Nostalgii habsburgic-rustice și soare cu dinți

Pentru că s-a terminat a zecea oară primăvara, pentru că bucătarul leneș avea de împărțit în pungi mai mici faimoasa iute de Sebiș*, pentru că a fost soare, între două leneveli la cafea bătută de vânt pe balcon, a fabricat pită, leveșă și liptai**. A verificat dacă e bună pâinea. A testat o nouă utilizare a infuzorului de ceai, conform concentratului de supă al lui guru, și-a furat singură căciula (sub formă de o pulpă de găină coaptă pentru supă împreună cu morcovi și păstârnaci și toată pielea crocantă de pe cealaltă pulpă și șoldurile pentru supă). A băut vreo trei cafele la soarele cu dinți de pe balcon. sah Și a făcut liptai, după cum spuneam. Sau liptauer. Sau pastă de brânză, sau cum vreți voi să îi ziceți, că pe la noi fiecare familie are rețeta proprie . DSC_0496 Liptai de față e o adaptare a primei pe care am făcut-o, în altă duminică, sub atenta supraveghere a unei prietene bune, care nu mai făcuse nici ea, dar știa ingredientele și gustul. Așadar, se amestecă în blender, chopper, cu mixerul, cu furculița sau cu ce aveți pe lângă casă:

  • brânză iute de Sebiș (sau bună de burduf, sau caș gras de oaie pe care îl sărați pe loc, sau brânză frământată)
  • ceva smântână
  • un bumb de unt, dacă vreți
  • chimen prăjit în tigaia uscată
  • ceapă verde, sau, dacă nu e primăvară, ceapă roșie uscată, tocată mărunt, că iese frumos în poze
  • boia, dacă aveți, că eu n-am avut, pentru că fără poprică n-are mâncarea față

Se ajunge la consistența potrivită, se ia pită și se mănâncă. Greu o fost? Nuuuuuuu!


* Iute de Sebiș nu e încă DOC, dar ar putea să devină. E doar brânză iute, maturată, din caș de oaie frământat, făcut de verișorul meu.
** La noi la asta e Liptai. La alții cică e altceva. Iar Wikipedia e de părere că fiecare casă de om din Europa Centrală are o rețetă proprie 🙂

Marțolea de miercuri

Dacă ne uităm la fotografie și nu suntem profesioniști, nu ne dăm seama, dar marțolea, de care vă povesteam acum vreo doi ani, lovește din nou, chiar dacă e miercuri.

Marțolea, după cum veți vedea, dacă aveți curiozitatea să citiți ce-am scris data trecută, e o sperietoare, ca să facă muierile câte o pauză, marțea. Sau strămătușă-mea, fată bună, care-a scăpat-o pe sora bunicii gura soacră-sii, care nu concepea să șadă blândă marți seara, nici ea, nici noru-sa. Cam ca-n soacra cu trei nurori, dar soacra a supraviețuit, iar povestea a rămas celebră în familie.

Așadar, marțolea a lovit miercuri și, deși fotografia a ieșit bine, doresc să vă informez că broccoli a ieșit cam nesărat, iar friptura cam iască. Pățăști, când ți-e lumea mai dragă.

Pilaf de hrișcă cu ciuperci și vin

Ce-o fi hrișca aia? Pe scurt, mămăliga rușilor. Echivalentul rusesc al poveștii noastre cu mămăliga din nimica e cu hrișcă pe toporișcă. Fierbe în 10-15 minute, nu se prinde de oale, are gustul de alună al cerealelor integrale (deși nu e propriu-zis cereală) și se poate mânca cu absolut orice. Și pentru din ăștia ca mine, care nu se omoară după orez, e înlocuitorul perfect. Versiunea cea mai simplă e cașa, adică hrișcă fiartă-n apă, amestecată, după ce-a fiert, cu ulei (de care aveți) sau unt, sare și ce-o mai fi (mie-mi place cu brânză, bucățele de carne prăjită, ochiuri, cârnăciori și ce-oi mai avea prin frigider). Iar dacă aveți prieteni în Basarabia, e cel mai minunat cadou, pentru că la noi e cam de 5 ori mai scumpă.

