Arhive categorie: prăjituri & cie.

Duminica frământată: palanețul naan

Publicat pe de
Răspunde

Mai pățesc și eu câte-un excedent de energie duminica. Și-atunci mă apucă frământările.

Care-au început cu pită cu tărâțe, proiect de lipie naan dintr-o revistă pe care-am tradus-o acum câțiva ani și proiect de colțunași (amânat, dar nu prea mult, că plânge pseudo-pesto de leurdă în frigider).

Între timp, pe bază de brânză iute frământată, plus  ciuperci și ceapă verde pe cale să se ofilească în frigidere, lipiile naan s-au făcut palanețe (la a căror formă se mai poate lucra, că nu e optimă).

Să începem cu umplutura? Să începem: ceapă verde călită oleacă în unt, ciuperci aruncate peste dânsa, un pahar de vin și ceva cimbru, răcite și amestecate cu o doză zdravănă de brânză iute.

Lipia, ca din revistă:

3 lingurițe de zahăr
10 g de drojdie
450 g de făină
2 linguri de iaurt
1 linguriță de sare
250 ml de apă călduță
50 g de unt topit, că nu se găsește la casa ardelencei ghee (unt limpezit)
ceva unt pentru uns tăvile și topit

Frecați drojdia cu 1 linguriță de zahăr până se lichefiază, turnați-o în craterul castronul în care ați cântărit făina și ați amestecat-o cu sarea și restul de zahăr. Clătiți recipientul în care-ați frecat drojdia cu vreo 100 ml de apă călduță și turnați-o peste drojdie. Așteptați vreo 10-15 minute.

Dacă a făcut drojdia spume, treceți la pasul următor. Turnați peste făină untul topit, iaurtul și 80% din apa călduță (asta ca să nu vă iasă aluatul prea moale). Frământați cum vă iese mai bine, până aluatul devine elastic și se dezlipește de castron și mână. Turnați oleacă de ulei în castron, tăvăliți gogoloiul de aluat prin el, lăsați-l cam 1 h la dospit (ca de obicei, până își dublează volumul).

A dospit? Buuun, dați-i o bătăiță să se lase, rulați un fel de baghetă pe planșetă, tăiați-o-n 10-12, cum v-o ieși, faceți bile din bucățile de aluat, întindeți-le și umpleți-le. Eu le-am făcut plicuri, dar nu mi se pare prea bună ideea, pentru că o față a ieșit mai groasă decât cealaltă. Data viitoare, dacă o mai exista, le fac semicercuri și aleluia. Ungeți-le cu altă tură de unt topit și coaceți-le 15-20 de minute în cuptorul încins la 210 grade, în două ture, în cazul meu. Dacă nu le umpleți cu nimic (că doar nu-s palanețe, totuși), rețeta zice că ajung 10 minute.

 

 

 

 

 

Publicitate

Cozonacii, fursecurile și marțolea festivă

Publicat pe de
2

Dacă ați mai trecut pe-aici știți sigur că îmi place să fac deserturi cam ca la câne, lanțul (cum ar fi zis bunică-mea).

Dacă mă mai împac cât de cât cu cozonacii, care-s un fel de pită dulce, dar care îmi mănâncă juma de zi la o șarjă, mai mult decât dulciuri pentru to(n)ți n-o să vedeți de la mine.

Eu zic să mi se dea un opt pentru efort. Turta dulce, lucrul cel mai simplu de făcut, mi-a ieșit minunată, dar mi-a fost prea lene și prea neîndemânare să o și ornez. Data viitoare îmi bag om, că nu-i de mine.

Fursecurile cu nucă le-am făcut cu unt de 82% grăsime, când ele au fost concepute în vremuri când și margarina se dădea pe sub mână. Sunt fragede, minunate, dar mi-au mâncat juma de suflet la manipulat. Și am și uitat să aduc dulceață de caise de la mama, așa că or hi bune și cu din aia de coarne, că-i roșie, bună și frumoasă.

