Cum fac leneșii (din nou) dulceață iarna: tot de portocale roșii 

În mare, după singura metodă pe care o cunosc, cca. 800 g zahăr la 1 kg de portocale roșii doar cu numele și gustul. Altfel, cam la fel de portocalii ca portocalele portocalii. 

Cu mici variațiuni de pe la britanici. Spre deosebire de versiunea anterioară, de data asta au fiert coaja portocalie tăiată fâșii în sirop de zahăr  (300 ml apă, 250 g zahăr), și, când s-a legat siropul, au turnat restul portocalelor roșii portocalii (2kg) curățate de coaja albă și tăiate în jumătăți de felii (adică tăiate pe la mijlocelul dolofan și desfăcute în felii) și restul de zahăr (1,5 kg).

Și le-au fiert. Și le-au mai fiert. Și le-au mai fiert puțin. Vreo 4 ceasuri în total, timp în care au reușit chiar și să ațipească la televizor, pentru că in ceaunul de Sighișoara pus pe focul cel mic, dulceața nu se arde. Pe la miez de noapte, trosc în borcanele sterilizate la cuptor, căpăcit, întors cu fundu-n sus și somn ușor. 

Anunțuri

Behehe și-o clementină

wp-1477484073097.jpg

Salutări de la sora roșcată a mieilor. Pe care i-am mâncat. Și-am beut și o bere după. Nu oricare, evident. Guiness Draught. Mmmmmbunăăă. Dacă sunteți de treabă, vă spun și unde…

Mielul a fost, de fapt, o spată de miel (enervantă bucată, și uit de fiecare dată pe unde-i carnea și peu unde-i osul). Feștelită cu zeama de la 2 clementine, 2 lingurițe cu vârf de muștar, și câte 1 de dulceață de ciuști și de usturoi. Și sărată, bineînțeles. A stat vreun ceas și-un sfert la cuptor la 160-170 de grade, și a ieșit o combinație de gusturi foarte bună pentru mine, dar, probabil, cam originală pentru alții. În ceasul și sfertul cu pricina am opărit niște mazăre, am fiert niște hrișcă, am prăjit chinezește niște păstârnac și le-am făcut pseudo-orez prăjit chinezesc, pe bază de „are sos de soia, chinezește-i zice”.

Dacă nu vi se pare ideea prea originală pentru limbile dumneavoastră, poftiți de încercați. Cu grijă la carne, că nu toate cuptoarele-s la fel.

 

 

Aripioare, sparanghel, vin, cârlionți

wp-1463424734122.jpg

Cârlionții, evident, nu se văd. Va trebui să mă credeți pe cuvânt că există și au un mic club. Care se întrunește cât de des poate, la un pahar de vin și ce-mi nimerește mie-n față și se gătește fără bătăi de cap. În cazul de față, la cuptor, după cum urmează:

  • 1 caserolă de aripioare grill, din alea gata secționate (eu prefer Fragedo, pentru că, spre deosebire de mulți alți producători, nu trebuie să le caut prea mult de fulgi și pene, mai am de curățat cam 1 pană și 1 cotor la o caserolă întreagă).
  • 1 lingură de dulceață de ardei iute care nu e iute și 1 lingură de dulceață de ardei iute care e iute. Cum e aia care-i iute, dar nu-i iute? Păi na, din excesivă grijă, mama mea a curățat prea bine ardeii iuți, iar dulceața a ieșit delicioasă, dar deloc iute. În schimb, ardeii cu pricina mi-au marțolit mie mâinile, pe care, presupun, și-au epuizat toată iuțeala.
  • oțet balsamic, cât mi s-a părut mie că acrește suficient amestecul. Dacă n-aveți balsamic, merge la fel de bine și oțetul de mere. Voi puneți cât vă convine.
  • 1 legătură de sparanghel românesc
  • 1 lingură de ulei de măsline
  • sare și piper

Spălăm aripioarele, le uscăm cu prosoape de hârtie, le căutăm de puf și pene, le curățăm pe unde e cazul, le punem într-un vas, turnăm peste ele amestecul de dulcețuri iuți și oțet, le tăvălim bine, le răspândim prin tava aragazului în care am turnat cam juma de deget de apă, le presărăm cu sare și le dăm la cuptor. Le lăsăm în treaba lor să se coacă. Dacă ni se pare că a rămas prea puțină apă, mai turnăm așa, cu țârâita.

