Ce s-a mai comis prin bucătăria mea în ultima vreme? Păi multe și mărunte, unele vechi, altele noi. În ordine dezorganizată:
Mai pățesc și eu câte-un excedent de energie duminica. Și-atunci mă apucă frământările.
Care-au început cu pită cu tărâțe, proiect de lipie naan dintr-o revistă pe care-am tradus-o acum câțiva ani și proiect de colțunași (amânat, dar nu prea mult, că plânge pseudo-pesto de leurdă în frigider).
Între timp, pe bază de brânză iute frământată, plus ciuperci și ceapă verde pe cale să se ofilească în frigidere, lipiile naan s-au făcut palanețe (la a căror formă se mai poate lucra, că nu e optimă).
Să începem cu umplutura? Să începem: ceapă verde călită oleacă în unt, ciuperci aruncate peste dânsa, un pahar de vin și ceva cimbru, răcite și amestecate cu o doză zdravănă de brânză iute.
Lipia, ca din revistă:
3 lingurițe de zahăr
10 g de drojdie
450 g de făină
2 linguri de iaurt
1 linguriță de sare
250 ml de apă călduță
50 g de unt topit, că nu se găsește la casa ardelencei ghee (unt limpezit)
ceva unt pentru uns tăvile și topit
Frecați drojdia cu 1 linguriță de zahăr până se lichefiază, turnați-o în craterul castronul în care ați cântărit făina și ați amestecat-o cu sarea și restul de zahăr. Clătiți recipientul în care-ați frecat drojdia cu vreo 100 ml de apă călduță și turnați-o peste drojdie. Așteptați vreo 10-15 minute.
Dacă a făcut drojdia spume, treceți la pasul următor. Turnați peste făină untul topit, iaurtul și 80% din apa călduță (asta ca să nu vă iasă aluatul prea moale). Frământați cum vă iese mai bine, până aluatul devine elastic și se dezlipește de castron și mână. Turnați oleacă de ulei în castron, tăvăliți gogoloiul de aluat prin el, lăsați-l cam 1 h la dospit (ca de obicei, până își dublează volumul).
A dospit? Buuun, dați-i o bătăiță să se lase, rulați un fel de baghetă pe planșetă, tăiați-o-n 10-12, cum v-o ieși, faceți bile din bucățile de aluat, întindeți-le și umpleți-le. Eu le-am făcut plicuri, dar nu mi se pare prea bună ideea, pentru că o față a ieșit mai groasă decât cealaltă. Data viitoare, dacă o mai exista, le fac semicercuri și aleluia. Ungeți-le cu altă tură de unt topit și coaceți-le 15-20 de minute în cuptorul încins la 210 grade, în două ture, în cazul meu. Dacă nu le umpleți cu nimic (că doar nu-s palanețe, totuși), rețeta zice că ajung 10 minute.
Asta n-a fost economie intenționată, pe cuvânt de onoare. Nu mi-a ajuns pesmetul pentru toate șnițelele din regnul animal, și mi-a rămas panadă în plus, drept pentru care am trecut la regnul vegetal.
Panada 1 e prima pe care-am învățat-o și pe care-o găsiți la necomplicarea mâncărurilor simple, făină, ou bătut, pesmet amestecat cu cimbru.
Panada 2 (aluat de bere, de fapt) e o struțocămilă de ou bătut rămas în plus, bere, același cimbru, sare și făină furată parțial de la vecina din capitală, de unde mai aflați și ce-am aflat eu de la bunica, și anume că uleiul de șnițele e încins când picătura de ou bătut se ridică instantaneu la suprafață.
Cât despre regnuri, cel animal a fost porcin, sub formă de mușchiuleț (sau fileu, dacă sunteți mai prețioși), iar cel vegetal, ardei, pentru că și deoarece mi-am amintit că există pe lume și tempura care-i tot un fel șnițel japonez. De care voi mai face cât de curând, pentru că a bătut la popoul regnul animal într-un mare hal.
Sper că nu vă imaginați că m-am dus până la linia ferată, că-i cam departe. Și asta nu e rețetă, clar. E doar curiozitatea mea de a vedea cât de bun mi-e cuțitul și cât sunt de îndemânatică. Cuțitul e bun. Mâinile mele, amândouă lejer stângi, în continuare. Dovada e că mi-am ciupit un deget cu cuțitul care, repet, e bun.
Pentru reciclare de pui la cuptor întregi (acesta de față frecat cu cimbru și sumac), poftiți la ghidul bucătarului econom, că eu, după ce am pus zupa de oase fripte pe foc, mă apuc de muncă, liniștită că mai am ce mânca și azi.
PS: l-am dezosat parțial, adică l-am lăsat fără oase la spinare și coșul pieptului, dar cu ele la aripi și picioare, că eram prea leneșă eu și prea târzie vremea pentru scos toate oscioarele.