La cozonacii în hârbe*, în schimb, a lovit marțolea festivă cam în jumătate din producție, după cum urmează:

  • prima șarjă, cu rahat, a fost și din prea puțin material, și nici n-a crescut strălucit, că am uitat să fac în casă căldură ca-n feredeu. Bună la gust, urâțică destul la vedere.
  • la a doua, m-am grăbit cu scosul din cuptor, înainte să se întărească suficient coaja. Rezultat? Un cozonac minunat, pufos, plin de mac, dar prăbușit și făcut flenduri. Pe celălalt l-am lăsat mai mult, a ieșit corespunzător.
  • la a treia, umplutura de nucă s-a gândit să crape pălăria cozonacului, și, deși au ieșit cel mai bine, tot mai suferă din lipsă de frumusețe.

Și-acuma mă credeți că prefer să fac mâncare pentru o nuntă decât prăjituri pentru o familie mică?

* Hârbele-s niște forme de ceramică, seamănă cu niște ghivece, iar rezultatul e destul de apropiat, ca formă, de pannetone.

 

 

Prăbușirea doamnei Pavlova, o maioneză tăiată și bucătarul leneș

Publicat pe de
Răspunde

Să începem cu începutul, adică prima Marțolea, aia de ieri. Din lipsă de inspirație și o conopidă pe cale să se ofilească, a zis bucătarul leneș să facă o maioneză pentru conopidă. Și dacă tot s-a apucat, să vadă cum e mai ușor, cu lingura (că așa zice mumă-sa), ori cu mixerul (că așa zice lenea). S-a tăiat. Prima dată în ultimii 15 ani. S-a tăiat.

Așa că a rămas cu 3 albușuri pe cap, pentru că, în loc să dreagă maioneza cu un gălbenuș nou, a dat-o în mama minunii de treabă, a luat alt gălbenuș și a băgat mixerul în el.
Așa că a scos o rețetă tradusă demult din revistă, a adăugat la albușurile bătute spumă tare 175 g de zahăr, pe rând, 1 linguriță de oțet și juma’ de lingură de făină, la sfârșit, a făcut un cuib rotund pe o coală de hârtie de copt, și a l-a dat la cuptor, la 130 de grade, vreun ceas.
Ei, după asta au început prăbușirile Pavlovei. Întâi s-a rupt la scosul din tavă, apoi s-a prăbușit sub iaurt și fructe, și am ajuns din nou la concluzia că mai bine mă las de prăjituri, că nu le înțeleg deloc, iar dacă ăia au zis frișcă bătută, aia trebuie să pun.
Pe scurt, bună a fost, frumoasă ba. Aș fi putut să pun o poză din unghiul potrivit și să zic că a fost minunată, dar așa minciuni nu știu să spun.
Deci bună, nu frumoasă, după cum se vede mai jos.

image

Fursecuri cu nucă pentru două mâini stângi și-o minte scurtă

Publicat pe de
1

După cum prea bine știți, pentru că nu mă ascund, am două mâini cam stângi. Și o minte cam scurtă când vine vorba de numere. Abia reușesc să țin minte crema de zahăr ars și prăjitura de Sebiș, și fursecurile astea, din caietul de rețete al mamei. După cum veți observa, se fac din cantități identice de făină și unt, respectiv nucă și zahăr pudră, cantitatea de nucă și zahăr fiind jumătate din cea de făină ori unt.

 wpid-dsc_03912.jpg.jpeg

  • 500 g de unt 
  • 500 g de făină 
  • 250 g de zahăr pudră 
  • 250 g de nucă
  • gem, de care aveți

Frecați untul cu făina până se fac firimituri. Dacă aveți robot de bucătărie, bravo vouă, ați terminat în trei minute (nu mai mult). Adăugați zahărul și nuca, dacă ați avut compoziția în robot, o scoateți într-un bol. Frământați până se omogenizează și dați un ceas la frigider.