Discutăm câte în lună și în stele, facem selfie cârlionțat, îl arătăm lumii.

Între timp, curățăm sparanghelul de partea dinspre rădăcină (teoretic, se rupe el de unde-i fraged, dar voi faceți cum vă taie capul). Rupem vârfurile, despicăm tulpinile mai groase în două. Când ni se pare că aripioarele sunt gata și mai trebuie doar să se rumenească nițel, adăugăm în tavă sparanghelul, stropit cu puțin ulei de măsline și presărat cu sare și piper.

Stăm cu ochii pe cuptor (mai ales unii, se știu dumnealor care), cerem furculițe și cuțite, că suntem niște doamne (până la proba contrarie) scoatem, pozăm, luăm prima bucată cu furculița, iar pe următoarele cu degetele, mâncăm și apoi ne lăudăm și cu mâncarea.

 

Marțolea de marți (și o dulceață de ardei iuți, usturătoare la degete)

Nu părea să fie o marțoleală prea îndelungată, după cum se arătase vineri, când costițele în doi timpi, trei mișcări și o seamă de prieteni au fost făcute la grătar (jar mediu, cu capacul închis), cu foc aprins prima dată în viață de una din prietene și au ieșit delicioase ca de obicei (nu că nu m-aș bucura, că-s bune rău, dar încă mă mir de succesul lor la oricine le gustă). Dar…

Sâmbătă, când am pornit spre ai mei, pe Feleac era ceața obișnuită de noiembrie, de poți să-ți bagi degetele-n ochi fără să le vezi, iar în Vâlcele dădu o ploaie cu bulbuci (hodină la slugi, cum zicea bunică-mea), de protestară ștergătoarele de parbriz. M-am oprit și-am pus avariile, na, că îmi ajunge condusul printr-un fenomen meteo extrem o dată pe zi.

wpid-dsc_1663.jpg

Am ajuns la mama, taman la timp să dau prin mașina de tocat ardeii iuți pentru dulceață. Fără mănuși. Lucru pe care l-am regretat amarnic, până și-a amintit cumnata de Fenistil. Funcționează, ca să știți și voi, dacă o pățiți.

Dulceața de coarne luate din piața din Turda mi-a mâncat o bucată bună de vreme, dar m-a ajutat mama „că am mai multă răbdare să dau prin strecurătoarea de silvoiz”. Bună a ieșit, deși cam puțină, mai ales că am lăsat jumătate plată pentru ajutor.

Iar azi, marți, după ce am lăsat mașina în parcare, cu portbagajul deschis (să-mi trăiască musafira care l-a văzut și l-a închis înainte să urce la mine), am trântit juma de punguță de nucșoară în papară. Din fericire, nu apucasem să o bat și am reușit să scot o parte din ea de pe albuș. Dar, deși a fost comestibilă, nu recomand asemenea experimente.

Așteptați dulceața de ardei iuți? Păi e luată de mama dintr-o emisiune de la TV, verificată cu Internetul:

chil la chil, ardei iuți curățați de semințe, măcinați, oțet de vin alb (dar o să încerc și cu oțet de mere), zahăr alb.

Fierbeți zahărul cu oțetul până se leagă sirop, adăugați ardeii iuți și mai fierbeți până se leagă din nou.

Turnați în borcane, până la gură, puneți capace și răsturnați borcanele cu fundu-n sus. Nu știu cum funcționează, dar funcționează și toate dulcețurile pe care le-am pus cu metoda asta au ținut.

Pâté de foie maigre aux chanterelles

Da, recunosc, mă dau rotundă că știu vreo câteva limbi străine, na. În realitate, am făcut pateu de ficat de pui (adică foie maigre, că de găini îndopate încă n-am auzit) cu gălbiori (chanterelles), că erau la reduceri.

