Zmeul și zâna. Sau feminisme și feminități

Zilele astea, facebook ține morțiș să îmi explice că nu suntem suficient de feminine. Zi, zău! 

Da’ ce, domnii ăia speriați de care ziceți voi îs vreo pradă de neratat? Mă scuzați, dar încă nu am avut ghinion să cunosc asemenea specimene, ceea ce vă doresc și dumneavoastră. 

Cine ne vede zâne ne vede și cu berea-n față, iar cine ne vede zmei, tot zmei vede și printre volane…

Zise ea, cu berea neagră masculină în mânuța manichiurată feminin. 

 

Anunțuri

Numa cujet: sălbăticie, gusturi și texturi

Sălbăticia din mine nu se vede des. Cui nu se pricepe, îi par mută sau înfumurată sau neinteresată. Nu-mi plac toți oamenii. O vreme i-am troznit pe ăia care nu-mi plăceau de le-au mers fulgii. Când eram tânără și buiacă. Unii au ajuns să-mi placă, după ce-am învățat cum să am răbdare, alții, ba. Ziceam acum ceva vreme că dacă ți-am dat de mâncare, ești de-al meu/de-a mea. Mi-ai plăcut. Doar nu-mi mai cere costițe încă vreo două luni. Știu că-s bune, dar nu vreau să înceapă să mă plictisească, pentru că n-o să-mi mai iasă bine, și n-o să-ți placă nici ție.

Sălbăticia mă întoarce spre simțuri.

Văz, auz, miros, gust, pipăit. Cei care știți că-s ochelaristă, nu râdeți de văz, nu-s foarte mioapă. Sunt destul de mioapă pentru ochelari și insuficient pentru operație. Și văd foarte, foarte, foarte bine de-aproape. Încă. Pe la vreo treizecișicinșpe ani o să îmi obosească și mie ochii, e în natura lucrurilor. Dar cum sunt înceată și materialul genetic mă ajută, nici n-am încărunțit semnificativ, și probabil nici n-o să devin prezbită foarte curând. Văd culori, oameni, poziții, cuvinte și, dacă am cu ce, le fotografiez. Pentru mine sau pentru dat mai departe.

Aud muzică și voci. De preferat, care să vibreze pentru mine. Lemn și alămuri. Corzi mângâiate. Mezzosoprane, altiste, bași și basso profondo. Răgușeli, voci imperfecte, Jose Carreras umanizat după ce-a trecut de apogeu. Alan Rickman. Albulescu. Anca Parghel.

Îmi miroase a iarnă și a primăvară și a vară și a toamnă. A ger și a cartofi copți, cu unt și moare de curechi. A liliac și frunze de usturoi și ridichi de lună. A roșii zemoase, piele sărată și încinsă, plăcinte dobrogene și Tarnița. A castane coapte, frunze uscate, și prima leveșă cu găluște pe vreme ploioasă.

Îmi place să mănânc cu mâinile, să simt zeama fructelor cum se lipește de degete în timp îmi gâdilă gura. Să simt puful de piersică pe buricele degetelor și cerul gurii. Să-mi pocnească strugurii între dinți și să se rupă cu un pocnet imperceptibil de pe ciorchini. Să simt cârnăciorii elastici în mâini. Dacă n-aș ști ce gust are, aș mânca aluat de pâine doar pentru că-i atât de frumos la pipăit, pe jumătate lipicios, pe jumătate rezistent la presiune.

Mănânc pentru gust și textură. Pipăi cu limba. Sarea grunjoasă, bucățelele scăpate prin catifele de supă-cremă, murăturile crocante și acre, nucile întregi din checuri, ardeii iuți care-mi scot flăcări pe nas și urechi, roșiile acru-dulci mușcate cât sunt calde încă de pe vrej. Bezelele care troznesc între dinți și apoi se lipesc de ei, zmeura cu sâmburii ei neașteptat de mari pentru un fruct așa de mic, merele Jonathan tari-moi și dulci-acre. Ruccola amăruie, iute, crocantă și gâdilitoare. Castanele coapte, dulci și făinoase, după ce mă lupt cu coaja. Și beau vin. Alb și iute coborâtor pe gât. Mineral și ierbos. Roșu și onctuos, gutuios și vanilat, de savurat încet, aproape cu picătura.

