Cocoșu’ bătrân face cocovanu’ bun

A fost o dată un cocoș. Unul în plus. Nefiind al moșului, era material de cratiță. Unde a și ajuns, semi-franțuzit pe parcurs, că n-avea frigiderul prin el tot ce se cere. Nu de alta, dar în afară de tocană, nu era bun decât de leveșă, care-i misiune de găină bătrână, sau piftie, de care n-au leneșii răbdare. 

Drept pentru care, leneșa de față a decis că 2 pulpe și  2 șolduri se vor face cocq au vin, cunoscut pe plaiurile mioritice cu numele de cocovan sau tocană de cocoș cu vin. Evident, împreună cu 2 morcovi mari, 2 cepe și 2 cățeluși de usturoi, ceva slănină și unt. Și o cantitate oarecare de vin, nu din cel scump, ca să nu vă pară rău că nu l-ați baut. Cam după gust. Dacă nu acoperă carnea, completați cu apă. Până nu uit… fiind mnealui matur, a fost marinat în vin cu usturoi și muștar cu ardei iuți vreo 24 h. Iar marinada a ajuns și ea în cratiță. 

Ca toate bazaconiile franțuzești, toate au fost perpelite separat în unt și slană topită. După care s-au dat la cuptor până s-a înmuiat cocoșul.

Și s-a mâncat cu piure de păstârnac cu smântână dulce. 

Iar leneșa a trăit fericită până la adânci bătrâneți, pentru că nu s-a stresat cu mâncăruri complicate. 

Anunțuri

Marțolea de vineri: supa de piper

Sau cum să te faci singur să plângi. 

Sub formă de supă fiartă cuminte cât ai stat la o vorbă cu cumnată-ta la mall, troznită cu 2 linguri de piper peste ardei iute în bolul cu instănței și rasol. 

Am încercat, am strecurat, am diluat. Nu mai știu dacă mi-a luat gura foc sau mi-au amorțit buzele. Voi să nu faceți ca mine, da?

Femeia și ceaunul, sau cum să faci vrăji

Simplu, domnule, simplu. Îți iei ajutor un domn (împrumutat de gurmanda de nevastă-sa), care să se afume zdravăn și să facă focul (treabă care, în opinia unui amic, e eminamente masculină și misogină, neștiind dumnealui că subsemnata a făcut foc cu lemne între 12 și 24 de ani, pentru că nu era gaz în sat).

Cumperi vreo 3 cepe mari, cam 1 kilo de morcovi, 1 căciulie de usturoi, 1/2 kilo de ciuperci și, ca să nu termini vraja la miezul nopții că te ia gaia de frig, le călești acasă, în ceaunul casnic, pe rând. Refaci adunarea generală și le stingi cu 2 pahare de vin. Pui zarzavatul și restul de vin în traistă, și pleci spre locul faptei.

Lași bărbații să se simtă macho și să înceapă distracția (făcut foc, spălat ceaun, pus 2,5 kilo de pulpă de porc la pârpălit) și te bagi în seamă doar când trebuie gustat și adăugat un amestec de boia dulce, iute și afumată cu chimen zdrobit, încă 500 ml de vin alb și, la sfârșit, 4 pumnișori de-ai mei de mălai și 500 ml de vin roșu. Dregi de sare, afli că e gata mămăliga (din aia zdravănă de să tremure masa), lași domnul luat cu împrumut să care ceaunul.

Faci filme. Dacă vă întrebați cine mormăie încântat în loc să răspundă articulat la întrebări, aia-s eu.

Care a fost lins de nu i-au mai rămas câinelui decât 2 linguri de mămăligă și o picătură de sos.

Și va urma la primăvară, că deja e prea frig pentru femei vrăjitoare. Lăsăm domnii să dârdâie pe o parte și să se frigă pe cealaltă, că suntem niște doamne, ce mama focului…

 

Leneșa și puiul călcat de trenul foamei

wp-1470896821556.jpg

Sper că nu vă imaginați că m-am dus până la linia ferată, că-i cam departe. Și asta nu e rețetă, clar. E doar curiozitatea mea de a vedea cât de bun mi-e cuțitul și cât sunt de îndemânatică. Cuțitul e bun. Mâinile mele, amândouă lejer stângi, în continuare. Dovada e că mi-am ciupit un deget cu cuțitul care, repet, e bun.

Pentru reciclare de pui la cuptor întregi (acesta de față frecat cu cimbru și sumac), poftiți la ghidul bucătarului econom, că eu, după ce am pus zupa de oase fripte pe foc, mă apuc de muncă, liniștită că mai am ce mânca și azi.

PS: l-am dezosat parțial, adică l-am lăsat fără oase la spinare și coșul pieptului, dar cu ele la aripi și picioare, că eram prea leneșă eu și prea târzie vremea pentru scos toate oscioarele.

