Ottolenghi-șmottolenghi. Cu brânză de Trascău

Se ia o rețetă care face înconjurul internetului zilele astea.

Se pun 2 jumătăți de vinete la cuptor, conform instrucțiunilor, cu sare, condimente de care ai, piper și ulei.

Se coc cu partea tăiată în jos, că așa ne-a troznit. Se întorc cu fața în sus când sunt coapte și se decide brusc că nu vrem iaurt, ci brânză. Maturată, de Trascău/Torockoi.

Se mai lasă la cuptor vreo 10 minute. Gata.

Panica și tarhonul

După a noua săptămână de izolare (că ai început devreme, cu o viroză), îți sare inima din loc la fiecare semn de hiperactivitate nazală. Dar îți trece repede, cu tarhon și un pahar de vin.

Iei niște cartofi noi, ceva ulei, sare și tarhon proaspăt și tocat, le amesteci bine și le faci pachet în hârtie de copt. Le dai la cuptor la un loc cu alt pachet cu ce friptură* vrei.

Respiri adânc, îți torni un pahar de vin și-ți trece panica. Până mâine dimineață îți va fi trecut și hiperactivitatea nazală.

20200509_204701.jpg

* mușchiuleț de porc cu muștar și două picături de vin, bună, dar, în cazul de față, doar garnitură la cartofi.

Sparanghel, prietenește și semi-improvizat

Nu știu cum v-ați izolat voi, dar, exceptând munca de-acasă cu care am avut timp mai bine de zece ani să mă obișnuiesc, eu am avut și zile cu mintea ceva mai în pioneze. În care, pe lângă că (în sfârrrrșiiiiit) mi-am redescoperit plăcerea de a improviza în bucătărie, m-au scos din învârtitul ca leul în cușcă familia și prietenii. Și rețetele lor. Așa că, pentru prima dată-n viață, am ajuns să fac din cap în coadă ouă roșii (în videoconferință cu mama și nepoata, urmată de alta cu prietena din Bruxelles), sarmale și zamă de măcriș (fără miel, că nu s-au aliniat planetele).

Și, în timp ce ne izolam, că aia e, viața nu e întotdeauna parfum de roze, a apărut parfumul de sparanghel, pe care, dacă s-ar găsi vreo metodă, l-aș mânca și la desert când e în sezon.

IMG_20200506_194422_634.jpg

Așadar, pentru o tartă cu sparanghel semi-improvizată, se iau următoarele: o prietenă din alt oraș, o rețetă găsită și testată de ea (pe care v-o arată aici, în engleză, și e mai Brâncuși, nu Pollock ca a mea), se completează cu o șuetă și se purcede la adaptare pe bază de ce-aveam prin frigider:

100 ml smântână dulce și 2 linguri smântână grasă în loc de 240 ml smântână dulce (1 cup, aprox. 240 ml)
1 ou mediu și 1 ou mic (de casă) în loc de 1 ou mare, din care 1/2 ou mic și bătut bine s-a păstrat pentru uns foietajul pe margini
brânză de burduf maturată în loc de brânză de capră, vreo 100 g
ciuperci călite rămase de la altă cină (cu ceapă, usturoi, morcov, vin și oregano)
1/2 legătură de sparanghel bun și proaspăt și dulce
1 foaie de foietaj congelat (dezghețat)

Se amestecă oul cu brânza și ciupercile până se fac un fel de pastă. Se adaugă smântâna și se bate cu un tel.

Se întinde foaia pe tavă și, cu un cuțit foarte ascuțit, un cutter sau o lamă de ras (eu din asta am, pentru decorat pâinea cu tăieturi), se crestează, până pe la mijlocul grosimii, la 1 cm de margine. Se toarnă cu grijă amestecul în mijlocul foii, se intră în panică pentru că umplutura pare cam lichidă, se face barieră din vârfuri de sparanghel. Se realizează că nu s-a pus sare și piper și se pun pe deasupra. Se dă la cuptor, vreo 30 de minute la 180 de grade, până arată ca-n poză.