Ingrediente:

  • 300 g de hrișcă
  • 4-5 linguri de ulei
  • 1 ceapă medie
  • 1 morcov
  • 4-5 ciuperci (de care-aveți)
  • 1 pahar de vin
  • 2 pulpe și 2 șolduri de pui (de găină, fierte-n supă, în cazul de față)

Preparațiune:

Începem ca pentru orice pilaf, cu călitul cepei tăiate și al morcovului ras, la foc mediu. În cazul de față, nu mă pot abține să nu vă spun că, din cauză de lene și răzătoare de slabă calitate, am făcut morcovul fâșioare cu instrumentul de curățat și l-am mărunțit apoi cu cuțitul.

După ce s-au călit, adăugăm ciupercile, mai completăm cu ulei, dacă e nevoie, mai reducem focul, dacă e musai, punem capac și așteptăm să se înmoaie. Adăugăm pulpele, sare și piper și le prăjim puțin. Adăugăm vinul și, dacă sunt fierte, ca ale mele, așteptăm doar să se evapore alcoolul din vin. Dacă-s proaspete, după ce s-a evaporat alcoolul, adăugăm apă și aplicăm metoda pentru pilaf (adică le înăbușim până se pătrund). Apoi, adăugăm hrișca spălată  și o cantitate egală de apă. Sărăm și pipărăm, dacă mai e nevoie. Fierbem în continuare. Mai aruncăm un ochi din când în când. După ce a absorbit toată apa, punem în farfurie și mâncăm cu poftă.


PS: dacă bugetul e de austeritate, înlocuim carnea cu inimi și pipote de pui. Înăbușitul durează puțin mai mult, dar cum hrișca fierbe repede, tot mâncare rapidă se cheamă că am făcut.

Mic dicționar de ardelenisme (7): brișca, vailingul, fedeul, gilăul, dogul și lopităul

Ustensilele socăciței leneșe, parțial explicate pe înțelesul neardelenilor.

Clujis(s)ime

Dis de dimineață am aflat că sunt pe lume oameni care nu știu ce-i vailingul și că în Ardeal cânele nu poate mânca slănina ciobanului, că n-are brișcă*, iar brișca n-are nici cal, nici măgar**. Urmează paranteza explicativă.

* Ioaneeeee, mă, Ioaneeee, îți vezi că ți-o furat cânele slănina din straiță și-o mâncă. / Mâncă el pe aia mumă-sa, că brișca-i la mine.
** Și o brișcă neardelenească. Din care, la vârsta fragedă la care-am auzit că la brișcă era înhămat un falnic armăsar (că după aia mi-au acoperit urechile ca să nu învăț prostii), n-am înțeles nimica.

Așadar, cu brișca se mâncă slănina. Deci taie. Și are și armata elvețiană briști, fără roți și armăsari cu patru-cinci picioare și una-două cozi. Ați înțeles, nu?

Vailingul, doamnelor și domnilor, e cadou de la conlocuitorii germanici. E un fel de lighean destul de mare și adânc, cu două torți (musai, că dacă nu…

Vezi articolul original 239 de cuvinte mai mult

De la alții citire (2): cozonac simplu, dar cu mac dărălit

Da, sigur, de acord cu voi, nu există cozonac simplu. Nici ăsta nu e, dar vine Crăciunul și ne facem o țârucă de curaj, nu? O luăm din nou pe doamna Silvia (Jurcovan) de pe raft și fabricăm ce se vede mai jos. După care transcriem rețeta din două rețete.

wpid-img_20141217_154006.jpg

Ingrediente pentru aluatul a două sucituri (cozonaci rulați, dacă nu sunteți ardeleni)

  • 500 g de făină
  • 4 gălbenușuri
  • 300 ml de lapte
  • 2 linguri de ulei (neutru, adică de floarea soarelui pe la noi prin sat)
  • 25 g de drojdie
  • 100 g de unt topit
  • 100 g de zahăr
  • 10 ml de rom (dacă aveți, dacă nu, nu puneți, că nici eu n-am pus și au ieșit buni)
  • 2 lingurițe de zahăr vanilat de mine (cu o păstaie goală de vanilie într-un borcan cu zahăr), dar puteți pune și de magazin
  • coajă rasă de la o portocală și/sau lămâie
  • cântar, că e musai, nu merge ochiometric (încă, la mine cel puțin)

No amu, preparațiune:

Cântăriți 50 g de făină (cam 3 linguri cu vârf) într-un castron mai mare. Turnați peste făină 100 ml de lapte fierbinte (restul îl lăsați la răcit, dacă l-ați fiert pe tot). Amestecați repede, să nu se facă vreun cocoloș. Întindeți lipiciul obținut pe pereții castronului, ca să se răcească mai repede. În spațiul liber, frecați drojdia cu o linguriță cu vârf de zahăr, până se lichefiază. Amestecați-o cu făina cu lapte, răcită, că de nu, ați ucis drojdia. Lăsați maiaua să crească vreo 20-30 de minute, la căldurică, sau până își dublează volumul.