Voi mârâi puțin pentru că am găsit fiere necurățată de pe ficăței, dar cu ocazia asta, vă recomand să luați fiecare ficat cumpărat în mână și să-l verificați, că de s-o sparge fierea, tare amară o să vă fie viața.

Să purcedem, dară, la preparațiune:

Se ia cât ficat aveți (eu am avut două caserole, că era la reduceri). Se călește o ceapă mai mărișoară împreună cu doi morcovi mai mititei, rași. În unt, în cazul de față, pentru că orice e mai bun cu unt. Când s-au înmuiat, se adaugă ficățeii. Se fripto-fierb până scade lichidul. Se mai lasă două minute, să prindă față de prăjit. Se toarnă două gâturi de vin, piper și cimbru. Eu pun sare doar în produsul finit, că m-a înnebunit bunica cu săratul ficaților, și anume nu, că se amărăsc. Se lasă să se evapore alcoolul. Se dă deoparte.

În paralel sau în serie, se repetă figura pentru gălbiori. Ceapă, morcovi, gălbiori lăsați să scadă, vin lăsat să scadă, cimbru, sare și piper.

Se dau gălbiorii prin chopper. Se dau ficățeii prin chopper, ca să intre blenderul mai ușor în ei. Se fac ficățeii pastă cu blenderul, împreună cu ce lichid a mai rămas printre ei și gălbiori. La nevoie, puteți adăuga un pic de supă sau unt topit, ca să fie mai păstoși.

Se amestecă unii cu alții și cu un ardei copt, că am avut, nu de alta. Se înghesuie prin borcane și caserole. Borcanul cu capac a fost sterilizat prin fierbere, dar mi se pare că tot nu închide bine capacul. Celălalt a fost sigilat cu grăsime de găină.

Și toată distracția asta a durat jumătate de oră, fără farafastâcurile pentru poze și fiertul borcanului cu capac. Încercați? Că o să vă fie de tare bine.

Marțolelile de luna asta

Și încă nu s-a terminat luna, nu?

Sistematic sau haotic, sunt două majore. Dulceața de sâmburei a ieșit mai lichidă decât estimasem, pentru că m-am lăcomit la zmeură. Voi să nu faceți așa ceva, puneți cam jumătate zmeură față de cantitatea de vișine. În rest, știți deja, vișine, coacăze roșii, sâmburei (zmeură, de fapt, dar de la sâmbureii ei i se trage numele), 800 g de zahăr la 1 kg de fructe fără sâmburi și codițe, fierbeți până scade și se leagă, dar asta rămâne oricum mai lichidă decât media, spumuiți dacă e nevoie (de data asta a fost). Eh, am trișat și am umplut opt borcane cu dulceață cu fructe multe și mi-au mai rămas două cu un fel de sirop mai dens și opac. Numai bun de păcălit alte mâncăruri.

A doua e de azi, mi-am tras o muchie de tigaie peste bot, să nu mă plictisesc de arsuri și tăieturi. Pentru că, evident, sunt prea scundă pentru dulapurile mele, și târlici cu toc nu am.

În rest, am spart vreo trei cești, două pahare, un borcan obișnuit și capacul de sticlă de la borcanul cu cafea și era să dau dulceața-n foc.

Marțolea e de vină, să ne fie clar.

wpid-dsc_1548.jpg

Cum (nu mai) fac (niciodată) leneșii dulceață: de căpșune

Mi-a ieșit cea mai bună dulceață de căpșune pe care am mâncat-o vreodată, în condițiile în care mă feresc de ea ca ăla negru de tămâie, și una din cele mai frumoase. Dar nu mai fac. Niciodată, auzitu-m-ați? Niciodată!

wpid-dsc_1292.jpg

Pentru că i-a mâncat în fundul ceaunului să nu muncească (de prea multă TIFF-uială și lipsă de concentrare), s-au gândit să se relaxeze la o dulceață mică. Și pentru că-s fraieri și uită de la mână până la gură că ar fi fost mai bine să lase câteva ore căpșunele la rece cu zahăr și lămâie, ca să lase zeamă (din care puteau face sirop), și să ardă gazul mai puțin de trei către patru ore, își merită soarta. În timpul ăsta au mai făcut și o supă de bază, și șnițele cu rețetă aproape secretă, în aluat de bere (vai ce minunăție, n-au mai apucat dimineața, să le fotografiez).

