Iei trei roșii bine coapte, le tai în două și le dai la cuptor, sub grill, cu sare, piper și oregano. Iei vreo doi ardei copți care au scăpat de salată. Le arunci în chopper. Frigi niște cubulețe de haloumi. Ieși pe balcon și mănânci. Scrii o nerețetă. Gata.
1 dovlecel verde de vreo 30 cm lungime, cu semințele scoase, 5 cm de morcov, 2 ouă, 50 g șvaițer, vreo 4 linguri de făină, sare, piper, cimbru uscat.
Sărat dovlecelul ras, lăsat până razi restul, stors, amestecat. Bătut ouăle, turnat peste dovlecel, adăugat treptat făina. Modelat cu mâinile înfăinate (deloc distractiv). Prăjit. Halit. Cu sos de iaurt cu usturoi, sare și ulei.
Gata.
Te trezești cu dosu-n sus. Te speli pe ochi, bei cafea, mai bei o cafea, te îmbraci și pleci cu prietenii la piața de producători de la Sala Sporturilor. Prin mască, tragi pe nas aromă de cimbru și mărar, peste ea caști gura la ce se mai găsește, te duci la văru-tău după roșii, și mai cumperi vinete, mere de vară, prune și ingredientele pentru dulceață de sâmburei (vișine, zmeură, coacăze roșii).
Și o salată creață și sfeclă roșie dulce și fragedă, din care ai să comiți o improvizație, cu vinegretă din muștar, oțet de gutui, gem de zmeură, un vârf de sare și ulei presat la rece (tot de la piață, de acum două săptămâni).
Te întorci acasă, o suni pe maman să îi ceri rețeta de dulceață, speli și pregătești fructele, și le dai la frigider cu un pic de zahăr, până mâine. Încet și cu treabă bună.
Speli restul vegetalelor, le lași la uscat, mai citești una-alta, scoți juma de pui din frigider și untul cu cozi de usturoi din congelator. Stai să ajungă puiul la temperatura bucătăriei și să se înmoaie untul. Bagi untul pe sub pielea puiului, îl sărezi și-l dai la cuptor. Și mai ai o improvizație.
Mai lenevești un pic și pe când e aproape gata puiul, faci 4 cartofiori noi (de la aceeași piață) cubulețe mici. Scoți puiul, îl lași la hodină și torni zeama lui într-o tigaie, cu cartofii. Îi fierbi înăbușit și, când sunt gata, le mai dai un praf de piper și un pic mai mult pătrunjel (da, tot de la piață, v-am înnebunit cu ea, știu). Și-i gata și a treia.
Faci o poză și te minunezi de ce bunătăți ti-au ieșit. Gata.
Se ia o rețetă care face înconjurul internetului zilele astea.
Se pun 2 jumătăți de vinete la cuptor, conform instrucțiunilor, cu sare, condimente de care ai, piper și ulei.
Se coc cu partea tăiată în jos, că așa ne-a troznit. Se întorc cu fața în sus când sunt coapte și se decide brusc că nu vrem iaurt, ci brânză. Maturată, de Trascău/Torockoi.
Se mai lasă la cuptor vreo 10 minute. Gata.
Iei 2 morcovi, 1 sfert de țelină mică, 4 cepe verzi mici, 2 căței de usturoi, 1 pahar de vin alb, ceva unt, cimbru și sare.
Toci mărunt ceapa, usturoiul, morcovii și țelina, arunci niște sare și cimbru peste ele, mai amesteci o dată-n oală, adaugi vinul, fierbi până se evaporă alcoolul și adaugi apă fierbinte și linte. Fierbi până se înmoaie lintea (vreo 20-30 de minute), spumuiești dacă trebuie, mai pui sare dacă vrei, oprești focul, pui în farfurie și mănânci.
Ai juma’ de verzișoară, nu verde, ci roșie, care e, de fapt, mov și lasă zeamă turcoaz.
Ai juma’ de conservă de mazăre, pentru că restul l-ai halit, ca obsedata, cu lingura, direct din cutie (și ți-ai amintit că te-ai întrebat vreo trei ani lungi ce ambalajele lui fasole se fac din oțel, până te-a pocnit revelația clătind, pre-reciclare, o conservă).
Ai ceva jambon.
Toci varza, o condimentezi cu sare* cu piper roz rămasă de la altceva, o lași deoparte și, între timp, cubulizezi** jambonul, arunci mazărea (fără zeamă) peste cele de mai sus, amesteci și dai la cuptor (180°C) până se înmoaie varza.
––––––––-
* grijă la sare, varza scade mult, nu sări calul când condimentezi
** cuvânt inexistent, dar sunt filoloagă, îmi dau voie
Când ai… gușă de porc proaspătă, faci slănină fiartă. Simplu ca bonjur.
