Când ai…

Când ai… gușă de porc proaspătă, faci slănină fiartă. Simplu ca bonjur.

20181214_103640.jpg

Fasonezi cât de cât gușa, o pui într-o oală în care să încapă, torni peste ea 2/3 apă și 1/3 vin, arunci în apă cimbru, foaie de dafin și boabe de piper și habarnam ienibahar, 1 lingură de sare la 1 l de apă și lași la fiert, la foc mic, până intră și iese furculița ușor din slănină.

Când e fiartă, o scoți din oală, o scurgi și răcești, o dai cu usturoi stropșit cu puțină sare, o ștergi de usturoi  și o rumenești în obrăjori cu boia (eu am avut iute, dar merge și cu dulce).

Gata, ai slănină fiartă. Dacă scoți la interval niște pălincă și niște ceapă, ești ardelean.

Aripioare, sparanghel, vin, cârlionți

wp-1463424734122.jpg

Cârlionții, evident, nu se văd. Va trebui să mă credeți pe cuvânt că există și au un mic club. Care se întrunește cât de des poate, la un pahar de vin și ce-mi nimerește mie-n față și se gătește fără bătăi de cap. În cazul de față, la cuptor, după cum urmează:

  • 1 caserolă de aripioare grill, din alea gata secționate (eu prefer Fragedo, pentru că, spre deosebire de mulți alți producători, nu trebuie să le caut prea mult de fulgi și pene, mai am de curățat cam 1 pană și 1 cotor la o caserolă întreagă).
  • 1 lingură de dulceață de ardei iute care nu e iute și 1 lingură de dulceață de ardei iute care e iute. Cum e aia care-i iute, dar nu-i iute? Păi na, din excesivă grijă, mama mea a curățat prea bine ardeii iuți, iar dulceața a ieșit delicioasă, dar deloc iute. În schimb, ardeii cu pricina mi-au marțolit mie mâinile, pe care, presupun, și-au epuizat toată iuțeala.
  • oțet balsamic, cât mi s-a părut mie că acrește suficient amestecul. Dacă n-aveți balsamic, merge la fel de bine și oțetul de mere. Voi puneți cât vă convine.
  • 1 legătură de sparanghel românesc
  • 1 lingură de ulei de măsline
  • sare și piper

Spălăm aripioarele, le uscăm cu prosoape de hârtie, le căutăm de puf și pene, le curățăm pe unde e cazul, le punem într-un vas, turnăm peste ele amestecul de dulcețuri iuți și oțet, le tăvălim bine, le răspândim prin tava aragazului în care am turnat cam juma de deget de apă, le presărăm cu sare și le dăm la cuptor. Le lăsăm în treaba lor să se coacă. Dacă ni se pare că a rămas prea puțină apă, mai turnăm așa, cu țârâita.

Discutăm câte în lună și în stele, facem selfie cârlionțat, îl arătăm lumii.

Între timp, curățăm sparanghelul de partea dinspre rădăcină (teoretic, se rupe el de unde-i fraged, dar voi faceți cum vă taie capul). Rupem vârfurile, despicăm tulpinile mai groase în două. Când ni se pare că aripioarele sunt gata și mai trebuie doar să se rumenească nițel, adăugăm în tavă sparanghelul, stropit cu puțin ulei de măsline și presărat cu sare și piper.

Stăm cu ochii pe cuptor (mai ales unii, se știu dumnealor care), cerem furculițe și cuțite, că suntem niște doamne (până la proba contrarie) scoatem, pozăm, luăm prima bucată cu furculița, iar pe următoarele cu degetele, mâncăm și apoi ne lăudăm și cu mâncarea.

 

Leneșa budapestește

Se iau una bucată bucătar leneș și una bucată traistă cu bucurii. Se întâlnesc la Cluj. Se urcă în mașină și o iau spre Budapesta. Se mai adaugă, din alte două zări, încă doi oameni.

Se mănâncă marhahús, cu sau fără gulyás, se bea sör și bor (vită, gulaș, bere, vin), se râde mult de tot, se dau și primesc cadouri, se fac pozne și năzbâtii care nu vor fi povestite decât la un pahar de vin, între patru ochi.

Poze cu mâncare nincs (nu-s), pe care am mâncat-o.

Dacă mă întrebați pe mine, mulțumiți-vă să vedeți Băile Termale Gellert de afară, că pe dinăuntru zici că-s băile lui Kafka. Foarte frumoasă clădire, dar serviciile excesiv de complicate. Ca să cităm un clasic în viață, dacă mai mergeam și după vreun aparat foto, se închideau băile înainte să ajungem în apă.

