Pentru că era duminică, congelatorul gemea, și deși nu știa încă, leneșa urma să plece după provizii când termina cu munca, s-a decongelat o spată de miel.
După care s-a testat noua jucărie de mai jos, în care s-au zdrobit cu sare două frunze de usturoi, ceva cimbru și oregano și juma de ardei iute uscat. După care s-a turnat peste ele ulei și vin alb.
S-a uns spata, s-a mai sărat și s-a dat la cuptor 2 ore la 180°.
Și gata. Jucăria e un mojar de piatră.
Salutări de la sora roșcată a mieilor. Pe care i-am mâncat. Și-am beut și o bere după. Nu oricare, evident. Guiness Draught. Mmmmmbunăăă. Dacă sunteți de treabă, vă spun și unde…
Mielul a fost, de fapt, o spată de miel (enervantă bucată, și uit de fiecare dată pe unde-i carnea și peu unde-i osul). Feștelită cu zeama de la 2 clementine, 2 lingurițe cu vârf de muștar, și câte 1 de dulceață de ciuști și de usturoi. Și sărată, bineînțeles. A stat vreun ceas și-un sfert la cuptor la 160-170 de grade, și a ieșit o combinație de gusturi foarte bună pentru mine, dar, probabil, cam originală pentru alții. În ceasul și sfertul cu pricina am opărit niște mazăre, am fiert niște hrișcă, am prăjit chinezește niște păstârnac și le-am făcut pseudo-orez prăjit chinezesc, pe bază de „are sos de soia, chinezește-i zice”.
Dacă nu vi se pare ideea prea originală pentru limbile dumneavoastră, poftiți de încercați. Cu grijă la carne, că nu toate cuptoarele-s la fel.
Îmi promit de câțiva ani că scriu rețeta asta, luată dintr-o carte de bucate mai bătrână decât mine, înainte de Paște, și încă n-am reușit. Așa că o scriu acum și promit să v-o reamintesc și la anul.
Se iau următoarele ingrediente:
Frecați pulpa cu zeama de lămâie.
Amestecați usturoiul cu sarea, uleiul, vinul și cimbrul. Ungeți carnea cu el. Pipărați.
Amestecați pâinea muiată cu cubulețele de slănină și frământați până obțineți un fel de aluat.
Așezați pulpa într-o tavă doar cât să o cuprindă, acoperiți-o cu „aluatul” și dați-o la cuptor vreo două ore, la foc mediu. Dacă reușiți să faceți treaba asta cu o seară înainte, e și mai bine, dar dacă nu, o să fie tot bună de tot.
E perfectă cu piureu de cartofi și salată verde à la mama, despre care vă voi povesti în altă zi.
Poftă bună, lene nu prea.
Adicătelea, pe clujenește, fasole verde scăzută. Doar că nu e verde, ci galbena și minunata fasole țucără, puțin dulceagă, fermă la cărniță și aflată pe toate tarabele din piață… Cum să n-o iei acasă?
Evident că există rețete mii, da’ nu strică o reamintire, nu?
Ingrediente
cca. 700 g păstăi (din piața, obligatoriu). Restul până la 1 kg l-am aruncat în congelator, opărit, că n-a mai incăput în tigaie.
330 ml bulion (de la mama, evident). Ideal ar fi fost să pun 4-5 roșii crude (medii), da’ nu m-am îndurat. Am cumpărat puține și mi-era lene să mai ies pe căldura asta, iar eu fără roșii nu pot să trăiesc.
2 morcovi tinerei
1 usturoi verde (cca. 2 căței de usturoi uscat)
1 hașmă (asta-i vestita ‘chive’, care s-a transformat la noi in ‘chivas’, ca beutura aia regală…)
sare, piper (mult), oregano
Recunosc că am trișat, pentru că, evident, îmi era prea lene să moșesc pe lângă cratiță. Cum anume? Am opărit păstăile, ca o leneșă ce ma aflu… (rețeta originală zice să pui toate ingredientele și să le gatesti inăbușit la foc mic).
Deci: păstăile opărite în apă cu sare (până în stadiul de al’ dente sau semicrocante) le-am aruncat într-o tigaie în care am călit mai întâi morcovii făcuți tăieței (știți voi, cu instrumentul de curățat cartofi), usturoiul și hașma tăiate, iar apoi am turnat bulionul peste. și, evident, n-am uitat sarea, piperul si oregano.
Iar pentru când îmi voi gasi cablul de descărcat poza, vă anunț că deasupra păstăilor se va afla o costiță de miel de la mătușa Marie, tratată boierește cu ulei de măsline, sare, și buruiene provensale (cunoscute poligloților nehaliți de teapa mea și ca herbes de Provence). Despre dânsa aș putea spune că nu s-ar fi supărat daca mai primea și usturoi și lămâie, da’ iaca am uitat.
Ghidul bucătarului leneș 