Iacă am făcut prima tură de găluște după câteva luni, că s-au făcut și rădăcinoasele bătrâne, numa bune pentru leveșă. Găina s-a transformat în limbă (de vită), iar găluștele mi-au ieșit ca de obicei, perfecte pentru mine.

Dar, cu ocazia discuțiilor despre ele, mi-am amintit cum le făcea bunica, măsurate, din două ouă mari și o ceașcă de cafea cu lapte, albă cu buline roșii, plină cu griș, în care așeza gălbenușurile în juma’ de coajă, să nu curgă.

Și cum, la prima mea tentativă de găluște, sub atenta supraveghere a bunicii, că era sărbătoare mare (din aia care nu trece fără leveșă, că vine sfârșitul lumii în Ardeal), au venit să cânte niște domni ceterași mai bruneți, că mai veneau prin sate și mergeau pe la casele mai acătării…

Domnișoară (aveam vreo 12 ani, eram cu vreo 5 cm mai scundă decât acum, când tot de la copii mă îmbrac), lăsați mâna moale și bateți mai de sus, ascultați-mă pe mine, că am fost și bucătar.

S-a băgat definitiv la tărtăcuță (cred că a fost primul om care mi-a zis dumneavoastră), la un loc cu lecția bunicii și, în afară prima tentativă de după vreo 15 ani, când mi-au ieșit niște gloanțe din cauză de prea mult griș, am rămas imbatabilă. Bat albușurile cu furculița de stau băț, și rețeta v-am dat-o deja, nu mai e cazul să o repet.