Între timp, frecați gălbenușurile cu sarea, zahărul (simplu și vanilat), coaja de portocală, romul, uleiul și jumătate din untul topit și răcit. Turnați-le peste maia. Adăugați laptele rămas, cu care ați clătit castronul în care ați amestecat cele de mai sus (economie maximă, ca la ardeleni, nu aruncăm nimic). Adăugați făina (450 g). Omogenizați cu o lingură și, apoi, frământați până se dezlipește, ca pâinea, de pe vas și mână. Aluatul e mai moale și mai fin decât cel de pâine. Nu vă speriați, se va dezlipi dacă l-ați frământat suficient. Când s-a dezlipit, turnați restul de unt și împăturiți aluatul peste el, de la margine spre mijloc, până se încorporează. N-am prea înțeles de ce, dar așa am făcut.

Lăsați la dospit tot la căldură, tot până își dublează volumul.

Între timp, trecem la a doua rețetă și învățăm să facem umplutura, tot economic și ardelenește, adică din următoarele ingrediente:

  • cele 4 albușuri rămase de la gălbenușurile din cozonac
  • 200 g de mac dărălit* unguresc, pentru că suntem ardeleni și nu ne stă naționalismul în calea lenei
  • 150 g de zahăr
  • 10 ml de rom
  • 2 lingurițe de zahăr vanilat

Și continuăm cu preparațiunea:

Batem albușurile spumă tare (din aia de poți să întorci castronul cu fundul în sus și nu îți cade în cap). Adăugăm zahărul de ambele feluri și romul. Batem din nou spumă tare. Adăugăm macul și îl încorporăm prin răsturnare.

Verificăm dacă și-a dublat aluatul volumul. Probabil că da. De aia, îl scoatem pe o planșetă pudrată cu făină. Îi dăm formă de dreptunghi și îl întindem cât e tava de cozonac de lungă, pe latura îngustă și cât iese pe latura lungă. Dacă avem planșetă mică, așa ca mine, ar fi bine, probabil, să împărțim aluatul în două, dar n-a fost foarte rău nici așa. După ce l-am întins bine, îl tăiem în două și îl ungem cu umplutura. Dacă vrem să nu iasă din cozonac (cum au pățit unii, aici de față), lăsăm liber vreun centimetru pe margine și rulăm fără să apăsăm. Facem tot posibilul să închidem capetele și să nu ne iasă toată umplutura pe dedesubt. Punem suciturile în tavă, cu încheietura în jos. Le mai lăsăm la dospit în tavă, tot la căldurică. S-au dublat? Le ungem cu ou bătut, le dăm la cuptor (încălzit dinainte la foc mijlociu, vreo 160 de grade) și le lăsăm acolo vreo 50-60 de minute. Puteți să deschideți cuptorul după vreo 20, ca să întoarceți tăvile, dacă știți că merge mai tare pe o parte sau alta.

După ce s-a copt, trecem cu cuțitul pe marginea tăvii și, cu grijă, lăsăm să alunece sucitura pe un dog/lopitău**. O lăsăm la răcit sub un șervet, în bucătărie și nu afară în frig, ca să nu devină cleioasă, culcată pe o parte, pentru că tava de cozonac e mai îngustă la bază și riscăm să se turtească sucitura.


* Dărălit, care va să zică, e daralt, adică măcinat. Cuvânt regăsit cu ajutorul unei prietene care trăiește tot din vorbe.
** Dogul și lopităul le găsiți la cealaltă întreprindere a bucătarului leneș.

Ce poți face cu două ouă (2): cremă de zahăr ars cu juma’ de pară

Așadar, azi, prietene burlac, învățăm să păcălim fetele cu dulciuri.

Sigur ai 2 ouă, 2+2 linguri de zahăr (că doar nu bei cafea fără zahăr, nu?), o cană de 250 ml de lapte și jumătate de pară. Ca reper, e una din cănile alea promoționale pe care le-ai primit de la serviciu, din care bei bere, ceai, vin, apă plată și lămâie, din cauză că fosta și-a luat seturile de pahare cu ea când a plecat.