Se face poză, se gustă, se laudă rețeta, se cade de acord că e absolut mi-nu-na-tă.

Gata, încercați și voi. Dacă nu vă place sparanghelul, cu ce aveți prin casă, combinația de ou și smântână dulce rămâne cam aceeași.

Varză (oarecum) călită

Ai juma’ de verzișoară, nu verde, ci roșie, care e, de fapt, mov și lasă zeamă turcoaz.

Ai juma’ de conservă de mazăre, pentru că restul l-ai halit, ca obsedata, cu lingura, direct din cutie (și ți-ai amintit că te-ai întrebat vreo trei ani lungi ce ambalajele lui fasole se fac din oțel, până te-a pocnit revelația clătind, pre-reciclare, o conservă).

Ai ceva jambon.

Toci varza, o condimentezi cu sare* cu piper roz rămasă de la altceva, o lași deoparte și, între timp, cubulizezi** jambonul, arunci mazărea (fără zeamă) peste cele de mai sus, amesteci și dai la cuptor (180°C) până se înmoaie varza.

––––––––-

* grijă la sare, varza scade mult, nu sări calul când condimentezi

** cuvânt inexistent, dar sunt filoloagă, îmi dau voie

Meditație pe pită/varză

20180903_134308.jpg

Nu știu alții cum or fi, dar eu, când nu-s bine, fac pâine. Acum nu-s. O să fiu. Mai încolo.  Până atunci toc varză pentru călit și meditez la Verbele auxiliare ale inimii (Peter Esterhazy), de unde-am învățat câte nu spunem niciodată sau prea târziu. În principal din orgoliu, de rușine sau de frică.

Pita e focaccia ardelenească, pentru că nu cred că i-ar trece vreunui italian prin cap să bage pastă de ardei în ea. S-a luat o rețetă de focaccia dintr-o revistă pentru care am tradus, s-a constatat că n-aveam nici roșii uscate, nici măsline dar, când am deschis frigiderul, mi-a sărit în ochi borcanul virgin cu pastă de ardei. Pe care l-am deschis. Dacă mi-aș aminti și de unde e, ca să mai cer, ar fi perfect. Dar…

450 g de făină albă (eu folosesc tipul 650)
10 g drojdie proaspătă
3 linguri de ulei de floarea soarelui presat la rece
300 ml apă călduță
1/2 linguriță de zahăr
1 linguriță de sare
1 lingură de pastă de ardei
oregano de tufă de bal
con, sare de mare

Pașii de urmat sunt, în mare, cei de la pâine: frecat drojdie cu zahăr, turnat în craterul din făina din castron, adăugat puțină apă călduță, verificat dacă face spumă, adăugat sarea, restul de apă și uleiul. De data asta, pentru un control mai bun al aluatului, care e mai moale al meu de pâine, l-am scos pe planșeta înfăinată și l-am frământat acolo, după care l-am uns cu ulei și l-am lăsat la dospit. A fost de treabă, a dospit și s-a dublat, l-am scos, l-am întins, l-am uns cu pastă de ardei și l-am rulat. După care am tăiat ruloul în două și am întins cu degetele două lipii, care s-au spart frumos, ca să se vadă pasta de ardei. Conform instrucțiunilor, mi-am folosit degetele ca să fac model artistic, am presărat cu sare de mare și oregano. Am mai stat 10 minute să mai dospească și am copt (cam 30 de minute la 200 de grade cu ventilație).

20180904_190140.jpg

Dacă n-ați călit varză ardelenește, nici să nu-ncercați dacă nu sunteți în dispoziție meditativă. Durează tocatul, dar mai ales călitul în ceaun gros de fontă, la foc mic, cu capac. Iese, evident, fenomenal, dar mai bine nu vă apucați dacă vă grăbiți.