Rupeți câte o bucată de aluat, întindeți foaie de juma’ de țenti, tăiați cu un pahar de jinars. La jumătate din rondele, mai tăiați o găurică în mijloc cu un degetar. Dați la cuptor cca. 20 de minute la 170 de grade. Scoateți tava, lăsați fursecurile vreo zece minute la răcit, scoateți-le din tavă și lăsați-le să se răcească de tot, și lăsați tava încă puțin la răcit. Dacă aveți o singură tavă, ca mine (aia de la cuptor), dați aluatul la frigider între reprize.

După ce ați terminat cu toate, lipiți-le două câte două, unul simplu și unul găurit, cu gem de care aveți, dar lipicios.

Hai, la treabă, că dacă pot eu, nu e greu.

De la alții citire (2): cozonac simplu, dar cu mac dărălit

Publicat pe de
1

Da, sigur, de acord cu voi, nu există cozonac simplu. Nici ăsta nu e, dar vine Crăciunul și ne facem o țârucă de curaj, nu? O luăm din nou pe doamna Silvia (Jurcovan) de pe raft și fabricăm ce se vede mai jos. După care transcriem rețeta din două rețete.

wpid-img_20141217_154006.jpg

Ingrediente pentru aluatul a două sucituri (cozonaci rulați, dacă nu sunteți ardeleni)

  • 500 g de făină
  • 4 gălbenușuri
  • 300 ml de lapte
  • 2 linguri de ulei (neutru, adică de floarea soarelui pe la noi prin sat)
  • 25 g de drojdie
  • 100 g de unt topit
  • 100 g de zahăr
  • 10 ml de rom (dacă aveți, dacă nu, nu puneți, că nici eu n-am pus și au ieșit buni)
  • 2 lingurițe de zahăr vanilat de mine (cu o păstaie goală de vanilie într-un borcan cu zahăr), dar puteți pune și de magazin
  • coajă rasă de la o portocală și/sau lămâie
  • cântar, că e musai, nu merge ochiometric (încă, la mine cel puțin)

No amu, preparațiune:

Cântăriți 50 g de făină (cam 3 linguri cu vârf) într-un castron mai mare. Turnați peste făină 100 ml de lapte fierbinte (restul îl lăsați la răcit, dacă l-ați fiert pe tot). Amestecați repede, să nu se facă vreun cocoloș. Întindeți lipiciul obținut pe pereții castronului, ca să se răcească mai repede. În spațiul liber, frecați drojdia cu o linguriță cu vârf de zahăr, până se lichefiază. Amestecați-o cu făina cu lapte, răcită, că de nu, ați ucis drojdia. Lăsați maiaua să crească vreo 20-30 de minute, la căldurică, sau până își dublează volumul.

Între timp, frecați gălbenușurile cu sarea, zahărul (simplu și vanilat), coaja de portocală, romul, uleiul și jumătate din untul topit și răcit. Turnați-le peste maia. Adăugați laptele rămas, cu care ați clătit castronul în care ați amestecat cele de mai sus (economie maximă, ca la ardeleni, nu aruncăm nimic). Adăugați făina (450 g). Omogenizați cu o lingură și, apoi, frământați până se dezlipește, ca pâinea, de pe vas și mână. Aluatul e mai moale și mai fin decât cel de pâine. Nu vă speriați, se va dezlipi dacă l-ați frământat suficient. Când s-a dezlipit, turnați restul de unt și împăturiți aluatul peste el, de la margine spre mijloc, până se încorporează. N-am prea înțeles de ce, dar așa am făcut.

Lăsați la dospit tot la căldură, tot până își dublează volumul.

Între timp, trecem la a doua rețetă și învățăm să facem umplutura, tot economic și ardelenește, adică din următoarele ingrediente:

  • cele 4 albușuri rămase de la gălbenușurile din cozonac
  • 200 g de mac dărălit* unguresc, pentru că suntem ardeleni și nu ne stă naționalismul în calea lenei
  • 150 g de zahăr
  • 10 ml de rom
  • 2 lingurițe de zahăr vanilat

Și continuăm cu preparațiunea:

Batem albușurile spumă tare (din aia de poți să întorci castronul cu fundul în sus și nu îți cade în cap). Adăugăm zahărul de ambele feluri și romul. Batem din nou spumă tare. Adăugăm macul și îl încorporăm prin răsturnare.