 

Dezmahmurizare franțuzită

Două într-una, supa de ceapă e și mâncare a săracului, și a mahmurului. Asta presupunând că ai mai lăsat ceva vin și pentru dimineață. În rest, cere ceapă, apă, supă, vin, cimbru și unt. De care, într-o casă de om, există întotdeauna. Nu vă dau rețetă, pentru că eu o fac cum am învățat-o de la jupân Costăchel, pe vremea când era carte de bucate, nu revistă gastronomică virtuală. După ce o faceți cu rețeta asta, n-aveți decât să o mai ajustați după gustul propriu. Și dacă sunteți chiar leneși rău, cumpărați crutoane gata făcute, ca mine 😀

PS: orice i-ai face, tot a zamă de spălătoare arată, la fel ca zama de chimin și zama de ouă, dar, la fel ca ele, e inimaginabil de bună. Spre lămurire, cam așa se prezintă 😀

wp-1458993353135.jpg

La vraie soupe a l’oignon d’après Costăchel

Nu m-am lăsat…

Nu. Nu m-am lăsat de mâncat. Dovezi.

Marțolea și răceala

image

Leneșii, care-s, de fapt, hiperactivi, când au insomnii pe bază de guturai, își caută de lucru până la 9 când se deschide farmacia. Și fac pită pentru leneși bolnăviori, irlandeză și rapidă.

Doar că le-a ieșit, involuntar, de regim, că au uitat să pună sare.

Leveşa de ridicat din boală, cu supliment de ardei iute, în schimb, pare să iasă nițel sărată, că nu facem decât involuntar economii la sare.

Găluștiada de toamnă, cu amintiri din copilărie

Iacă am făcut prima tură de găluște după câteva luni, că s-au făcut și rădăcinoasele bătrâne, numa bune pentru leveșă. Găina s-a transformat în limbă (de vită), iar găluștele mi-au ieșit ca de obicei, perfecte pentru mine.

Dar, cu ocazia discuțiilor despre ele, mi-am amintit cum le făcea bunica, măsurate, din două ouă mari și o ceașcă de cafea cu lapte, albă cu buline roșii, plină cu griș, în care așeza gălbenușurile în juma’ de coajă, să nu curgă.

Și cum, la prima mea tentativă de găluște, sub atenta supraveghere a bunicii, că era sărbătoare mare (din aia care nu trece fără leveșă, că vine sfârșitul lumii în Ardeal), au venit să cânte niște domni ceterași mai bruneți, că mai veneau prin sate și mergeau pe la casele mai acătării…

Domnișoară (aveam vreo 12 ani, eram cu vreo 5 cm mai scundă decât acum, când tot de la copii mă îmbrac), lăsați mâna moale și bateți mai de sus, ascultați-mă pe mine, că am fost și bucătar.

S-a băgat definitiv la tărtăcuță (cred că a fost primul om care mi-a zis dumneavoastră), la un loc cu lecția bunicii și, în afară prima tentativă de după vreo 15 ani, când mi-au ieșit niște gloanțe din cauză de prea mult griș, am rămas imbatabilă. Bat albușurile cu furculița de stau băț, și rețeta v-am dat-o deja, nu mai e cazul să o repet.

Cum se alintă leneșii: pseudo-pelmeni cu aluat de colțunași autohtoni și formă de tortellini

Eh, vin momente din alea în care, oricât ți-ar plăcea să traduci (și traducerile ie viața mea, la propriu și la figurat), îți vine să dai cu computerul de toți pereții, când înșiri aceleași trei atribute în altă ordine a mia oară. Și te apuci de spălat vase (bleah) și de făcut mâncăruri care îți iau mai mult de jumătate de ceas, ca să fii sigură că nu trebuie să te întorci degrabă la marketingheză.

Paranteză cu notă pentru copywriteri și marketingi:
Dacă ai un produs cu adevărat inovator, laudă-l cât poți și cât mai frumos.
Dacă vinzi cuie, scoabe și piroane (nu e ăsta produsul, dar e la fel de obișnuit), apoi toți știm la ce se folosesc, și ne interesează să nu se îndoaie când dăm cu ciocanul, să intre în perete și să țină ce au de ținut.
Cu cât îi pui mai multe floricele de genul
„perfect adaptat pentru pereți din beton armat, compactat prin vibrații sau pentru pereți de cărămidă executată manual sau industrial” cu atât mai mari sunt șansele să mă duc la unul la fel de bun sau mai slăbuț, care îmi zice doar la ce i-s bune cuiele, scoabele și piroanele.

Acestea fiind zise, înapoi la colțunașii noștri.

Care, să v-o spun pe aia dreaptă, nu-s nu știu ce mare filosofie. Sunt colțunași rusești, iar bucătăria rusească nu e faimoasă pentru rafinamente decât când e vorba de pită neagră. Și din ea, nu le duc dorul decât pitelor negre și foarte negre, untului la chil din piața de la gara Kievskaia și zișilor pelmeni. Care, dacă e să fiu sinceră, sunt un fel de verișoare perișoare în aluat, rudă bună cu colțunașii, ravioli și mama minunii mai știe ce alte lucruri de genul ăsta. De ce îmi plac, habar n-am. Dar îmi plac de mă usc de pe picioare. 