Așadar, rețeta e aceeașitrei sferturi de kil de zahăr la kilul de fructe curățate, o lămâie sub formă de zeamă, ca să își păstreze cât de cât culoarea, ceaun (sau oală de inox cu fund dublu), focul cel mai mic de la aragaz, spumuit (doamne cât de mult, nu mai faaaaaaaaac) și amestecat din când în când, când amenință că dă pe-afară, pentru că amenință că dă pe-afară și chiar ar fi dat. E gata când te lasă răbdarea, cred. Încă n-am deschis niciun borcan, nu știu cum s-a legat răcită, dar arată bine.

Și nu maaaaai faaaaaaaaaaac. Fie și pentru că dulceață mănânc o dată pe trimestru, și încă n-am înțeles de ce îmi place să o fac, dacă nu îmi place și să o mănânc. Dar nelămurită o să rămân, probabil, din punctul ăsta de vedere, pentru totdeauna.

Mi-a ieșit cea mai bună dulceață de căpșune pe care am mâncat-o vreodată, în condițiile în care mă feresc de ea ca ăla negru de tămâie, și una din cele mai frumoase.

Purcelul și cuptorul, cu fals chutney de portocale roșii și (a mia oară) păstârnac

Până nu contraatacă urzicile moldovenești, să ne mai dăm puțin cu iarna.

wpid-img_20150320_190934.jpg

Știu că știți că-s obsedată în fiecare iarnă de câte ceva, iar iarna asta a fost cu păstârnac, din cauza musafirei moldovence care mi l-a pus în blid când a fost gazdă. Eh, de data asta a fost mai mult de musai decât de voie bună, că și să fi vrut altceva, n-aveam. Așa că am luat două felioare de piept de purcel (cam grăsuțe, de la caserolă, recomand să căutați mai bine decât am avut eu vreme când le-am cumpărat), păstârnacul unic din frigider, o lingură de dulceață de portocale roșii și una de oțet de mere, sare, piper, chimion (arăbesc/turcesc, măcinat) și le-am amețit după cum urmează:

  • păstârnacul cubulizat (1 cm, nu mai mult, ca să se facă în același ritm cu purcelul), tăvălit în exact această ordine prin ulei, sare, chimion, trântit în forma de sticlă termorezistentă
  • purcelul sărat și pipărat, trântit pe deasupra, uns cu falsul chutney din dulceață de portocale dată prin blender cu oțet de mere
  • dat la cuptor, 180 de grade, nu țin minte câte minute, dar până e moale păstârnacul.

Fotografiat, mâncat, să vă fie de bine, că mie tare de bine mi-a fost.

Cum fac leneșii dulceață iarna: de portocale roșii

 

De ce? Că-s curioși și și-au cumpărat două portocale roșii. Puțin cam amare ca să le mănânci, dar foarte-foarte-foarte aromate. No, ce să faci cu ele? Rață cu portocale? N-au rață. Și își amintesc brusc că au tradus un articol despre citrice, unde scria că-s foarte bune de dulceață. Drept pentru care se apucă să scotocească internetul, se pierd în rețete cu și fără coajă, cu și fără adaos de apă. Decid să folosească singura metodă pe care o cunosc: fructe, zahăr și un pahar de apă, ca să nu se prindă până lasă zeamă.

Se întorc la aprozar și cumpără 2 kg de portocale roșii. Intră și alături, la magazinul de cartier, și mai cumpără zahăr, din care vor folosi 1,5 kg. Alb, dar dacă vă lasă buzunarul și credeți de cuviință, puteți pune și brut/brun.

DSC_0251

Le aduc acasă, ascut cuțitul, că răzătoarea universală nu-i de nicio treabă și sfârtecă orice nu-i morcov sau cartof, taie portocalele felii cât pot de subțiri, le presară cu zahăr și le lasă peste noapte. Probabil n-ar fi fost musai, dar oricum era târziu și ar fi terminat dulceața a doua zi.