Verificăm dacă și-a dublat aluatul volumul. Probabil că da. De aia, îl scoatem pe o planșetă pudrată cu făină. Îi dăm formă de dreptunghi și îl întindem cât e tava de cozonac de lungă, pe latura îngustă și cât iese pe latura lungă. Dacă avem planșetă mică, așa ca mine, ar fi bine, probabil, să împărțim aluatul în două, dar n-a fost foarte rău nici așa. După ce l-am întins bine, îl tăiem în două și îl ungem cu umplutura. Dacă vrem să nu iasă din cozonac (cum au pățit unii, aici de față), lăsăm liber vreun centimetru pe margine și rulăm fără să apăsăm. Facem tot posibilul să închidem capetele și să nu ne iasă toată umplutura pe dedesubt. Punem suciturile în tavă, cu încheietura în jos. Le mai lăsăm la dospit în tavă, tot la căldurică. S-au dublat? Le ungem cu ou bătut, le dăm la cuptor (încălzit dinainte la foc mijlociu, vreo 160 de grade) și le lăsăm acolo vreo 50-60 de minute. Puteți să deschideți cuptorul după vreo 20, ca să întoarceți tăvile, dacă știți că merge mai tare pe o parte sau alta.

După ce s-a copt, trecem cu cuțitul pe marginea tăvii și, cu grijă, lăsăm să alunece sucitura pe un dog/lopitău**. O lăsăm la răcit sub un șervet, în bucătărie și nu afară în frig, ca să nu devină cleioasă, culcată pe o parte, pentru că tava de cozonac e mai îngustă la bază și riscăm să se turtească sucitura.

* Dărălit, care va să zică, e daralt, adică măcinat. Cuvânt regăsit cu ajutorul unei prietene care trăiește tot din vorbe.
** Dogul și lopităul le găsiți la cealaltă întreprindere a bucătarului leneș.

De la alții citire (1): turtițe cu miere

Publicat pe de
1

Biblioteca din bucătărie ne instruiește (după ce ne-a dedulcit mama, din aceeași carte de bucate, la turtă dulce), din Cartea de bucate a Silviei Jurcovan. Bineînțeles că s-a umflat pipota-n mine când am aflat că era din Cojocna și că așa se explică o seamă de preparate relativ necunoscute în afara Ardealului și câteva rețete foarte tipice pentru zona Clujului.

wpid-dsc_0003.jpg

Dar să revenim la turtițe, că-s atât de simplu de făcut, încât îți vine să le faci de trei ori pe zi și o dată de amiază. Vă dau o versiune prescurtată, pentru că, din motivul pentru care o iubesc eu pe tanti Silvia, vă veți urca pe pereți dacă pun o poză cu pagina din carte. De ce? Păi a fost scrisă, inițial, sub formă de scrisori pentru fiul și nora sa. Și e detaliată până peste poate, ca pentru bucătari foarte începători. Așadar…

Ingrediente:

  • 500 g de făină
  • 250 g de miere (data viitoare o să încerc cu miere aromată, în loc de poliflora cea neutră)
  • 150 g de unt
  • 100 g de zahăr pudră
  • 50 ml de lapte
  • 1 linguriță cu vârf de bicarbonat
  • 1 linguriță rasă de scorțișoară (puteți adăuga cuișoare sau nucșoară, dacă vă plac, iar eu am pus și două lingurițe de zahăr vanilat de mine, (cu o păstaie goală de vanilie, într-un borcan cu capac)

Puneți un castron pe cântar, luați-i tara, cântăriți 250 de miere (cam jumătate de borcan de 400 de ml). Tara înseamnă, la cântarele moderne, că apăsați butonul de pornire cu castronul pe cântar și vă indică zero. La cele mai vechi, mecanice, înseamnă că veți cântări castronul și măsurați restul prin adunare. Topiți untul (3/4 de pachet, ca să nu mai cântăriți), turnați-l peste miere, urmat de zahăr, scorțișoară și restul mirodeniilor. Adăugați bicarbonatul și făina. Amestecați cu o lingură până se omogenizează. Dați aluatul la frigider sau pe balcon, iarna, 2-3 ore, acoperit cu folie de plastic.