Recomand călduros, chiar dacă vă luați după mine și mergeți voinicește în direcția greșită. Cel puțin o dată.

PS: tortul e de ziua mea. 🙂

Fițele, noutățile și surprizele

Fița = Baracca

Ajunsă în categoria „fost-ai, leleo, când ai fost, că amu ești pizzerie”.

5 (CINCI!) feluri de pizza, meniul redus la mai puțin de jumătate, și banalități din celea pe care le cumpără fițoșii fără curaj gastronomic.

Și, colac peste pupăză, ce vede comeseanul (încă mulțumit de tiramisu care, din fericire, nu s-a schimbat la gust) peste umărul meu? Barmanul, scoțând din ambalaj o ceașcă și turnând ceai în ea fără să o spele. Și, culmea, când i s-a spus că l-am văzut, o ținea pe-a lui, că n-am văzut noi bine.

Noutatea = Cabinet de Vin & Cocotte

Francofonia mea avansată încă nu s-a lămurit ce-au vrut să spună autorii numelui. Cabinet pentru vin și cocotă? Dulap de vin și puicuță? Și nu săriți cu gura, știu ce e aia cocotte în bucătărie, e verișoara franțuzească a ceaunului de tuci. Doar că mai are vreo trei sensuri. Iar sintaxa, sărmana, e șchioapă tare.

În fine, treacă de la mine. Unii pe care i-am citit laudă vinul și cocota, alții le spurcă, așa că am decis că amu-i momentul, dat fiind că nici ce știam că e bun nu mai e, iar ce-am verificat recent, era închis.

De pe pielea proprie, pot să declar că servirea e impecabilă, cel puțin câtă e la vedere, vinurile la pahar onorabile (tot prefer Șarba și Plăvaia separate, dar merită și cupajul dintre ele atenție, preț de cel puțin un pahar), iar ce-am mâncat eu, foarte bun. Și, pe deasupra, salata avea și sos făcut de bucătar, nu de mine, trăi-mi-ar obsesiile.

În schimb, comeseanul a mușcat-o dublu. În primul rând, cu cocoșelul bio și crud (pe care eu, să fiu în locul proprietarului de restaurant, m-aș teme să-l dau la masă-nsângerat), și, a doua oară, pentru că bucătarul a insistat că așa trebuie să fie, că i-a măsurat el temperatura. No, prietene, doresc să te informez că dacă nu știi să verifici carnea decât cu termometrul, ar fi un bun moment să te întorci la cantină, să faci practică profesională.

Spre cinstea și onoarea dumnealor, au scăzut cocoșelul din notă. După cum spuneam, servirea a fost impecabilă, și mi-e milă de chelnerul care a trebuit să transmită bălăriile bucătărești.

Surpriza = Joben Bistro

N-am mai mâncat decât o dată acolo, în timpul TIFF-ului, și fiind oarecum năucă de cinema, muncă și petreceri, nu am ținut minte prea mare lucru. Despre ambianță, știți și voi, steampunk, fain și inovativ, muzica pe măsura steampunkului, diversă și plăcută. Surpriza, deși s-a lăsat puțin așteptată, a fost mâncarea. Bunuță tare, la preț rezonabil, dacă nu aș fi așteptat puțin prea mult față de foamea mea, poate aș fi apreciat-o mai mult.

Concluzia? Eu una la Baracca nu mai calc curând, vinului și cocotei le-aș mai acorda o șansă dacă nu îmi mai dau găini crude, iar Joben Bistroul ar fi bine să fie mai în drumul meu.

PS: cel mai bun vargabeles tot la Vărzărie se face.

PPS: Ce-am mai fabricat comestibil vă spun data viitoare. Din fericire, consumatorii au supraviețuit, deși s-au plâns (unii) că n-a fost suficient de iute. Promit că următoarea tentativă se lasă cu lacrimi, na! Măcar câte am vărsat eu tocând cea mai iute ceapă din ultimii doi ani.

 

 

 

 

Cum se-mburdă leneșii-n în rai

O duci vineri la ceva vinilizat și vinificat. Două vinuri, două sacrificii, unul eu, unul comeseana. Primul, ales de mine, Sofia de la Vinca, perfect pentru mine, al doilea, ales de ea, perfect pentru ea. N-am ținut minte cum îl chema, dar oi afla eu. Măcar nu ne-am certat, dar am văzut stele verzi.

wpid-img-20151003-wa0003.jpg

Sâmbătă, o arunci în apă sărată, apă dulce, saună, apă dulce, saună, apă dulce, saună și, după ce-o scoți din apă ultima dată, îi dai samosas și grătare cu salată în piadine de casă.