De ce-s ăștia pseudo-pelmeni? Păi pentru că n-am vrut să încerc rețetă nouă de aluat, și am reluat-o pe aia de la tanti Silvia (Jurcovan, biblia mea gastronomică). Așadar, am făcut o fuziune de basses cuisines russe et roumaine și a ieșit bine. Foarte bine.

Din cam jumătate de kilo de carne tocată de porc și vită, am făcut în chopper (și de lene, și pentru că era tocată cam mare) un amestec cu ceapă, oleacă de cimbru (ăsta nu corespunde tradiției, fi-v-ar spurcăciunea aia de mărar să vă fie de nas, că am căutat cimbru de mi-a ieșit pe ochi prin Moscova), sare și piper (mult, că dacă nu-s pipărați, din punctul meu de vedere, nu există). Din ce mi

Am reluat rețeta de aluat de colțunași, mi-am dat seama că forma de tortellini e foarte ușor de făcut dacă nu s-a uscat aluatul prea tare, și m-am ales cu un vis împlinit.

Mă îndop de două zile cu ei, deocamdată în leveșa de limbă de vită (rețeta e aceeași ca pentru leveșa obișnuită, sub condiția să fi spălat bine de tot limba de vită și să o fi frecat cu sare și cu ce mai știți voi că se curăță și să fi pus morcovii, petrinjeii și țelera abia după ce a fiert limba în apă cu sare vreun ceas bun). Mai încolo am să-i ung cu unt și, dacă ies din casă, cu smântână grasă.

Ceea ce vă doresc și domniilor dumneavoastră. Și să vă fie de bine, că mie mi-a fost.

De la alții citire (3): când să nu te apuci de colțunași cu ciuperci

De exemplu, niciodată să nu te apuci de colțunași când ai de tradus, când n-ai mai făcut niciodată și când n-ai găsit tortellini cu ciuperci pentru leveșă. Iar cine face ca mine, și se apucă de așa ceva, ca mine să pățească.

wpid-dsc_0517.jpg

Și anume, după ce se autodeclară leneși, să își petreacă vreo oră frământând, întinzând pătură, tăind rotocoale și lipindu-le cu furculița, doar ca să își frământe apoi mâinile de grijă că s-or dezlipi și rămân fără umplutură… Tanti Silvia, aseară nu te-am iubit deloc, nu pentru că a fost greu (n-a fost), ci pentru că a durat mult (că am eu două mâini mai stângi și zero experiență la făcut tăiței). Așadar, de la Silvia Jurcovan (știți voi, biblia mea bucătărească, unde găsesc răspunsuri la toate întrebările la care n-are răspuns Internetul) citire:

  • 2 ouă mari
  • 50 g de griș
  • 150 g de făină
  • sare, cam o pișcătură

Batem ouăle, amestecăm grișul și sarea, adăugăm făina. Ca să nu repet citatul din Harap Alb, nu faceți și voi ca mine, puneți făina mai pe rând, că mie mi-a ieșit aluatul puțin cam dens, și m-am cam chinuit la întins. Frământăm și lăsăm 15 minute la hodină. Evident, dacă aveți mașină de făcut paste, viața voastră va fi mult mai ușoară. Eu n-am pentru că, după cum știți deja, leveșa mea favorită e cu găluște, pe care le fac și-n somn, cu o mână legată la spate.

Dacă aveți mașină de paste, faceți sul, tăiați rondele, întindeți-le puțin mai groase decât de tăiței. Dacă nu, iacă pățiți ca mine, și faceți pătură ca bunica.

Evident, pentru că viața nu e simplă, planșeta mea e pentru pitici, adică jumătate din una obișnuită, și a trebuit să întind două pături. Bine măcar că m-a dus mintea să acopăr aluatul pentru a doua, că de se întărea, vai, ce urecheală mi-aș fi tras.

După ce ați întins, prin orice metodă, aluatul, tăiați-l rondele sau pătrate. În mijlocul lor puneți un vârf de linguriță de umplutură (în cazul de față, ciuperci călite cu ceapă verde, usturoi și morcov, amestecate în chopper cu puțin caș și un ou), le îndoiți în două și le lipiți marginile bine cu o furculiță. Dacă vi se pare că s-au cam uscat, dați cu degetul muiat în apă pe margine, o să se lipească mai bine.

Dacă tot nu v-a trecut teama (ca și mie) că se vor desface în leveșă, fierbeți colțunașii în apă cu sare și puneți-i apoi în leveșă.

Și, după cum v-am spus, cine-a face ca mine, ca mine să pățească. Dar măcar se va sătura cu bunătăți.