Nu știu cum e la alții, dar, care te întorci ca o sălbăticiune spre tine, să-mi spui ce-ai găsit, când și dacă vrei. Până atunci, citește Intelectuali la cratiță și Cartea simțurilor. Sunt mintoase, tactile, cu poftă de viață și gusturi. Mai mult decât orice fel de școală de învățat cum să fim noi înșine. Știm cum să fim. Știm. Toți. Doar că e mai ușor, uneori, să căscăm gura la ce-i pe-afară decât la ce-i în casă.

 

 

Numa cujet: treizecișidoișpe

wp-1475483110350.jpgȘitreișpe, șipaișpe șipatrujnouășpe.

Invazia asta de bloguri de vedete trecute de 40 de ani care ne învață cum să avem 40+ ani începe să mă calce pe bătături.

După mintea mea, puțină și nu chiar tătă bună, ai trăit degeaba, dacă mai ai de învățat, după 40 de ani că:

  • ridurile tale nu se observă când râzi cu gura până la urechi de bucurie adevărată și de joacă
  • fustele midi și bluzele pe gât pot fi mai secsoase decât vederea la bikini și la buric
  • copilul tău crește și ia drept normal orice îi dai ca mamă și, pentru asta, nu o să îți ridice statuie
  • e sănătos să te bucuri de fiecare vârstă a pruncilor tăi
  • nu vine sfârșitul lumii pentru că te-ai despărțit de soț, iubit, prieteni vechi care s-au dus în direcții diferite
  • oamenii pe care îi iubești se mai duc și pe altă lume, posibil mai bună
  • mâncarea sănătoasă e cea mai bună
  • e voie să bei un pahar de vin seara
  • nu e treaba nimănui nici de ce te-ai măritat la 19 ani, nici de ce nu te-ai măritat până la 40, și nici de ce ai contribuit sau nu la sporul natural
  • literatura motivațională spune, în mare, aceleași lucruri de bun simț pe care le-ai aflat în adolescență de la bunică-ta: să îți fie drag ce muncești, cu cine te duci la culcare și cu cine te trezești, să tai cordonul ombilical al copiilor din vreme, să înveți să îți faci o papară și o mămăligă ca să nu pieri de foame cu frigiderul plin

Cine mai are, să mai adauge.

PS: Iar telefoanele moderne au funcții antirid, după cum se vede-n poză. Și asta e de învățat, după o vreme.

Perfect imperfect

N-am chef de muncă. Nu mai am de vreo lună. Nu-i rost de vacanță, încă. Șefă-mea e un zbir, o scorpie și-o ghionoaie. Dar n-am cum scăpa de ea, că suntem două-ntr-una, și șefă și subalternă. Unul din avantaje e că pot pierde vremea, de exemplu pe facebook, oricând am eu chef.

Așa că, pe ziua de azi, după ce mi-a atras atenția, avem o vorbă despre perfecțiune și cum ne batem singuri cuie-n talpă. Dacă vă uitați la fotografiile mele, veți vedea că o seamă-s prost încadrate, greșit colorate (din cauză de lumină proastă și neștiința mea în manipularea foto), și nu mă mulțumesc decât puține din ele. Și au fost unii care au poftit, cu toate astea. Și m-au încurajat, că cică m-aș pricepe. Și că mai vor, iar și iar.

Doamnelor și domnilor, poftiți la imperfecțiuni, că oricum nu vedem bine de aproape de noi înșine. Nu mai filtrați excesiv, nu mai căutați unghiul perfect, nu mai injectați culori și forme prea multe, pentru că, uneori sau adesea, au ceilalți dreptate și imperfecțiunea mea e perfecțiunea altuia.

Ca marca de scrisoare

pain d epi

INTRODUCERE:
Sunt niște zile din alea în care aș face orice în loc de muncă. Pentru că textul de tradus e o catastrofă cu spume.

Așa încât, înainte de a purcede la smotocit aripioare și schinări de pui și la curățat morcovi pentru supă, ne documentăm, ca să ne îmbunătățim atitudinea și talentele sociale.

CUPRINS:
Ce-am aflat? Că: „Adulții cu o atitudine distantă și de evitare dezmint importanța experiențelor pe care le-au avut cu părinții lor în coloratura emoțională a personalității actuale. Ei denotă un înalt grad de dorință de independență, vrând să rezolve singuri provocările la care viața îi supune.”

Deci sunt o evitantă, da? Ne-am înțeles?

CONCLUZII:
Vă rog eu frumos, nu așteptați declarații sentimentale și lipicioase, că n-am. Dar dacă v-am dat de mâncare fără să cereți, puteți fi siguri că mi v-ați lipit de suflet cum zice băiatul de mai jos. Dacă aveți noroc, vă și place. Și mâncarea, și lipiciul.

