop de două zile cu ei, deocamdată în leveșa de limbă de vită (rețeta e aceeași ca pentru leveșa obișnuită, sub condiția să fi spălat bine de tot limba de vită și să o fi frecat cu sare și cu ce mai știți voi că se curăță și să fi pus morcovii, petrinjeii și țelera abia după ce a fiert limba în apă cu sare vreun ceas bun). Mai încolo am să-i ung cu unt și, dacă ies din casă, cu smântână grasă.

Ceea ce vă doresc și domniilor dumneavoastră. Și să vă fie de bine, că mie mi-a fost.