Încălziți cuptorul la foc mediu (160-170 de grade).

Scoateți-l din frigider, rupeți o bucată, întindeți-o pe planșeta pudrată cu făină la vreo 3-4 mm grosime, tăiați turtițe cu ce forme aveți (dacă nu aveți, merg și rotunde, tăiate cu paharul). Cu formele mele, ies vreo 60 de bucăți. Eu le-am ornat cu rahat colorat, dar puteți și să le glazurați după copt.

Coaceți cca. 10 minute, până se rumenesc foarte puțin. Dacă le lăsați prea mult, o să vă alegeți cu un fel de biscuiți destul de tari.

Ce poți face cu două ouă (2): cremă de zahăr ars cu juma’ de pară

Publicat pe de
6

Așadar, azi, prietene burlac, învățăm să păcălim fetele cu dulciuri.

Sigur ai 2 ouă, 2+2 linguri de zahăr (că doar nu bei cafea fără zahăr, nu?), o cană de 250 ml de lapte și jumătate de pară. Ca reper, e una din cănile alea promoționale pe care le-ai primit de la serviciu, din care bei bere, ceai, vin, apă plată și lămâie, din cauză că fosta și-a luat seturile de pahare cu ea când a plecat.

DSC_0066

Cel mai greu lucru e să arzi zahărul, pentru că, în ciuda numelui, nu-i voie să îl arzi. Iei o crăticioară, de tipul celei pe care ți-a dat-o mama când ai plecat la facultate. Pui 2 linguri de zahăr în ea, o pui pe focul cel mai mic de la aragaz, dat la minimum, iei o lingură și păzești cratița amestecând, până zahărul devine lichid și maro deschis. Rotești, dacă îți iese (mie nu mi-a ieșit ultima dată), cratița ca să îmbraci pereții cu zahăr ars. Dacă nu, mere și-așa. Tai jumătatea de pară în felii subțiri și le așezi frumos pe fundul crătiții.

Bați cele 2 ouă cu celelalte 2 linguri de zahăr, până se dizolvă. Torni laptele peste ele și mai bați puțin. Torni amestecul în cratița cu zahărul ars mai cu grijă, să nu miști para. Și dacă ai mișcat-o, nu-i bai, femeile-s iertătoare dacă le dai desert. O așezi într-o tavă cu apă caldă. Dai la cuptor și aștepți vreo 40 de minute, să se lege crema. O să fie gelatinoasă, dacă o apeși în mijloc, când e gata.

Să îmi spui cum a fost și de câtă muncă de convingere ai scăpat.

Cum fac leneșii (din nou) dulceață? De sâmburei.

Publicat pe de
4

Din nou, dar nu singuri. Cu mama, bineînțeles, că se pricepe. Pentru că prea s-au făcut multe și frumoase vișinele, și agreșele și strugureii la noi la țară. V-am zis că-s fată sănătoasă de la țară? Poate nu, că oricum nu-s înaltă, grasă, rumănă și faină, cum îi șede bine la o muiere. Ba dimpotrivă.

Biata mătușă Carolină, cât m-am știut burzului la ea când mă gratula cu „ioi ce bine-ți șede că te-ai mai îngrășat o țârucă”…

Și empiric, că lipseau ingrediente din rețeta originală. Și anume ingredientul principal: sâmbureii.