DSC_0066

Cel mai greu lucru e să arzi zahărul, pentru că, în ciuda numelui, nu-i voie să îl arzi. Iei o crăticioară, de tipul celei pe care ți-a dat-o mama când ai plecat la facultate. Pui 2 linguri de zahăr în ea, o pui pe focul cel mai mic de la aragaz, dat la minimum, iei o lingură și păzești cratița amestecând, până zahărul devine lichid și maro deschis. Rotești, dacă îți iese (mie nu mi-a ieșit ultima dată), cratița ca să îmbraci pereții cu zahăr ars. Dacă nu, mere și-așa. Tai jumătatea de pară în felii subțiri și le așezi frumos pe fundul crătiții.

Bați cele 2 ouă cu celelalte 2 linguri de zahăr, până se dizolvă. Torni laptele peste ele și mai bați puțin. Torni amestecul în cratița cu zahărul ars mai cu grijă, să nu miști para. Și dacă ai mișcat-o, nu-i bai, femeile-s iertătoare dacă le dai desert. O așezi într-o tavă cu apă caldă. Dai la cuptor și aștepți vreo 40 de minute, să se lege crema. O să fie gelatinoasă, dacă o apeși în mijloc, când e gata.

Să îmi spui cum a fost și de câtă muncă de convingere ai scăpat.

Zacuscă empirică, cu morcovi și ciuperci

Să începem cu biblioteca din bucătărie: s-a îmbogățit, de ceva vreme, cu cea mai haioasă carte despre gătit scrisă vreodată: Pedantul în bucătărie, Julian Barnes. Am râs de la prima la ultima pagină, pentru că am regăsit în cartea asta toate scuzele auzite vreodată de la bucătarii fricoși (vă reamintesc, acesta e Ghidul bucătarului leneș, nu începător, așa că nu vă faceți iluzii, nu veți găsi decât rețete pentru leneși, dintre care unele pot fi folosite și de începători).

Citatul cel mai potrivit pentru rețeta de azi e:

Pentru cei care scriu rețete, cepele sunt doar de trei feluri: „mici”, „mijlocii” și „mari”, iar cele din plasa noastră variază, ca dimensiune, între o castană și un bolovan. Așadar, indicația „luați două cepe mijlocii” stârnește o răscolire pedantă în coșul cu ceapă pentru a le găsi pe cele ce corespund descrierii (evident, mijlociu fiind un termen comparativ, trebuie să compari întregul spectru al cepelor pe care le ai).

DSC_0013

Apropo de dimensiunea cepelor: cepele mari (dacă nu sunt monștri) sunt cam cât pumnul strâns, cu degetul mare băgat înăuntru, al unei gospodine de înălțime medie. De aici, comparați dumneavoastră. Eu, să vă spun drept, prefer cepele mici (nu chiar cât o castană), pentru că nu rămân cu jumătăți de ceapă cu care nu am ce să fac înainte să se oxideze și să se împută în maximum două ceasuri. Totuși, în cazul de față, recomand călduros cepe mari, ca să nu ajungeți să urlați de plictiseală până le curățați.

Vă avertizez că nu am cântărit nimic, în afară de vreun litru de ulei, și nici pe ăla nu l-am cântărit eu, ci ăia care l-au îmbuteliat, și 2 kg de ciuperci, cântărite, și ele, la piață. Deci, dacă vă vine să mă bateți pentru absența cantităților exacte, apoi mă voi apăra cu „după gust înseamnă după gustul dumitale, onorate cititor, nu după al meu”. Să trecem, așadar, la ingrediente, cu aproximație (insist, cu aproximație, da?):

2 kg ceapă
2 kg morcovi
2 kg de ciuperci
4 kg de vinete (coapte, dar cântărite înainte de copt, adăugate progresiv, pentru că nu ni se părea suficient de cremoasă zacusca)
5 kg de ardei capia (copți, cântăriți și ei la piață)
1 l de ulei (ca să fie, dar s-ar putea să nu vă trebuiască tot)
800 ml de bulion de porodici, de casă, pentru care bucătarul leneș, a stat în picioare vreo două zile, că așa a zis mama
sare și piper, după gust(ul dumneavoastră)

Și acum, dacă vă țin nervii, să trecem la metoda de fabricație:

