Marțolea de marți (și o dulceață de ardei iuți, usturătoare la degete)

Nu părea să fie o marțoleală prea îndelungată, după cum se arătase vineri, când costițele în doi timpi, trei mișcări și o seamă de prieteni au fost făcute la grătar (jar mediu, cu capacul închis), cu foc aprins prima dată în viață de una din prietene și au ieșit delicioase ca de obicei (nu că nu m-aș bucura, că-s bune rău, dar încă mă mir de succesul lor la oricine le gustă). Dar…

Sâmbătă, când am pornit spre ai mei, pe Feleac era ceața obișnuită de noiembrie, de poți să-ți bagi degetele-n ochi fără să le vezi, iar în Vâlcele dădu o ploaie cu bulbuci (hodină la slugi, cum zicea bunică-mea), de protestară ștergătoarele de parbriz. M-am oprit și-am pus avariile, na, că îmi ajunge condusul printr-un fenomen meteo extrem o dată pe zi.

wpid-dsc_1663.jpg

Am ajuns la mama, taman la timp să dau prin mașina de tocat ardeii iuți pentru dulceață. Fără mănuși. Lucru pe care l-am regretat amarnic, până și-a amintit cumnata de Fenistil. Funcționează, ca să știți și voi, dacă o pățiți.

Dulceața de coarne luate din piața din Turda mi-a mâncat o bucată bună de vreme, dar m-a ajutat mama „că am mai multă răbdare să dau prin strecurătoarea de silvoiz”. Bună a ieșit, deși cam puțină, mai ales că am lăsat jumătate plată pentru ajutor.

Iar azi, marți, după ce am lăsat mașina în parcare, cu portbagajul deschis (să-mi trăiască musafira care l-a văzut și l-a închis înainte să urce la mine), am trântit juma de punguță de nucșoară în papară. Din fericire, nu apucasem să o bat și am reușit să scot o parte din ea de pe albuș. Dar, deși a fost comestibilă, nu recomand asemenea experimente.

Așteptați dulceața de ardei iuți? Păi e luată de mama dintr-o emisiune de la TV, verificată cu Internetul:

chil la chil, ardei iuți curățați de semințe, măcinați, oțet de vin alb (dar o să încerc și cu oțet de mere), zahăr alb.

Fierbeți zahărul cu oțetul până se leagă sirop, adăugați ardeii iuți și mai fierbeți până se leagă din nou.

Turnați în borcane, până la gură, puneți capace și răsturnați borcanele cu fundu-n sus. Nu știu cum funcționează, dar funcționează și toate dulcețurile pe care le-am pus cu metoda asta au ținut.

Anunțuri

Costițe la cuptor, în doi timpi, trei mișcări și o pauză de vreun ceas

Timpul 1:

Cumperi costițe de porc, capătul dinspre burtă, nu dinspre spinare. Scăricică. De vreo 10-15 lei.

costitecoarnemustar

Timpul 2:

Mișcarea 1: Le ungi cu un amestec în proporții aproximativ egale de muștar și gem de coarne (sau orice alt gem acrișor), le sărezi și le pipărezi.

Mișcarea 2: Le dai la cuptor, pe grătar, cu o tavă cu apă dedesubt, la 180 de grade. Cam pe la 30 de minute, le întorci pe partea cealaltă, cu un clește sau, dacă gătești de mult și ai degete de azbest ca mine, cu mâna.

Faci o pauză de cafea, ceai, vin (roșu, dacă ai), povești cu prietenii. Te mai uiți în cuptor, să nu se uște de tot.

Mișcarea 3: Tragi de o costiță de la capăt și, dacă vezi că iese din carne, scoți costițele din cuptor, le pui pe masă și hrănești prietenii.

Să ne fie de bine și să avem timp de prieteni.

Cum (nu mai) fac leneșii (iaaaaar?) dulceață

Da, iar. După metoda silvoizului.
Dacă nu știți ce e silvoizul, habar n-aveți ce-ați pierdut. Dacă nu cumva îl știți de magiun.

Ptiu, ce obrăznicie, corectorul ortografic a auzit de magiun, dar de silvoiz, ba. O să fac reclamație pentru discriminare pe criterii regionale.
Așadar, de ce, deși nu fac silvoiz, fac leneșii dulceață după metoda asta? Pentru că, la fel ca la prunele de silvoiz (dulci foc, dar mici și imposibil de dezsâmburit), coarnele cumpărate ieri nu pot fi curățate de sâmburi când sunt crude.
Eh, fără strecurătoare de silvoiz nu mai fac. Că și-au nenorocit preaiubitul blender cu ocazia asta…
Apropo, dacă își aduce cineva aminte cum îi zice strecurătorii de chisăliță, să mă anunțe și pe mine, că avea un nume interesant, pe care l-am uitat cu totul.
Așadar, ingrediente:
1,7 kg de coarne, din care au rămas 1,2 kg de pastă
1 kg de zahăr
1 lămâie
1 cană de apă
Eu folosesc 0,8 kg de zahăr la 1 kg de fructe curățate de sâmburi. Alții pun kil la kil. Important e cum vă place, nu ce cred eu, pentru că nu îmi place din cale afară dulcele.
Și acum, bătaia de cap:
Turnați cana de apă în cratiță (spălată dumnezeiește, să nu aibă nici urmă de arome tocano-supistice).
Turnați coarnele în cratiță. Nu vă mai bateți capul cu ținutul în zahăr, că n-a funcționat.
Amestecați, la foc mic, până lasă suficient lichid ca să nu se prindă de fund.
Lăsați să fiarbă până ies sâmburii din fructe de bunăvoie. NU băgați blenderul prin cratiță. Sâmburii-s mici și tari, și nu vreți să vă amintiți cu ocazia asta că lemnul de corn e cel mai bun pentru bâte de rupt picioarele inamicului.
Dacă nu aveți strecurătoare de silvoiz, dați coarnele printr-una obișnuită, cu găuri cât mai mari. După ce ați strecurat grosul pastei, lăsați să se răcească sâmburii puțin și stoarceți în pumni ce mai rămâne pe ei. Treceți tot prin strecurătoare.
Răsturnați pasta înapoi în oala spălată, adăugaţi zahărul, amestecând la foc mic până se dizolvă. După ce s-a dizolvat, lăsați să fiarbă în continuare. Amestecați din când în când. Spumuiți. Când vedeți că a scăzut conținutul de vreun lat de deget de pianistă, începeți să testați. Turnați câteva picături pe o farfurioară și dați-o la frigider. Dacă se leagă în 2-3 minute, ați terminat.
Turnați dulceața în borcanele sterilizate la cuptor, până la gură, puneți capacele, răsturnați borcanele cu fundu-n sus* și dați-le pace.

Continuă lectura