Vară-mea, pe la vreo cinci ani, când venea în vizită, avea două pretenții: să o pieptăn eu și „Nașaaaaa, îmi dai dulceațăăăăă de sâmbureeeei?”. Țin minte că mă strâmbam la pieptănat, dar nu știam eu că o să mai apară doi verișori (fratele ei și verișoara ei primară), beliți de pe dracu, și că pieptănatul avea să mi se pară parfum de roze. Dar să revenim la sâmburei: dulceața asta se face din vișine, strugurei (coacăze roșii și albe) și zmeură. Iar zmeura are niște sâmburi minusculi, care se văd foarte bine pe fondul rubiniu al dulceții. De unde și faimosul (în familia noastră) nume de dulceață de sâmburei.

Să purcedem, așadar, și să adăugăm notele pentru ediția viitoare, până nu uităm.

Vișine, câte aveți.
Strugurei, așișderea.
Agreșe, tot așa.
Zmeură, tot câtă este.
Zahăr, 80% din cantitatea de fructe.

Spălați toate fructele. Scoateți sâmburii din vișine (cu o croșetă sau o coadă de linguriță mai subțire sau cu scula aia deșteaptă de dezsâmburit). Dezbrăcați strugureii de pe ciorchini trecând ciorchinele printre dinții unei furculițe. Curățați agreșele de codițe și mustăți.

Rețeta originală zice că strugureii se storc și se pune doar zeama. Etapă sărită, pentru că a reușit, în sfârșit, bucătarul leneș aici de față, să o lenevească și pe mumă-sa.

Se trece direct la lăsatul vișinelor cu zahăr pe deasupra câteva ore, ca să lase zeamă. Din care, după ce ați strecurat-o, puteți fierbe sirop, după cum se va dovedi în pozele de mai jos. Se pun la fiert vișinele cu zahărul, la foc foarte mic, în oală (dar mai bine cratiță) de inox cu fund dublu. Când dau în clocot, se adaugă agreșele și strugureii. Și zmeura, dacă aveți. Se fierbe dulceața până dă sfântul și se leagă. Paranteză:

Am fost și eu, și mama, deștepte tare, și am amestecat vișinele cu zahărul. Proastă idee. S-a dus la fund și a îndulcit zeama de sirop, de a trebuit să mai adunăm vișine ca să nu iasă sirop de zahăr cu vagă aromă de vișine. Urmare a acestei idei istețe, a trebuit să adăugăm zahăr la dulceață, că era cam acră și s-ar fi legat joi, după mai apoi. Dacă pățiți și voi ceva similar, mai adăugați zahăr, până vi se pare suficient de dulce.

Închidem paranteza. Dulceața asta, ca multe altele din fructe fără prea multă pectină, se leagă când se îngroașă siropul de zahăr. Și cea mai bună metodă pe care o știu eu e să luați o lingură sau o spatulă (vedeți să nu fi amestecat ceapa călită cu ea, că ați nenorocit dulceața), să o înmuiați în dulceață, și să o țineți orizontal, în dungă. Când de pe ea se scurg trei picături care nu cad în același loc, s-a legat dulceața.

Opriți focul, luați borcanele spălate dumnezeiește și sterilizate în cuptor, turnați dulceața în ele (cât de aproape de gura borcanului puteți), astupați-le și dați-le, fierbinți, la dunstulit* în haine**. Unde vor sta câteva zile bune, până se răcesc natural. Metodă pentru leneși cu cap eficienți, nu?

* dunstulit va să zică, ardelenește, sterilizat.
** în haine e doar una din metodele de dunstulit, care înseamnă să așezați borcanele, sticlele, ce-or fi ele, într-un vas adânc (ciubăr, de exemplu, pentru bulion, care, la mama acasă, se face și se consumă în cantități industriale), căptușit cu toate plapumele, păturile, perinile pe care nu le folosiți (e vară, lasă că nu înghețați fără dună), să etanșați construcția izolatoare, și să le lăsați acolo până s-au răcit natural.

