Bucurii mici și foarte mici de bucătar leneș

În dezordine haotică, după cum urmează, pe puncte sau linii sau pătrățele, cum o vrea wordpress:

  • deșteapta de mama, ocoșul de frate-meu și bunătatea de cumnată-mea
  • pezevenghii de nepoți (citate preferate: de-li-cioooooos – nepotul și decedecedecedece – nepoata)

(la mine, cei de sus sunt impliciți, ceea ce vă doresc și dumneavoastră)

  • oja roșie cerută pentru mine de un prieten la o prezentare de afaceri serioasă
  • regăsirea rujurilor roșii
  • sârmele de pe dinți aruncate cât colo
  • marea într-un ghioc căptușit cu coraliu (da, știu, nu există cuvântul, și ce dacă), primit aseară
  • Chaplin pe Belvedere (Scena Urbană), deși n-am ajuns, și Ada Milea pe malul Someșului (Colours of Cluj)
  • supa chioară și sărată de regim hipersodic și hiperamidonic (nici ăsta nu există, și ce dacă), fiartă înainte de plecarea acasă pentru încă vreo cinci luni, de una din cele mai bune prietene
  • apartamentul făcut locuibil al zisei prietene, deși înseamnă că va sta mai puțin la mine când mai vine
  • guma de mestecat care nu știa cât i-am dus dorul trei ani, deși înainte nu mi-ar fi trebuit nici pe gratis
  • ghiozdanul făcut pentru TRX-ul de mâine, după două săptămâni de relativă pauză
  • încrederea în capacitățile mele sportive de vârstă mijlocie a două noi prietene cu mult mai tinere
  • flotările pe asfalt, din roabă (dacă nu ați mers cu roaba în copilărie, nu știți ce ați pierdut, dar vă zic oricum cum se face, că se mai poate, cu puțină minte copilăroasă: se iau picioarele unui împricinat care se sprijină în mâini la subțioară sau șold, după puteri, iar împricinatul se plimbă în mâini prin ogradă)
  • prima recoltă, minusculă, de porodici de pe balcon
  • pontonul nu știu cui de la Tarnița
  • WineUp, Corso Bistro, Camino, Charlie
  • TIFF, Jazz in the Park, Electric Castle, Untold și Marea Hămăceală
  • Teatrul ReACT, Create.Act.Enjoy, Olguța și un bunic de milioane, Jazz Factory, Brum.
  • ieșirea din găoace, cu călcatul găoacei în picioare până se face praf și pulbere, a unei prietene din cele mai bune, întâlnite fizic și în persoană de fix două ori
  • o încurajare de a continua să scriu, sub formă de „nu cumva să îndrăznești să nu”, de la un om urmărit online de mine demult și cunoscut relativ recent
  • costițele improvizate la bâză de care nu se mai satură prietenii
  • dulceața de care m-am apucat de puțin timp, care-mi iese și mai și stă conservată
  • cerceii și tricoul cu Poprica Rulz, primite de la o prietenă niciodată întâlnită în persoană
  • cana cu flori de ziua mea, livrată la 8.30 de Florissima
  • ciorba de burtă de la Mercur
  • pizza livrată de peste drum și cea din capătul străzii Năsăud
  • cărțile citite și recitite
  • Ultima transhumanță
  • recitalul improvizat cu pianistă, contratenor și tenor, la care am nimerit mai mult de sete, decât planificat
  • mentoreasa, guru și gura spurcată
  • Belgia cu soare, karbonnade și Gentse Gruut
  • pana prostului de ziua mea
  • hidrobicicleta cu doi adulți și un copil (adică trei femei mai mititele)
  • BMF2, bi-max, dr. B. și o nouă prietenă

Ia faceți și voi o numărătoare, poate mă depășiți.

Reclame

Cronicuță viti, dar mai mult vinicolă

Acuma serios, nu vă așteptați să vedeți multe cronici pe-aici. Voiam să scriu rețeta ultimei întreprinderi culinare și mi-am dat seama că n-am poză, pentru că nu m-am putut abține, și deja terciuisem totul prin farfurie când mi-am dat seama ce bunătate am improvizat dintr-o pungă de mazăre congelată, ceva smântână și o căciulie de usturoi copt. Așa încât va trebui să revin la subiect când oi lua următoarea pungă de mazăre.

Între timp, aștept să se decongeleze pulpele de pui de la mama, ca să devină un prânz franțuzit.

Și mă gândesc la vinul indispensabil prânzului franțuzit (am în frigider preț de un pahar de vin de casă, alb, numai bun pentru pui). Și îmi dau seama că anul ăsta am degustat vinuri cât în tot restul vieții mele la un loc. Și, după aia, că am traume psihice, pe cale să treacă, provocate, probabil, de cine știe ce poșircă oi fi beut în studenție, privind vinurile roșii. Cu alea albe (tipice pentru regiunea noastră) n-am nicio problemă, probabil pentru că ăla de casă făcut de tata și, apoi, de frate-meu, e bun și tare de-ți sare pălăria din cap.

Iar responsabili pentru vindecarea traumelor mele roșu-vinicole sunt unii viticultori (mai ales) ardeleni, care m-au fermecat și cu vorba, și cu vinul. Și Eniko și prietenii ei de la Corso Bistro, care au, vara asta, program de degustări de vinuri ardelenești (că suntem patrioți locali, ce mama focului).

Așadar, în ordine cronologică:

Cupaj* Merlot cu Fetească neagră, Liliac (mă autocopiez, scuzați-pardon, pentru că mai multă încântare decât cea proaspătă nu cred că pot să exprim): prieteni, mariajul ăsta e, pentru mine, care mă feresc de vinurile roșii ca ăla negru de tămâie, cel mai fericit din câte am gustat în ultima vreme. Aștept să îmi fac curaj să arunc în cuptor un mușchi Wellington (de vânat, dacă s-ar putea, maturat de alții, nu de mine) și să îmi chem prietenii la o friptură pe care să o ajute spre papilele gustative vinul ăsta. Și mai e și moartea mitului cum că nu se poate face vin roșu bun în Transilvania. Ba da, de când cu încălzirea globală, se poate. Unul din puținele ei avantaje.

Cadarcă de Miniș (Wine Princess): suprinzător pentru prietenii mei, un vin puțin prea masculin chiar și pentru gusturile mele nu tocmai elegant-feminine (prefer vinurile seci, tari, ierboase, minerale, și n-o să mă prindeți prin casă cu vinuri de desert). Deci, domnilor, pe el. E tare, taninos, condimentat și perfect pe lângă carnea roșie (de preferat, de vânat) pe care n-o să o abandonați prea curând pentru cine știe ce caracatițe, nu? Mai zice proprietarul podgoriei, domnul Balla Geza, (dacă nu mă înșel, și vorbea despre alt vin) că e cu reacție întârziată în stimularea circulației sanguine, așa că s-ar putea să vă surprindă mai tare decât credeați, dimineața următoare.

Fetească Neagră (tot Wine Princess): păi la ce m-aș aștepta de la o Fetească Neagră? Să fie exact cum e asta: năucitoare, tare, curajoasă și ușor de împăcat, și ea, cu mușchiul Wellington pe care nu mi-am făcut încă destul curaj să îl fac. Sau cu orice altă carne roșie pentru oameni curajoși. Hmmm… Încep să iau în considerare opțiunea de a convinge pe altcineva să facă mușchiul ăla din perfidul Albion, contra vin. Să vină iarna, așadar. Dar nu acum.

vin

Și, evident, poftă bună, lene ușoară.

* Cupaj, adică vin din mai mult de un soi de struguri.