Atâta știu io, na. Și să fiu de ajutor când dați de greu, ceea ce îmi doresc și mie.

Luați cu pită, că e bună. Ai zice că pun dragoste-n ea.

 

Leneșa budapestește

Se iau una bucată bucătar leneș și una bucată traistă cu bucurii. Se întâlnesc la Cluj. Se urcă în mașină și o iau spre Budapesta. Se mai adaugă, din alte două zări, încă doi oameni.

Se mănâncă marhahús, cu sau fără gulyás, se bea sör și bor (vită, gulaș, bere, vin), se râde mult de tot, se dau și primesc cadouri, se fac pozne și năzbâtii care nu vor fi povestite decât la un pahar de vin, între patru ochi.

Poze cu mâncare nincs (nu-s), pe care am mâncat-o.

Dacă mă întrebați pe mine, mulțumiți-vă să vedeți Băile Termale Gellert de afară, că pe dinăuntru zici că-s băile lui Kafka. Foarte frumoasă clădire, dar serviciile excesiv de complicate. Ca să cităm un clasic în viață, dacă mai mergeam și după vreun aparat foto, se închideau băile înainte să ajungem în apă.

Recomand călduros, chiar dacă vă luați după mine și mergeți voinicește în direcția greșită. Cel puțin o dată.

PS: tortul e de ziua mea. 🙂

De ce să mergeți (în locul meu) la WineUp

vin

 

Ziua femeii (acesteia)

A început devreme, cu un drum la Turda. Drum care, oricât de des l-am făcut, tot îmi mai face, din când în când câte-o bucurie naturală. Cum ar fi ceață cu soare dimineața (greu de condus prin ea, dar atât de frumoasă) și două curcubeie și jumătate seara, ca să nu îmi pară rău că am condus printr-o ploaie nehotărâtă, când torențială, când mocănească.

Mai punem îmbrățișări de la nepoți, două serbări de 8 martie, un nepot negociator, care a reușit, pe cont propriu, să facă rost un ghiveci cu flori și pentru bunica lui, deși nu era în planul învățătoarei, cadou pentru mama cumpărat, și tot ce pornisem să rezolv, rezolvat în două ore.

La pachet, o simpatică degustare, cu doi mușchetari ai vinului (chiar, oare câți or fi, trei sau patru?), într-un magazin de cafea (GB House of Taste), cu o surpriză majoră: Busuioacă de Bohotin seacă (Colocviu la Paris o cheamă), un roze pe care mi l-aș chiar și cumpăra, în condițiile în care v-am anunțat demult că eu beau roze doar dacă-l cumpără alții și îmi place suficient. Dacă nu, mai bine beau apă chioară.  A, și un cupaj zdravăn și băiețos de Cabernet Sauvignon cu Fetească neagră (Sagio), de la Casa Panciu.

În plus, promisiunea unei degustări de cafea. La care, cafegioaică cum mă aflu (pe lângă gurmandă și amatoare de vin băut cu moderație, cât să îi simți gustul, nu cât să nu mai știi de tine), am să mă duc în pas alergător.

PS: Știu că o să credeți că  nu mai mănânc și gătesc. Greșiți. Revin cu poze. Curând. Până atunci, doamnelor, să fim sănătoase și voioase și puternice, că așa ne șede bine.

wp-1457501287650.jpg

 

Potabile, deși o să îmi stric imaginea

Dacă o mai țin mult așa, o să creadă lumea că m-am lăsat de mâncat (nu-i adevărat, mănânc la fel de mult) și m-am apucat exclusiv de beut (vin, în general, și nici asta nu-i adevărat).

Și pentru că nimic din ce credeți nu-i adevărat, nu o să vă spun că e plin de degustări de vin pe la toate colțurile, deși e.

Săptămâna asta e una din cele mai vinificate din câte am trăit, având ea o degustare azi (vinuri portugheze) și poimâine (Wine Spectator Top 100 Wines of 2015) la Wine O’Clock, iar eu nu mă pot hotărî la care să merg, una la pachet cu Drink after Work, tot poimâine, pentru cine-i iubitor de Liliac Young.

De Drink after Work v-am mai zis, e organizat de aceeași echipă, cu altă degustare și alt artist, de data asta la Fragment, știți la ce să vă așteptați. De fiecare dată alt loc, altă descoperire.

La Wine O’Clock vă îndemn să mergeți pentru că e al unui om pasionat, și asta se vede în selecția de vinuri și în felul în care alege să le arate lumii.