Fasonezi cât de cât gușa, o pui într-o oală în care să încapă, torni peste ea 2/3 apă și 1/3 vin, arunci în apă cimbru, foaie de dafin și boabe de piper și habarnam ienibahar, 1 lingură de sare la 1 l de apă și lași la fiert, la foc mic, până intră și iese furculița ușor din slănină.
Când e fiartă, o scoți din oală, o scurgi și răcești, o dai cu usturoi stropșit cu puțină sare, o ștergi de usturoi și o rumenești în obrăjori cu boia (eu am avut iute, dar merge și cu dulce).
Gata, ai slănină fiartă. Dacă scoți la interval niște pălincă și niște ceapă, ești ardelean.
Nu știu alții cum or fi, dar eu, când nu-s bine, fac pâine. Acum nu-s. O să fiu. Mai încolo. Până atunci toc varză pentru călit și meditez la Verbele auxiliare ale inimii (Peter Esterhazy), de unde-am învățat câte nu spunem niciodată sau prea târziu. În principal din orgoliu, de rușine sau de frică.
Pita e focaccia ardelenească, pentru că nu cred că i-ar trece vreunui italian prin cap să bage pastă de ardei în ea. S-a luat o rețetă de focaccia dintr-o revistă pentru care am tradus, s-a constatat că n-aveam nici roșii uscate, nici măsline dar, când am deschis frigiderul, mi-a sărit în ochi borcanul virgin cu pastă de ardei. Pe care l-am deschis. Dacă mi-aș aminti și de unde e, ca să mai cer, ar fi perfect. Dar…
450 g de făină albă (eu folosesc tipul 650)
10 g drojdie proaspătă
3 linguri de ulei de floarea soarelui presat la rece
300 ml apă călduță
1/2 linguriță de zahăr
1 linguriță de sare
1 lingură de pastă de ardei
oregano de tufă de balcon, sare de mare
Pașii de urmat sunt, în mare, cei de la pâine: frecat drojdie cu zahăr, turnat în craterul din făina din castron, adăugat puțină apă călduță, verificat dacă face spumă, adăugat sarea, restul de apă și uleiul. De data asta, pentru un control mai bun al aluatului, care e mai moale al meu de pâine, l-am scos pe planșeta înfăinată și l-am frământat acolo, după care l-am uns cu ulei și l-am lăsat la dospit. A fost de treabă, a dospit și s-a dublat, l-am scos, l-am întins, l-am uns cu pastă de ardei și l-am rulat. După care am tăiat ruloul în două și am întins cu degetele două lipii, care s-au spart frumos, ca să se vadă pasta de ardei. Conform instrucțiunilor, mi-am folosit degetele ca să fac model artistic, am presărat cu sare de mare și oregano. Am mai stat 10 minute să mai dospească și am copt (cam 30 de minute la 200 de grade cu ventilație).
Dacă n-ați călit varză ardelenește, nici să nu-ncercați dacă nu sunteți în dispoziție meditativă. Durează tocatul, dar mai ales călitul în ceaun gros de fontă, la foc mic, cu capac. Iese, evident, fenomenal, dar mai bine nu vă apucați dacă vă grăbiți.
Ce s-a mai comis prin bucătăria mea în ultima vreme? Păi multe și mărunte, unele vechi, altele noi. În ordine dezorganizată:
A fost o dată un cocoș. Unul în plus. Nefiind al moșului, era material de cratiță. Unde a și ajuns, semi-franțuzit pe parcurs, că n-avea frigiderul prin el tot ce se cere. Nu de alta, dar în afară de tocană, nu era bun decât de leveșă, care-i misiune de găină bătrână, sau piftie, de care n-au leneșii răbdare.
Drept pentru care, leneșa de față a decis că 2 pulpe și 2 șolduri se vor face cocq au vin, cunoscut pe plaiurile mioritice cu numele de cocovan sau tocană de cocoș cu vin. Evident, împreună cu 2 morcovi mari, 2 cepe și 2 cățeluși de usturoi, ceva slănină și unt. Și o cantitate oarecare de vin, nu din cel scump, ca să nu vă pară rău că nu l-ați baut. Cam după gust. Dacă nu acoperă carnea, completați cu apă. Până nu uit… fiind mnealui matur, a fost marinat în vin cu usturoi și muștar cu ardei iuți vreo 24 h. Iar marinada a ajuns și ea în cratiță.
Ca toate bazaconiile franțuzești, toate au fost perpelite separat în unt și slană topită. După care s-au dat la cuptor până s-a înmuiat cocoșul.
Și s-a mâncat cu piure de păstârnac cu smântână dulce.
Iar leneșa a trăit fericită până la adânci bătrâneți, pentru că nu s-a stresat cu mâncăruri complicate.
Ghidul bucătarului leneș 