Prăjitura de la Sebiș

Publicat pe de
7
Unica și singura (prăjitura de la sebiș)

Unica și singura (prăjitura de la Sebiș)

Nu știți unde-i Sebișul, nu? E undeva unde se termină drumul, la poalele Călimanilor. De unde provine, genetic, jumătatea matinală și capabilă să facă mâncare din mai nimic din mine (de la tâna Leontină).

Și de unde-am învățat câtă sare să pun în pită (de la mătușa Marie, sora mamei) și cum să fac singura prăjitură care-mi iese bine de fiecare dată (de la verișoara mea care-a plecat cam prea repede și care nu putea să conceapă că am trecut de 30 de ani fără să știu să fac vreo prăjitură).

N-am moștenit nici simțul bureților pe care-l avea tâna, nici îndemânarea la cusut, croșetat și brodat a mamei, dar ne descurcăm cu ce avem…

Ingrediente (pentru 2 tăvi):
2 ouă
1 cană de zămătișă (lapte acru, adică, dar se poate înlocui cu chefir, iaurt, sana, lapte bătut)
1/3 cană de ulei
3/4 cană de zahăr
1 cană cu vârf de făină
1 pișcătură de sare, să nu fie prăjitura lihodă, și pe care o uit destul de des, dar măcar voi să țineți minte
1 pliculeț de praf de copt
2 tăvi de chec, tapetate cu hârtie de copt sau cu făină (dacă n-aveți, merge și una adâncă și mai mare)
Esență de rom, merișoare, prune uscate și tăiate, stafide, coajă de portocală rasă, nuci, mac sau ce credeți voi că mai merge. Nu toate laolaltă, evident. În combinațiile care vă plac. Era să uit: dați fructele uscate prin făină, ca să nu se ducă la fundul tăvii.

Metodă de fabricație:
Bateți bine cu telul-pară toate ingredientele lichide, împreună cu zahărul, până îl dizolvați.

Adăugați făina și sarea și continuați până dispar toate cocoloașele. Dacă vi se pare că aluatul e prea lichid, mai adăugați, cu lingura, puțină făină, până obțineți consistența unei smântâni groase. Adăugați opționalele și încorporați-le în aluat. La urmă, adăugați praful de copt și turnați aluatul în tăvile tapetate cu hârtie sau făină (le dați întâi cu unt sau ulei și apoi le presărați cu făină și le zgâlțâiți puțin, până se acoperă uniform pereții și fundul).

Dați tăvile la cuptor, la 180 de grade, cca. 30 de minute. Zic ăia mai pricepuți să nu deschideți cuptorul vreo 15 minute. Singura metodă de a testa checul pe care o cunosc eu e să înțep cu o frigăruie în mijloc. Dacă iese curată, e gata. Dacă nu, mai încercați peste 5 minute.

Cum fac leneșii dulceață (de musai, ca de voie bună)

Publicat pe de
2

Pentru că nu au mai rezistat să mai facă prăjituri cu vișine (1 tort, 1 chec, 1 pandișpan cu vișine: cam 1,5 kg), să mănânce vișine (cam 1,5 kg), să cheme oamenii la vișine (care n-au venit, 0 kg).
Au rămas, așadar, cu aproximativ 1 kg de vișine cu sâmburi din cele cam 4 culese de pe moșia proprie (pentru care nu-și asumă niciun merit, că moșia e îngrijită de frate, iar fructele culese de mamă și cumnată).


Așadar:

Se consultă mama (de unde aflăm că e mai bine să lăsăm fructele la înmuiat cu zahărul, că se învârte mai ușor pe foc un lichid decât un amestec de două solide).
Se consultă internetul (de unde aflăm că majoritatea gospodinelor moderne se bazează pe un anumit doctor, puaaaaaaaaaaaaah).
Se consultă din nou internetul pentru o tentativă eșuată (n-avem oală fără mânere de plastic) de fabricat dulceața la cuptor (varianta ideală pentru leneși).
Se află două variante de proporții fructe/zahăr și se alege cea cu cel mai puțin zahăr. Și de lene, evident, că magazinul de vizavi e prea departe (patru etaje și-o stradă cu o singură bandă pe sens), și doar atât avem prin casă.
Se face curaj și se purcede la treabă.