Tocați ceapa (cubulețe). Ca să nu plângeți de să sară cămeșa pe dumneavoastră, în aer liber (în curte, lângă grătar, în cazul de față, ori pe balcon). Dați morcovii spălați și curățați pe răzătoarea cu găuri mari. În acest timp, bucătarul leneș și mama ei au copt și curățat și vinetele, și ardeii, fiind această zacuscă făcută la vreo 6 mâini (adică și ale cumnatei bucătarului leneș). Dumneavoastră, dacă aveți vinete și ardei copți de la congelator, puteți să le decongelați, că-s la fel de bune. Și, să fiu întru totul sinceră, cea mai bună metodă de a goli congelatorul de vinetele și ardeii de anul trecut e să faci zacuscă din ele. De frumoasă o să fie tot frumoasă, la gust o să fie exact la fel, iar dumneavoastră veți avea loc pentru proviziile de anul acesta.

Căliți ceapa la foc mic, sub capac, până iese uleiul deasupra. Adăugați morcovii și procedați la fel.

Paranteză: metoda asta am descoperit-o când m-au lăsat singură acasă, cu prima zacuscă pe care am făcut-o vreodată, doar pe jumătate preparată.

Pentru că va dura ceva vreme călitul, profitați și curățați ciupercile cum știți mai bine (noi le despielițăm, dar dacă sunt foarte curate, nu e nevoie, iar dacă sunt mititele, puteți folosi și piciorușele, fără nicio grijă). Opăriți-le vreo 10 minute. Scurgeți-le, stoarceți-le cât puteți de bine și căliți-le separat de ceapă și morcov, că așa a zis mama, tot la foc mic. Noi am luat ulei (cu ceapă și morcov) din cratița în care am călit primele ingrediente. Între timp, măcinați vinetele și ardeii copți. O mașină de tocat electrică face minuni, dar merge și un chopper, doar că va dura ceva mai mult. Că tot veni vorba, ideal ar fi să lăsați vinetele și ardeii copți la scurs câteva ore.

Așteptați, după cum spuneam, să iasă uleiul deasupra. Turnați ciupercile peste ceapa și morcovul puse din nou pe foc. Adăugați vinetele și ardeii copți. Din nou, așteptați să iasă uleiul deasupra.

Asezonați. Noi am pus sare în fiecare etapă, că așa a zis mama, dar, dacă mă întrebați pe mine, puteți foarte bine să asezonați doar la sfârșit. Adăugați bulionul, treptat. Gustați de fiecare dată după ce ați pus bulion, ca să fie după gustul dumneavoastră.

Până ați terminat cu zacusca, bănuiesc că, deși nu v-am spus, ați spălat și sterilizat borcanele (în cuptor, de exemplu). Opriți focul, luați borcanele, puneți-le pe o tavă de metal și umpleți-le cât mai aproape de buză. Căpăciți-le. Lăsați-le la răcit și apoi dunstuliți-le prin fierbere (într-o cratiță mare, în care ați turnat apă rece). După ce a dat apa în clocot, conform instrucțiunilor mamei, se mai fierbe cel puțin o jumătate de oră.

Ați terminat. Respirați adânc, luați o ceașcă de cafea sau un pahar de vin, o carte sau un film și zăceți jumătate de zi, că meritați.

Poftă bună, fără lene, de data asta.

Cum (nu mai) fac leneșii (iaaaaar?) dulceață

Da, iar. După metoda silvoizului.
Dacă nu știți ce e silvoizul, habar n-aveți ce-ați pierdut. Dacă nu cumva îl știți de magiun.