Cu nucată la aperitiv. Și dacă mai cere, ceea ce ar fi făcut, dacă era sigură că nu se duce pe 13 cărări acasă, e mare brânză, pentru că, în afară de socată, nu-i place cam nimic din ce se termină în -ată. O pui să deguste vin roșu și se linge pe buze, îi dai și alb și îi place și ăla. Și o trimiți acasă cu dulceață de nuci verzi, de care nici nu știe să facă, nici nu a dus-o capul să scuture din nucul de la mama de-acasă. Promite că dă la schimb dulceață de portocale roșii, să își amintească gazda de alte locuri în care-a trăit.

wpid-dsc_1790.jpg

Duminică, îi faci cunoștință cu o domnișorică de două luni, care a decis să nu își facă părinții de râs și a dormit dusă cât a fost la aer, drept pentru care nu se știe exact ce ochi are. Și îi arăți o veveriță în plin proces de aprovizionare pentru iarnă, care n-a stat la poze…

Iar luni, după ce îi mai îndrepți puțin spinarea, o arunci în piață la Ion Meșter și o încarci cu morcovi, petrinjei, țelere și păstârnaci, usturoi și sfeclă roșie. Iar când dă să iasă din piață, îi scoți în cale un bonsai iute, cu ajutor la transport și instrucțiuni de întreținere.

wpid-dsc_1791.jpg

Și acum are un chef de muncă mai ceva ca de împins vagoane, mai ales că în vecini se sparg pereți, iar vremea din Cluj a decis că e momentul să își arate colții, sub formă de ploaie cu găleata.

Voi cum vă-mburdați în rai?

Meduze integrale cu ciuperci și smântână dulce

wpid-dsc_0082.jpgTitlul minte, fotografia nu. De fapt nu-s meduze și par cartoane. Și nu-s nici cartoane, după cum se va dovedi mai jos, în lista de ingrediente:

  • 200 g de paste integrale (cu gust delicios de alună și culoare cumplită de carton fiert)
  • 1 morcov
  • 150 g de ciuperci
  • 2 căței de usturoi
  • 100 ml de smântână dulce (dacă nu găsiți smântână de gătit, luați frișcă lichidă, e cam tot aia)
  • 1/2 pahar de vin
  • ulei sau unt
  • sare, piper, cimbru sau nucșoară

Și acum, fabricați după cum urmează:

Curățați morcovul, și, cu instalația de curățat morcovi, faceți-l fâșioare (sigur că puteți să îl tăiați cum vreți, dar mie așa mi se pare că se călește cel mai repede). Căliți-l, de preferat în unt, dar nu tușește nici cu ulei. Aruncați în tigaie usturoiul mărunțit. Căliți-l vreun minut. Continuați cu ciupercile. Căliți-le și pe dumnealor până se înmoaie. Turnați vinul peste ele și așteptați să scadă și să se evapore alcoolul. Sărați, pipărați, condimentați ori cu cimbru, ori cu nucșoară. Nu exagerați cu niciunul din condimente, ca să nu acopere gustul nițeluș mai delicat al sosului. Turnați smântâna, amestecați. Aruncați peste sos cartoanele pastele fierte în apă cu sare și strecurate.

Farfurizați și mâncați.

Poftă bună și lene ușoară.


PS: Că veni vorba, nu vi se pare că am cam multe rețete de paste pentru cineva căreia nu îi plac din cale-afară și le mănâncă aproximativ o dată pe trimestru?

Cronicuță viti, dar mai mult vinicolă

Acuma serios, nu vă așteptați să vedeți multe cronici pe-aici. Voiam să scriu rețeta ultimei întreprinderi culinare și mi-am dat seama că n-am poză, pentru că nu m-am putut abține, și deja terciuisem totul prin farfurie când mi-am dat seama ce bunătate am improvizat dintr-o pungă de mazăre congelată, ceva smântână și o căciulie de usturoi copt. Așa încât va trebui să revin la subiect când oi lua următoarea pungă de mazăre.

Între timp, aștept să se decongeleze pulpele de pui de la mama, ca să devină un prânz franțuzit.