DSC_0255

A doua zi se duc la sport, la plătit parcări și impozite, se întorc și stau cinci minute, că-s leneși. Scot ceaunul (64 de lei, reducere la Cora, fabricat la Sighișoara, excepțional), îi toarnă un pahar de apă pe fund (lucru pe care îl vor regreta nițel, mai târziu), aprind focul și răstoarnă portocalele cu jumătate din zahăr în el. Mai dau și pe lângă, pe motiv de două mâini stângi. Lasă zahărul să se topească în timp ce se încălzește ceaunul pe ochiul cel mic de la aragaz, dat la foc  mic. Adaugă restul de zahăr. Amestecă cu grijă, să nu zdrobească prea rău fructele. Așteaptă să fiarbă. Între timp, portocalele au lăsat la zeamă de le vine să se ia cu mâinile de cap. Se abțin cu greu. Din 15 în 15 minute, în următoarele trei ore și jumătate, amestecă în ceaun cu mare grijă. Între timp, au spălat și sterilizat la cuptor borcanele (100 de grade). Au sterilizat cu palincă capacele.

Se pupă pe frunte pentru că și-au cumpărat minunăția de ceaun. Respiră adânc și-l iau de pe foc, că e greu și gol. Umplu borcanele până la buză, le pun capace și le întorc cu dosul în sus. Nu știm de ce, dar se pare că metoda asta de sterilizare funcționează. Și e și cea mai simplă. S-au ales cu șase borcane de dulceață, portocalicioasă, delicioasă, amăruie și acrișoară și dulce. Fotografia nu reflectă realitatea, dar dacă nu-i soare, nu-i. Ba o reflectă, că a ieșit cinci minute soarele și la mine pe balcon.

DSC_0266

Zacuscă empirică, cu morcovi și ciuperci

Să începem cu biblioteca din bucătărie: s-a îmbogățit, de ceva vreme, cu cea mai haioasă carte despre gătit scrisă vreodată: Pedantul în bucătărie, Julian Barnes. Am râs de la prima la ultima pagină, pentru că am regăsit în cartea asta toate scuzele auzite vreodată de la bucătarii fricoși (vă reamintesc, acesta e Ghidul bucătarului leneș, nu începător, așa că nu vă faceți iluzii, nu veți găsi decât rețete pentru leneși, dintre care unele pot fi folosite și de începători).

Citatul cel mai potrivit pentru rețeta de azi e:

Pentru cei care scriu rețete, cepele sunt doar de trei feluri: „mici”, „mijlocii” și „mari”, iar cele din plasa noastră variază, ca dimensiune, între o castană și un bolovan. Așadar, indicația „luați două cepe mijlocii” stârnește o răscolire pedantă în coșul cu ceapă pentru a le găsi pe cele ce corespund descrierii (evident, mijlociu fiind un termen comparativ, trebuie să compari întregul spectru al cepelor pe care le ai).

DSC_0013

Apropo de dimensiunea cepelor: cepele mari (dacă nu sunt monștri) sunt cam cât pumnul strâns, cu degetul mare băgat înăuntru, al unei gospodine de înălțime medie. De aici, comparați dumneavoastră. Eu, să vă spun drept, prefer cepele mici (nu chiar cât o castană), pentru că nu rămân cu jumătăți de ceapă cu care nu am ce să fac înainte să se oxideze și să se împută în maximum două ceasuri. Totuși, în cazul de față, recomand călduros cepe mari, ca să nu ajungeți să urlați de plictiseală până le curățați.