Ptiu, ce obrăznicie, corectorul ortografic a auzit de magiun, dar de silvoiz, ba. O să fac reclamație pentru discriminare pe criterii regionale.
Așadar, de ce, deși nu fac silvoiz, fac leneșii dulceață după metoda asta? Pentru că, la fel ca la prunele de silvoiz (dulci foc, dar mici și imposibil de dezsâmburit), coarnele cumpărate ieri nu pot fi curățate de sâmburi când sunt crude.
Eh, fără strecurătoare de silvoiz nu mai fac. Că și-au nenorocit preaiubitul blender cu ocazia asta…
Apropo, dacă își aduce cineva aminte cum îi zice strecurătorii de chisăliță, să mă anunțe și pe mine, că avea un nume interesant, pe care l-am uitat cu totul.
Așadar, ingrediente:
1,7 kg de coarne, din care au rămas 1,2 kg de pastă
1 kg de zahăr
1 lămâie
1 cană de apă
Eu folosesc 0,8 kg de zahăr la 1 kg de fructe curățate de sâmburi. Alții pun kil la kil. Important e cum vă place, nu ce cred eu, pentru că nu îmi place din cale afară dulcele.
Și acum, bătaia de cap:
Turnați cana de apă în cratiță (spălată dumnezeiește, să nu aibă nici urmă de arome tocano-supistice).
Turnați coarnele în cratiță. Nu vă mai bateți capul cu ținutul în zahăr, că n-a funcționat.
Amestecați, la foc mic, până lasă suficient lichid ca să nu se prindă de fund.
Lăsați să fiarbă până ies sâmburii din fructe de bunăvoie. NU băgați blenderul prin cratiță. Sâmburii-s mici și tari, și nu vreți să vă amintiți cu ocazia asta că lemnul de corn e cel mai bun pentru bâte de rupt picioarele inamicului.
Dacă nu aveți strecurătoare de silvoiz, dați coarnele printr-una obișnuită, cu găuri cât mai mari. După ce ați strecurat grosul pastei, lăsați să se răcească sâmburii puțin și stoarceți în pumni ce mai rămâne pe ei. Treceți tot prin strecurătoare.
Răsturnați pasta înapoi în oala spălată, adăugaţi zahărul, amestecând la foc mic până se dizolvă. După ce s-a dizolvat, lăsați să fiarbă în continuare. Amestecați din când în când. Spumuiți. Când vedeți că a scăzut conținutul de vreun lat de deget de pianistă, începeți să testați. Turnați câteva picături pe o farfurioară și dați-o la frigider. Dacă se leagă în 2-3 minute, ați terminat.
Turnați dulceața în borcanele sterilizate la cuptor, până la gură, puneți capacele, răsturnați borcanele cu fundu-n sus* și dați-le pace.

Continuă lectura

Cum fac leneșii (din nou) dulceață? De sâmburei.

Din nou, dar nu singuri. Cu mama, bineînțeles, că se pricepe. Pentru că prea s-au făcut multe și frumoase vișinele, și agreșele și strugureii la noi la țară. V-am zis că-s fată sănătoasă de la țară? Poate nu, că oricum nu-s înaltă, grasă, rumănă și faină, cum îi șede bine la o muiere. Ba dimpotrivă.

Biata mătușă Carolină, cât m-am știut burzului la ea când mă gratula cu „ioi ce bine-ți șede că te-ai mai îngrășat o țârucă”

Și empiric, că lipseau ingrediente din rețeta originală. Și anume ingredientul principal: sâmbureii.

Vară-mea, pe la vreo cinci ani, când venea în vizită, avea două pretenții: să o pieptăn eu și „Nașaaaaa, îmi dai dulceațăăăăă de sâmbureeeei?”. Țin minte că mă strâmbam la pieptănat, dar nu știam eu că o să mai apară doi verișori (fratele ei și verișoara ei primară), beliți de pe dracu, și că pieptănatul avea să mi se pară parfum de roze. Dar să revenim la sâmburei: dulceața asta se face din vișine, strugurei (coacăze roșii și albe) și zmeură. Iar zmeura are niște sâmburi minusculi, care se văd foarte bine pe fondul rubiniu al dulceții. De unde și faimosul (în familia noastră) nume de dulceață de sâmburei.

Să purcedem, așadar, și să adăugăm notele pentru ediția viitoare, până nu uităm.

Vișine, câte aveți.
Strugurei, așișderea.
Agreșe, tot așa.
Zmeură, tot câtă este.
Zahăr, 80% din cantitatea de fructe.

Spălați toate fructele. Scoateți sâmburii din vișine (cu o croșetă sau o coadă de linguriță mai subțire sau cu scula aia deșteaptă de dezsâmburit). Dezbrăcați strugureii de pe ciorchini trecând ciorchinele printre dinții unei furculițe. Curățați agreșele de codițe și mustăți.

Rețeta originală zice că strugureii se storc și se pune doar zeama. Etapă sărită, pentru că a reușit, în sfârșit, bucătarul leneș aici de față, să o lenevească și pe mumă-sa.