Palanețe

Sau pupci. Sau vărzare. Sau cum le zice pe la voi. Evident că par mai complicate decât sunt. Și nu știu cum o fi la voi, dar mie foile pătrate îmi ies rotunde și viceversa. Asta fiind singura complicație, că în rest le-am făcut ca la bunica, din aluat de pită, întins cu sucitorul, umplut cu brânză cu cozi de ceapă verde și boia. Dacă aveți varză călită, și mai bine, după părerea mea. Pipărată bine, că dacă nu, nu se pune.

Ca să nu vă plimb prea mult, aluatul de pită e din 500g făină, 12,5 g drojdie obișnuită (nu uscată), 350-400 ml apă călduță, 1 linguriță sare, 1 linguriță rasă zahăr. Amestecăm drojdia cu zahărul până se lichefiază, turnăm peste făină, lăsăm 5′, adăugăm apă treptat, frământăm, dospim până se dublează, ne chinuim cu întinsul (blat, mâini, sucitor pudrate cu făină), dăm la cuptor. Gata. Pentru că am vrut pătrate, mi-au ieșit cercuri, evident.

Recapitulare de (aproape) vară

Ce s-a mai comis prin bucătăria mea în ultima vreme? Păi multe și mărunte, unele vechi, altele noi. În ordine dezorganizată:

 

Duminiceală cu miel și buruiene de balcon

Pentru că era duminică, congelatorul gemea, și deși nu știa încă, leneșa urma să plece după provizii când termina cu munca, s-a decongelat o spată de miel.

După care s-a testat noua jucărie de mai jos, în care s-au zdrobit cu sare două frunze de usturoi, ceva cimbru și oregano și juma de ardei iute uscat. După care s-a turnat peste ele ulei și vin alb.

S-a uns spata, s-a mai sărat și s-a dat la cuptor 2 ore la 180°.

Și gata. Jucăria e un mojar de piatră.

Sacrilegiu de primăvară sau sarmale asiatice vegetale

Se iau niște foi de orez cu preț redus. Se studiază internetul și conținutul frigiderului. Se descoperă ceva morcov, broccoli, ardei iute și varză roșie. Se sotează repejor la foc mare. Se adaugă sos de soia și dulceață de ardei iuți. Se înmoaie foile una câte una în apă rece, se decide că farfuria cu apă e prea mică și se trece la castron. Se fac sarmale, se pun în tavă, se ung cu puțin ulei și se comite sacrilegiul suprem: se dau 15′ la cuptor (220°), deși, în ciuda a ce scrie pe pungă, foile astea-s se mănâncă doar înmuiate și umplute cu crudități. Mmmmmmm.

Cocoșu’ bătrân face cocovanu’ bun

A fost o dată un cocoș. Unul în plus. Nefiind al moșului, era material de cratiță. Unde a și ajuns, semi-franțuzit pe parcurs, că n-avea frigiderul prin el tot ce se cere. Nu de alta, dar în afară de tocană, nu era bun decât de leveșă, care-i misiune de găină bătrână, sau piftie, de care n-au leneșii răbdare. 

Drept pentru care, leneșa de față a decis că 2 pulpe și  2 șolduri se vor face cocq au vin, cunoscut pe plaiurile mioritice cu numele de cocovan sau tocană de cocoș cu vin. Evident, împreună cu 2 morcovi mari, 2 cepe și 2 cățeluși de usturoi, ceva slănină și unt. Și o cantitate oarecare de vin, nu din cel scump, ca să nu vă pară rău că nu l-ați baut. Cam după gust. Dacă nu acoperă carnea, completați cu apă. Până nu uit… fiind mnealui matur, a fost marinat în vin cu usturoi și muștar cu ardei iuți vreo 24 h. Iar marinada a ajuns și ea în cratiță. 

Ca toate bazaconiile franțuzești, toate au fost perpelite separat în unt și slană topită. După care s-au dat la cuptor până s-a înmuiat cocoșul.

Și s-a mâncat cu piure de păstârnac cu smântână dulce. 

Iar leneșa a trăit fericită până la adânci bătrâneți, pentru că nu s-a stresat cu mâncăruri complicate.