Vă avertizez că nu am cântărit nimic, în afară de vreun litru de ulei, și nici pe ăla nu l-am cântărit eu, ci ăia care l-au îmbuteliat, și 2 kg de ciuperci, cântărite, și ele, la piață. Deci, dacă vă vine să mă bateți pentru absența cantităților exacte, apoi mă voi apăra cu „după gust înseamnă după gustul dumitale, onorate cititor, nu după al meu”. Să trecem, așadar, la ingrediente, cu aproximație (insist, cu aproximație, da?):

2 kg ceapă
2 kg morcovi
2 kg de ciuperci
4 kg de vinete (coapte, dar cântărite înainte de copt, adăugate progresiv, pentru că nu ni se părea suficient de cremoasă zacusca)
5 kg de ardei capia (copți, cântăriți și ei la piață)
1 l de ulei (ca să fie, dar s-ar putea să nu vă trebuiască tot)
800 ml de bulion de porodici, de casă, pentru care bucătarul leneș, a stat în picioare vreo două zile, că așa a zis mama
sare și piper, după gust(ul dumneavoastră)

Și acum, dacă vă țin nervii, să trecem la metoda de fabricație:

Tocați ceapa (cubulețe). Ca să nu plângeți de să sară cămeșa pe dumneavoastră, în aer liber (în curte, lângă grătar, în cazul de față, ori pe balcon). Dați morcovii spălați și curățați pe răzătoarea cu găuri mari. În acest timp, bucătarul leneș și mama ei au copt și curățat și vinetele, și ardeii, fiind această zacuscă făcută la vreo 6 mâini (adică și ale cumnatei bucătarului leneș). Dumneavoastră, dacă aveți vinete și ardei copți de la congelator, puteți să le decongelați, că-s la fel de bune. Și, să fiu întru totul sinceră, cea mai bună metodă de a goli congelatorul de vinetele și ardeii de anul trecut e să faci zacuscă din ele. De frumoasă o să fie tot frumoasă, la gust o să fie exact la fel, iar dumneavoastră veți avea loc pentru proviziile de anul acesta.

Căliți ceapa la foc mic, sub capac, până iese uleiul deasupra. Adăugați morcovii și procedați la fel.

Paranteză: metoda asta am descoperit-o când m-au lăsat singură acasă, cu prima zacuscă pe care am făcut-o vreodată, doar pe jumătate preparată.

Pentru că va dura ceva vreme călitul, profitați și curățați ciupercile cum știți mai bine (noi le despielițăm, dar dacă sunt foarte curate, nu e nevoie, iar dacă sunt mititele, puteți folosi și piciorușele, fără nicio grijă). Opăriți-le vreo 10 minute. Scurgeți-le, stoarceți-le cât puteți de bine și căliți-le separat de ceapă și morcov, că așa a zis mama, tot la foc mic. Noi am luat ulei (cu ceapă și morcov) din cratița în care am călit primele ingrediente. Între timp, măcinați vinetele și ardeii copți. O mașină de tocat electrică face minuni, dar merge și un chopper, doar că va dura ceva mai mult. Că tot veni vorba, ideal ar fi să lăsați vinetele și ardeii copți la scurs câteva ore.

Așteptați, după cum spuneam, să iasă uleiul deasupra. Turnați ciupercile peste ceapa și morcovul puse din nou pe foc. Adăugați vinetele și ardeii copți. Din nou, așteptați să iasă uleiul deasupra.

Asezonați. Noi am pus sare în fiecare etapă, că așa a zis mama, dar, dacă mă întrebați pe mine, puteți foarte bine să asezonați doar la sfârșit. Adăugați bulionul, treptat. Gustați de fiecare dată după ce ați pus bulion, ca să fie după gustul dumneavoastră.

Până ați terminat cu zacusca, bănuiesc că, deși nu v-am spus, ați spălat și sterilizat borcanele (în cuptor, de exemplu). Opriți focul, luați borcanele, puneți-le pe o tavă de metal și umpleți-le cât mai aproape de buză. Căpăciți-le. Lăsați-le la răcit și apoi dunstuliți-le prin fierbere (într-o cratiță mare, în care ați turnat apă rece). După ce a dat apa în clocot, conform instrucțiunilor mamei, se mai fierbe cel puțin o jumătate de oră.

Ați terminat. Respirați adânc, luați o ceașcă de cafea sau un pahar de vin, o carte sau un film și zăceți jumătate de zi, că meritați.

Poftă bună, fără lene, de data asta.