Se trece direct la lăsatul vișinelor cu zahăr pe deasupra câteva ore, ca să lase zeamă. Din care, după ce ați strecurat-o, puteți fierbe sirop, după cum se va dovedi în pozele de mai jos. Se pun la fiert vișinele cu zahărul, la foc foarte mic, în oală (dar mai bine cratiță) de inox cu fund dublu. Când dau în clocot, se adaugă agreșele și strugureii. Și zmeura, dacă aveți. Se fierbe dulceața până dă sfântul și se leagă. Paranteză:

Am fost și eu, și mama, deștepte tare, și am amestecat vișinele cu zahărul. Proastă idee. S-a dus la fund și a îndulcit zeama de sirop, de a trebuit să mai adunăm vișine ca să nu iasă sirop de zahăr cu vagă aromă de vișine. Urmare a acestei idei istețe, a trebuit să adăugăm zahăr la dulceață, că era cam acră și s-ar fi legat joi, după mai apoi. Dacă pățiți și voi ceva similar, mai adăugați zahăr, până vi se pare suficient de dulce.

Închidem paranteza. Dulceața asta, ca multe altele din fructe fără prea multă pectină, se leagă când se îngroașă siropul de zahăr. Și cea mai bună metodă pe care o știu eu e să luați o lingură sau o spatulă (vedeți să nu fi amestecat ceapa călită cu ea, că ați nenorocit dulceața), să o înmuiați în dulceață, și să o țineți orizontal, în dungă. Când de pe ea se scurg trei picături care nu cad în același loc, s-a legat dulceața.

Opriți focul, luați borcanele spălate dumnezeiește și sterilizate în cuptor, turnați dulceața în ele (cât de aproape de gura borcanului puteți), astupați-le și dați-le, fierbinți, la dunstulit* în haine**. Unde vor sta câteva zile bune, până se răcesc natural. Metodă pentru leneși cu cap eficienți, nu?


* dunstulit va să zică, ardelenește, sterilizat.
** în haine e doar una din metodele de dunstulit, care înseamnă să așezați borcanele, sticlele, ce-or fi ele, într-un vas adânc (ciubăr, de exemplu, pentru bulion, care, la mama acasă, se face și se consumă în cantități industriale), căptușit cu toate plapumele, păturile, perinile pe care nu le folosiți (e vară, lasă că nu înghețați fără dună), să etanșați construcția izolatoare, și să le lăsați acolo până s-au răcit natural.

Moare. Zamă de moare

Cum adică cine moare? Nu moare nimeni. Moarea e de curechi. Zamă de pe varza murată, cum ar veni, sau potroace ardeleneşti, perfecte pentru dezmahmurizare.

Iar zama de moare presupune următoarele

Ingrediente:

  • 0,5 kg oase de porc (garf, neafumate)
  • 250 g cârnaţi de porc, tăiaţi bucăţele
  • 300 g morcovi (raşi sau tăiaţi cubuleţe)
  • 200 g varză murată, tăiată fideluţă
  • 100 g pătrunjel (v. mai sus)
  • 100 g şorici tăiat fideluţă
  • 200-400 ml moare de curechi, în funcţie de cât e de acră
  • cca. 4 l de apă, din care să rămână vreo 3 după ce fierbe

Evident, toate cantităţile-s relative și orientative…

Metodă de fabricaţie:

Puneţi apa la fiert. De data asta, fără sare, că are moarea. Dacă mai trebuie, săraţi la sfârşit.
Când clocoteşte, reduceţi focul şi introduceţi carnea-n oală. După ce dă iar în clocot, adăugaţi zarzavatul, varza murată şi şoriciul. Fierbeţi până se desprinde carnea de pe oase. Scoateţi oasele. Adăugaţi bucăţile de cârnaţi. Acriţi cu moare de curechi, după gustul propriu. Până mai dă şi moarea un clocot şi fierb şi cârnaţii, dezbrăcaţi oasele de carne. Dacă n-aveţi câine, să ştiţi că tot ce rămâne pe oase e vama pentru bucătar şi se poate ronţăi în voie. Aruncaţi carnea de pe oase înapoi în zamă. Gustaţi. Dacă mai vreţi să acriţi, mai adăugaţi moare. Dacă nu e suficient de sărată, mai adăugaţi sare. Degresaţi. Eu prefer să las zama la răcit până se sleieşte grăsimea şi abia apoi să scap de grăsimea solidă.

Poftă bună, lene uşoară.