Ingrediente:

la 1 kg de vișine, 750 g de zahăr. Dacă preferați, e mai ușor de ținut minte cu proporții, unu (vișine) la trei sferturi (zahăr). Se amestecă, se lasă preț de vreo oră să lase zeamă. Și se face o paranteză, după cum urmează:

Se mută laptopul în bucătărie. Se completează cu comentarii ultima producție a cooperativei urbane. Se fumează vreo trei țigări pentru curaj. Se începe a se scrie rețeta de față. Se comentează pe facebook. Se pune aparatul foto la încărcat, că n-a apucat să pozeze decât ingredientul principal. Se caută o lingură și o oală care să nu miroase a ceapă. Cam greu, când bucătarii leneși nu fac prăjituri decât de trei ori pe an, și, prin urmare, uită care-ar fi trebuit să fie lingura de lemn pentru prăjituri. Se găsește o lingură din inox și se spală bine. Se găsește oala în care se fierbe laptele (obișnuită, nu oală de lapte cu fluier), singura fără arome legumicol-supistice. Se spală dumnezeiește și aia. Se face curaj pentru:

 

Metoda de fabricație:

Aprindeți focul la aragaz. Dați-l la mic. Cel mai mic. Mai ales dacă sunteți leneși, pentru că oricum veți sta să păziți dulceața cel puțin juma de oră, până se dizolvă complet zahărul. După aia, s-ar putea, dacă aveți noroc și o oală cu fund dublu/gros, să trebuiască să amestecați doar ocazional, o vreme. Se mai face o paranteză:

Se spală borcanele (două, în cazul de față). După ce s-a mutat laptopul în bucătărie, se sapă din nou internetul, după metode de sterilizat borcanele. Se sună din nou mama. Se află că se sterilizează foarte bine la cuptor. Și că n-ar fi stricat să fi scăpat de o parte din zeama pe care-au lăsat-o vișinele. Eh, asta este, fierbem dulceața mai mult…

 

Se face o tentativă de a aduna spuma și se decide că ne (biiiip) în ea de treabă și că s-a epuizat rezerva de răbdare la dezsâmburitul vișinelor. N-o să fie cea mai frumoasă dulceață. Bună să fie, că oricum se mănâncă…

Se continuă, cu răbdare, până se leagă. În ultima jumătate de oră nu se pierde aragazul din ochi.

Se scot borcanele din cuptor. Unul, în cazul de față, de 800, și nici ăla plin. N-am avut decât vreo 700 g de vișine.

Se pun borcanele pe o suprafață metalică. Eu am folosit chiuveta. Se umplu. Se lasă la răcit acoperite cu hârtie. Când s-au răcit complet (mâine, probabil), se acoperă cu capacele dezinfectate. Cu jinars de mere, în cazul de față.


Ca între începători:

Nu țineți seama de timpii pe care vi-i dau alții (mama, bunica, internetul). Timpul total depinde de cantitate, cratiță, aragaz, cât de zemoase sunt fructele. E fiartă, zice tanti Silvia (Jurcovan, autoarea cărții mele de bucate favorite), când, dacă ții lingura orizontal, cad trei picături în trei locuri diferite. Cam așa și este.

Pentru fiert, sunt de preferat cratițele, pentru că au suprafața de evaporare mai mare. De asemenea, dacă aveți o cratiță anti-aderentă cu fund dublu, folosiți-o cu încredere. În lipsa ei, merg foarte bine cele din inox, cu fund dublu. A testat pentru dumneavoastră bucătarul leneș, că oricum n-avea altceva.

S-ar putea ca mămicile și bunicile să vă spună că trebuie păzit fundul cratiței. Și au dreptate, la cratițele emailate, simple. În cazul de față, cu o cratiță de inox cu fund dublu pe arzătorul cel mai mic, la focul cel mai mic, nu s-a lipit nimic.