Și mă gândesc la vinul indispensabil prânzului franțuzit (am în frigider preț de un pahar de vin de casă, alb, numai bun pentru pui). Și îmi dau seama că anul ăsta am degustat vinuri cât în tot restul vieții mele la un loc. Și, după aia, că am traume psihice, pe cale să treacă, provocate, probabil, de cine știe ce poșircă oi fi beut în studenție, privind vinurile roșii. Cu alea albe (tipice pentru regiunea noastră) n-am nicio problemă, probabil pentru că ăla de casă făcut de tata și, apoi, de frate-meu, e bun și tare de-ți sare pălăria din cap.

Iar responsabili pentru vindecarea traumelor mele roșu-vinicole sunt unii viticultori (mai ales) ardeleni, care m-au fermecat și cu vorba, și cu vinul. Și Eniko și prietenii ei de la Corso Bistro, care au, vara asta, program de degustări de vinuri ardelenești (că suntem patrioți locali, ce mama focului).

Așadar, în ordine cronologică:

Cupaj* Merlot cu Fetească neagră, Liliac (mă autocopiez, scuzați-pardon, pentru că mai multă încântare decât cea proaspătă nu cred că pot să exprim): prieteni, mariajul ăsta e, pentru mine, care mă feresc de vinurile roșii ca ăla negru de tămâie, cel mai fericit din câte am gustat în ultima vreme. Aștept să îmi fac curaj să arunc în cuptor un mușchi Wellington (de vânat, dacă s-ar putea, maturat de alții, nu de mine) și să îmi chem prietenii la o friptură pe care să o ajute spre papilele gustative vinul ăsta. Și mai e și moartea mitului cum că nu se poate face vin roșu bun în Transilvania. Ba da, de când cu încălzirea globală, se poate. Unul din puținele ei avantaje.

Cadarcă de Miniș (Wine Princess): suprinzător pentru prietenii mei, un vin puțin prea masculin chiar și pentru gusturile mele nu tocmai elegant-feminine (prefer vinurile seci, tari, ierboase, minerale, și n-o să mă prindeți prin casă cu vinuri de desert). Deci, domnilor, pe el. E tare, taninos, condimentat și perfect pe lângă carnea roșie (de preferat, de vânat) pe care n-o să o abandonați prea curând pentru cine știe ce caracatițe, nu? Mai zice proprietarul podgoriei, domnul Balla Geza, (dacă nu mă înșel, și vorbea despre alt vin) că e cu reacție întârziată în stimularea circulației sanguine, așa că s-ar putea să vă surprindă mai tare decât credeați, dimineața următoare.

Fetească Neagră (tot Wine Princess): păi la ce m-aș aștepta de la o Fetească Neagră? Să fie exact cum e asta: năucitoare, tare, curajoasă și ușor de împăcat, și ea, cu mușchiul Wellington pe care nu mi-am făcut încă destul curaj să îl fac. Sau cu orice altă carne roșie pentru oameni curajoși. Hmmm… Încep să iau în considerare opțiunea de a convinge pe altcineva să facă mușchiul ăla din perfidul Albion, contra vin. Să vină iarna, așadar. Dar nu acum.

vin

Și, evident, poftă bună, lene ușoară.

* Cupaj, adică vin din mai mult de un soi de struguri.

 

Ficat cu vin și cimbru

Sau altă rețetă bețivă cu ficați (pentru 3-4 persoane), pentru cei care preferă vinul, berii.

Ingrediente:
200-300 g ficat (de pui, porc, vită, ce vă place)
1-1,5 pahare de vin sec (eu folosesc alb, pentru că din ăsta am, de obicei, dar nu tușește nici dacă-i roșu, ba dimpotrivă)
2 lingurițe de muștar
2-3 linguri de smântână grasă, care să nu se brânzească (preferata mea e cea fermentată, de Colțești)
cimbru, sare, piper
2 linguri de unt

Topim untul și apoi prăjim ficatul, la foc mediu spre mic. După ce a început să se rumenească, adăugăm muștarul, amestecăm, iar apoi turnăm vinul și îl lăsăm să scadă.

Dacă n-ați mai gătit cu alcool și nu vreți să gustați o mâncare bețivă, mirosiți aburul. Dacă mirosul e înțepător, înseamnă că încă nu s-a evaporat alcoolul și mai trebuie să fiarbă. Aceeași metodă se aplică și când gătiți cu oțet balsamic, care nu-i de gustat înainte de-a fi complet fiert.

După ce-a scăzut vinul și s-a evaporat alcoolul, adăugăm smântâna, cimbrul, sarea și piperul, amestecăm de două ori și punem ce ne-a ieșit pe masă, împreună, de exemplu, cu un piureu de cartofi sau țelină.

PS: nu uitați, ficatul se sărează doar la sfârșit. Altfel, devine amar.