Cozonacii, fursecurile și marțolea festivă

Dacă ați mai trecut pe-aici știți sigur că îmi place să fac deserturi cam ca la câne, lanțul (cum ar fi zis bunică-mea).

Dacă mă mai împac cât de cât cu cozonacii, care-s un fel de pită dulce, dar care îmi mănâncă juma de zi la o șarjă, mai mult decât dulciuri pentru to(n)ți n-o să vedeți de la mine.

Eu zic să mi se dea un opt pentru efort. Turta dulce, lucrul cel mai simplu de făcut, mi-a ieșit minunată, dar mi-a fost prea lene și prea neîndemânare să o și ornez. Data viitoare îmi bag om, că nu-i de mine.

Fursecurile cu nucă le-am făcut cu unt de 82% grăsime, când ele au fost concepute în vremuri când și margarina se dădea pe sub mână. Sunt fragede, minunate, dar mi-au mâncat juma de suflet la manipulat. Și am și uitat să aduc dulceață de caise de la mama, așa că or hi bune și cu din aia de coarne, că-i roșie, bună și frumoasă.

La cozonacii în hârbe*, în schimb, a lovit marțolea festivă cam în jumătate din producție, după cum urmează:

  • prima șarjă, cu rahat, a fost și din prea puțin material, și nici n-a crescut strălucit, că am uitat să fac în casă căldură ca-n feredeu. Bună la gust, urâțică destul la vedere.
  • la a doua, m-am grăbit cu scosul din cuptor, înainte să se întărească suficient coaja. Rezultat? Un cozonac minunat, pufos, plin de mac, dar prăbușit și făcut flenduri. Pe celălalt l-am lăsat mai mult, a ieșit corespunzător.
  • la a treia, umplutura de nucă s-a gândit să crape pălăria cozonacului, și, deși au ieșit cel mai bine, tot mai suferă din lipsă de frumusețe.

Și-acuma mă credeți că prefer să fac mâncare pentru o nuntă decât prăjituri pentru o familie mică?

* Hârbele-s niște forme de ceramică, seamănă cu niște ghivece, iar rezultatul e destul de apropiat, ca formă, de pannetone.

 

 

Reclame

Marțolea de marți. Cu lacrimi și ardei iute.

Ce mai poți meșteri după o zi foarte lungă și o noapte cam scurtă?
Păi dacă ești bucătarul leneș, te freci la ochi cu degetele cu care ai sfărâmat o ciușcă iute ca focul.
Și acum încerc să mă hotărăsc dacă spăl sau nu vase, că mă tem să nu le sparg…

image

De la alții citire (1): turtițe cu miere

Biblioteca din bucătărie ne instruiește (după ce ne-a dedulcit mama, din aceeași carte de bucate, la turtă dulce), din Cartea de bucate a Silviei Jurcovan. Bineînțeles că s-a umflat pipota-n mine când am aflat că era din Cojocna și că așa se explică o seamă de preparate relativ necunoscute în afara Ardealului și câteva rețete foarte tipice pentru zona Clujului.

wpid-dsc_0003.jpg

Dar să revenim la turtițe, că-s atât de simplu de făcut, încât îți vine să le faci de trei ori pe zi și o dată de amiază. Vă dau o versiune prescurtată, pentru că, din motivul pentru care o iubesc eu pe tanti Silvia, vă veți urca pe pereți dacă pun o poză cu pagina din carte. De ce? Păi a fost scrisă, inițial, sub formă de scrisori pentru fiul și nora sa. Și e detaliată până peste poate, ca pentru bucătari foarte începători. Așadar…

Ingrediente:

  • 500 g de făină
  • 250 g de miere (data viitoare o să încerc cu miere aromată, în loc de poliflora cea neutră)
  • 150 g de unt
  • 100 g de zahăr pudră
  • 50 ml de lapte
  • 1 linguriță cu vârf de bicarbonat
  • 1 linguriță rasă de scorțișoară (puteți adăuga cuișoare sau nucșoară, dacă vă plac, iar eu am pus și două lingurițe de zahăr vanilat de mine, (cu o păstaie goală de vanilie, într-un borcan cu capac)

