Ce s-a mai comis prin bucătăria mea în ultima vreme? Păi multe și mărunte, unele vechi, altele noi. În ordine dezorganizată:
Cum unora, leneși cum îi știți, le era cam lene, iar munca-i aștepta după colț, au întreprins cele de mai sus cu câte trei paragrafe traduse între etape, astfel:
Și acum cine mai muncește?
Poate voi, că eu…
Bineînțeles că dulceață nu fac leneșii în fiecare zi, ba dimpotrivă. Cu cât mai rar, cu-atât mai bine. Iar de căpșune curând n-au să mai facă, deși le-a ieșit bună tare…
Așa că iau din frigider două felii de fleică din aia cu șoric, din congelator o pungă cu păstăi congelate (gata opărite, ca să nu mai piardă vremea, deși e sezon de fasole verde), trântesc fleica pe grătar (din ăla de aragaz) așa cum e, fasolea în tigaia de sotat cu unt și sare și piper.
Întorc fleica de pe-o parte pe alta, să se rumenească, verifică păstăile, le mai saltă prin tigaie, ca să se simtă experți, deși nu au reușit încă manevra asta fără să arunce din conținut și pe aragaz sau podea măcar câte-o păstaie.
Când au decis că s-a rumenit suficient fleica, toarnă peste ea sos de soia, o mai tăvălesc scurt o dată, o scot pe un tocător, o taie bucățele, ca pentru leneși. Toarnă păstăile-n bol, fleica pe lângă ele și zic că și-au făcut mâncare chinezească.
* Aaaa, nu știți ce-i ojina? Un fel de masă care nu-i nici prânz, nici cină, cam ca un brunch, dar mai spre seară.
Cel mai mare merit pe care sunt dispusă să li-l recunosc francezilor în materie de mâncare nu e, cum v-ați aștepta, rafinamentul, ci simplitatea. Și, pe lângă asta, vinul de la prânz. Și cinele de șase ore, cu povești, mâncat pe îndelete și băut cu simțul măsurii.
Așa că azi am m-am franțuzit, mi-am făcut fasole țucără scăzută și ficat de pui cu sos de vin și cimbru. Și-un pahar de vin nou (Șarbă de Cotești, din 2012), numai bun pentru o zi de vară și-un prânz la umbră, pe balcon. Mai greu mi-e, acum, de-atâta bine, să mă întorc la muncă, în loc să zac, cu o carte în mână, lângă restul vinului.
Încercați și voi. N-o să vă pară rău. Și dacă o să vă pară, puteți să mă vorbiți de rău pe la spate.
Poftă bună, lene plăcută.
PS: poza e de la Bobina cu fotografii
Adicătelea, pe clujenește, fasole verde scăzută. Doar că nu e verde, ci galbena și minunata fasole țucără, puțin dulceagă, fermă la cărniță și aflată pe toate tarabele din piață… Cum să n-o iei acasă?
Evident că există rețete mii, da’ nu strică o reamintire, nu?
Ingrediente
cca. 700 g păstăi (din piața, obligatoriu). Restul până la 1 kg l-am aruncat în congelator, opărit, că n-a mai incăput în tigaie.
330 ml bulion (de la mama, evident). Ideal ar fi fost să pun 4-5 roșii crude (medii), da’ nu m-am îndurat. Am cumpărat puține și mi-era lene să mai ies pe căldura asta, iar eu fără roșii nu pot să trăiesc.
2 morcovi tinerei
1 usturoi verde (cca. 2 căței de usturoi uscat)
1 hașmă (asta-i vestita ‘chive’, care s-a transformat la noi in ‘chivas’, ca beutura aia regală…)
sare, piper (mult), oregano
Recunosc că am trișat, pentru că, evident, îmi era prea lene să moșesc pe lângă cratiță. Cum anume? Am opărit păstăile, ca o leneșă ce ma aflu… (rețeta originală zice să pui toate ingredientele și să le gatesti inăbușit la foc mic).
Deci: păstăile opărite în apă cu sare (până în stadiul de al’ dente sau semicrocante) le-am aruncat într-o tigaie în care am călit mai întâi morcovii făcuți tăieței (știți voi, cu instrumentul de curățat cartofi), usturoiul și hașma tăiate, iar apoi am turnat bulionul peste. și, evident, n-am uitat sarea, piperul si oregano.
Iar pentru când îmi voi gasi cablul de descărcat poza, vă anunț că deasupra păstăilor se va afla o costiță de miel de la mătușa Marie, tratată boierește cu ulei de măsline, sare, și buruiene provensale (cunoscute poligloților nehaliți de teapa mea și ca herbes de Provence). Despre dânsa aș putea spune că nu s-ar fi supărat daca mai primea și usturoi și lămâie, da’ iaca am uitat.
Ghidul bucătarului leneș 