Nu o să vă mint, că doar nu m-a luat nimeni cu japca, m-am dus de bunăvoie la degustarea Petro Vaselo, care, deși e premiat și elegant și rafinat, nu-i genul meu de vin, și oricum nu-mi pare rău, pentru că doamna care îl prezintă, Ariana, merită să bei și o sticlă ascultând-o, nu doar un păhăruț de degustare. Dacă o prindeți pe undeva, nu o ratați.

În schimb, chiar dacă nu ajung azi la vinuri portugheze, joi tot mă duc. Pentru că și domnul care le prezintă e alt model de pasiune devenită afacere (Happy Wines).

wp-1455628667809.jpg

Așadar și prin urmare, servus, noroc și sănătate!

 

 

Fițele, noutățile și surprizele

Fița = Baracca

Ajunsă în categoria „fost-ai, leleo, când ai fost, că amu ești pizzerie”.

5 (CINCI!) feluri de pizza, meniul redus la mai puțin de jumătate, și banalități din celea pe care le cumpără fițoșii fără curaj gastronomic.

Și, colac peste pupăză, ce vede comeseanul (încă mulțumit de tiramisu care, din fericire, nu s-a schimbat la gust) peste umărul meu? Barmanul, scoțând din ambalaj o ceașcă și turnând ceai în ea fără să o spele. Și, culmea, când i s-a spus că l-am văzut, o ținea pe-a lui, că n-am văzut noi bine.

Noutatea = Cabinet de Vin & Cocotte

Francofonia mea avansată încă nu s-a lămurit ce-au vrut să spună autorii numelui. Cabinet pentru vin și cocotă? Dulap de vin și puicuță? Și nu săriți cu gura, știu ce e aia cocotte în bucătărie, e verișoara franțuzească a ceaunului de tuci. Doar că mai are vreo trei sensuri. Iar sintaxa, sărmana, e șchioapă tare.

În fine, treacă de la mine. Unii pe care i-am citit laudă vinul și cocota, alții le spurcă, așa că am decis că amu-i momentul, dat fiind că nici ce știam că e bun nu mai e, iar ce-am verificat recent, era închis.

De pe pielea proprie, pot să declar că servirea e impecabilă, cel puțin câtă e la vedere, vinurile la pahar onorabile (tot prefer Șarba și Plăvaia separate, dar merită și cupajul dintre ele atenție, preț de cel puțin un pahar), iar ce-am mâncat eu, foarte bun. Și, pe deasupra, salata avea și sos făcut de bucătar, nu de mine, trăi-mi-ar obsesiile.

În schimb, comeseanul a mușcat-o dublu. În primul rând, cu cocoșelul bio și crud (pe care eu, să fiu în locul proprietarului de restaurant, m-aș teme să-l dau la masă-nsângerat), și, a doua oară, pentru că bucătarul a insistat că așa trebuie să fie, că i-a măsurat el temperatura. No, prietene, doresc să te informez că dacă nu știi să verifici carnea decât cu termometrul, ar fi un bun moment să te întorci la cantină, să faci practică profesională.

Spre cinstea și onoarea dumnealor, au scăzut cocoșelul din notă. După cum spuneam, servirea a fost impecabilă, și mi-e milă de chelnerul care a trebuit să transmită bălăriile bucătărești.

Surpriza = Joben Bistro

N-am mai mâncat decât o dată acolo, în timpul TIFF-ului, și fiind oarecum năucă de cinema, muncă și petreceri, nu am ținut minte prea mare lucru. Despre ambianță, știți și voi, steampunk, fain și inovativ, muzica pe măsura steampunkului, diversă și plăcută. Surpriza, deși s-a lăsat puțin așteptată, a fost mâncarea. Bunuță tare, la preț rezonabil, dacă nu aș fi așteptat puțin prea mult față de foamea mea, poate aș fi apreciat-o mai mult.

Concluzia? Eu una la Baracca nu mai calc curând, vinului și cocotei le-aș mai acorda o șansă dacă nu îmi mai dau găini crude, iar Joben Bistroul ar fi bine să fie mai în drumul meu.

PS: cel mai bun vargabeles tot la Vărzărie se face.

PPS: Ce-am mai fabricat comestibil vă spun data viitoare. Din fericire, consumatorii au supraviețuit, deși s-au plâns (unii) că n-a fost suficient de iute. Promit că următoarea tentativă se lasă cu lacrimi, na! Măcar câte am vărsat eu tocând cea mai iute ceapă din ultimii doi ani.