Puneți un castron pe cântar, luați-i tara, cântăriți 250 de miere (cam jumătate de borcan de 400 de ml). Tara înseamnă, la cântarele moderne, că apăsați butonul de pornire cu castronul pe cântar și vă indică zero. La cele mai vechi, mecanice, înseamnă că veți cântări castronul și măsurați restul prin adunare. Topiți untul (3/4 de pachet, ca să nu mai cântăriți), turnați-l peste miere, urmat de zahăr, scorțișoară și restul mirodeniilor. Adăugați bicarbonatul și făina. Amestecați cu o lingură până se omogenizează. Dați aluatul la frigider sau pe balcon, iarna, 2-3 ore, acoperit cu folie de plastic.

Încălziți cuptorul la foc mediu (160-170 de grade).

Scoateți-l din frigider, rupeți o bucată, întindeți-o pe planșeta pudrată cu făină la vreo 3-4 mm grosime, tăiați turtițe cu ce forme aveți (dacă nu aveți, merg și rotunde, tăiate cu paharul). Cu formele mele, ies vreo 60 de bucăți. Eu le-am ornat cu rahat colorat, dar puteți și să le glazurați după copt.

Coaceți cca. 10 minute, până se rumenesc foarte puțin. Dacă le lăsați prea mult, o să vă alegeți cu un fel de biscuiți destul de tari.

Marțolea de vineri (sau orice altă zi din săptămână)

Stră-stră-stră-stră…bunicile noastre erau niște istețe nemaivăzute. Își făceau ele vreme de chiulit de la muncile casnice cel puțin o dată pe lună și marțea, când venea Marțolea și le smotocea caierele, le deșira pânza din război, le rupea suveica și câte altele.

Paranteză cu strămătușă-mea Valerie, soră de-a străbunicii, și cu Marțolea:

Femeia asta se ținea, zicea bunică-mea și se scutura de râs numai gândindu-se la ea, veșnic de șotii. Ba le speria pe doamnele de la oraș, neveste ale fraților ei, ba își mânjea cu funingine pretendenții, ba le turna apă-n ochi prin mâneca de la cojoc… Și totuși, n-a rămas nemăritată. Era, de fapt, măritată-n alt sat, unde mai era căsătorită și una din surorile bunicii. Și-avea sora asta a bunicii o soacră deloc simpatică (deh, nu-i treaba soacrelor să fie simpatice) pe care-o apuca hărnicia în fiecare marți, că ea până n-o vede pe Marțolea n-are de gând să se lenevească… 
Așa că s-a gândit Valeria noastră să-i facă un pustiu de bine nepoatei. Știa că soacra de mai sus țese-n casa dinainte (camera de la drum) și că n-are habar ce fac ele-n cohe (bucătăria de vară, din capătul celălalt al casei). Așa că și-a dat jos năframa, și-a desfăcut conciul, s-a ciufulit bine și și-a tras părul peste față, după care a intrat pe fereastră în casa dinainte și-a smotocit-o pe soacra celeilalte mătuși de să-i meargă fulgii, până a promis că nu mai lucrează marțea, nici ea, nici alte femei din casă. Până să ajungă speriata soacră în bucătăria de vară, Valeria era deja cu năframa legată, serioasă nevoie mare, și se prefăcea că n-a auzit nimic, nici o Marțole, că așa ceva nu există…

Care-i rostul poveștii? Păi mi-am amintit-o ieri (vineri), când s-a gândit Marțolea să-și facă de cap pe la infailibilii bucătari leneși, după cum urmează:

S-a scăpat planșeta de pe balcon, de la etajul patru. Din fericire, a aterizat pe iarbă și nu pe vreo mașină a vecinilor, și nici nu s-a făcut așchii.

E posibil să fi copt pita la grill. Bine că s-a copt și că nici  n-am ars-o.

Turta dulce (pe care n-o fac prima dată) s-a făcut biscuiți de muiat în ceai. Delicioși la gust, dar excesiv de crocanți, ca-n poza alăturată. Și, din fericire, nici n-a venit nimeni din cei poftiți să o guste.

Turtp dulce

Turtp dulce

Concluzia? Nu-i musai să fie marți ca să vină Marțolea…