Mie mi-era:
Frigiderul, cam indecent, în goliciunea sa, m-a cam strâns cu ușa să improvizez. Așa încât am luat:
Și-am fiert apa, și-am turnat mălaiul, ochiometric, în ea (nu mă întrebați cum, faceți mămăliga cum știți mai bine, că eu și în ziua de azi o fac cum îmi iese, nu am rețetă și nici nu vreau să mă dau expertă). Am fiert-o, amestecat-o, până m-a mulțumit pe mine. Am oprit focul, și am turnat totul peste ea. Am amestecat bine și a ieșit un terci gălbui-maroniu cu pete albe, negre și roșii. Culoare de zamă de spălătoare, cum îi zic eu, dar bun de să mai ceri o porție. Pe care l-am mâncat.
Eh, știți cât de urât fac eu când mi se zice că varza ca la Cluj e totuna cu sarmalele răsturnate, împrăștiate, leneșe? Din câte băgai de seamă, cam așa, sau poate mai urât, o să facă orice italian căruia îi ceri spaghetti bolognese. Mai întâi pentru că pastele bologneze nu-s spaghetti, mai apoi pentru că sosul ăla roșu aprins e o concocțiune anglo-saxono-americană în care, vorba americanului, se pune orice, inclusiv chiuveta din bucătărie.
Există, în schimb, un deliciu bolognez, maroniu la culoare, din cauză de vin și sos de roșii necolorat artificial, căruia ei îi zic ragu. De care, de musai ca de voie bună, că îmi mai dă, cu cele mai bune și utile mie intenții, domn firurg câte una-n falcă cel puțin din două-n două săptămâni, ca să nu pot mânca nimic ce nu-i pasat, zdrobit, stropșit în prealabil, m-am folosit pentru inspirație. Mai precis, de o rețetă dintr-o emisiune cu un domn deosebit de enervant. Din ceva motiv, episodul cu ragu bolognez mi s-a lipit de creier. Așa că mi-a ieșit ceva ragu, oarecum bolognez, dar nu chiar. Pentru că episodul 1 l-am mâncat cu mămăligă, iar pe-al doilea cu couscous.
Așadar, luați dumneavoastră 300 g de vită tocată, 1 ceapă medie, 1 morcovete mic, 5 căței de usuturoi, un pahar de vin roșu sec, 330 ml de bulion de casă, sare, piper, ardei iute, oregano și cimbru.
Tocați ceapa, radeți morcovul, căliți-le în ulei de măsline, la foc mediu. Când sunt călite, adăugați cățeii de usturoi mărunțiți. Dați-i o tură prin ulei, să lase aromă. Adăugați carnea, căliți-o și pe dumneaei până se desprinde în granule cât mai mici, după ce ați sărat și pipărat. Presupunând că s-a evaporat toată apa de pe ea, adăugați vinul și fierbeți până nu mai miroase înțepător. Odată cu vinul, adăugați oregano și cimbru. Ați scăpat de aburii înțepători? Buuun. Turnați bulionul de porodici, așteptați să clocotească, reglați de sare și ardei iute. Lăsați la foc mic până când scad și roșiile.
Dacă aveți paste, turnați pe paste, dacă aveți mălai, faceți o mămăligă (eventual fiartă-n lapte), dacă aveți couscous și sunteți extrem de leneși, pe el să-l puneți în farfurie.
PS: spre deosebire de ăla din emisiune, ăsta n-a durat 4 ceasuri.
Nu. Nu m-am lăsat de mâncat. Dovezi.
Să începem cu începutul, adică prima Marțolea, aia de ieri. Din lipsă de inspirație și o conopidă pe cale să se ofilească, a zis bucătarul leneș să facă o maioneză pentru conopidă. Și dacă tot s-a apucat, să vadă cum e mai ușor, cu lingura (că așa zice mumă-sa), ori cu mixerul (că așa zice lenea). S-a tăiat. Prima dată în ultimii 15 ani. S-a tăiat.
Așa că a rămas cu 3 albușuri pe cap, pentru că, în loc să dreagă maioneza cu un gălbenuș nou, a dat-o în mama minunii de treabă, a luat alt gălbenuș și a băgat mixerul în el.
Așa că a scos o rețetă tradusă demult din revistă, a adăugat la albușurile bătute spumă tare 175 g de zahăr, pe rând, 1 linguriță de oțet și juma’ de lingură de făină, la sfârșit, a făcut un cuib rotund pe o coală de hârtie de copt, și a l-a dat la cuptor, la 130 de grade, vreun ceas.
Ei, după asta au început prăbușirile Pavlovei. Întâi s-a rupt la scosul din tavă, apoi s-a prăbușit sub iaurt și fructe, și am ajuns din nou la concluzia că mai bine mă las de prăjituri, că nu le înțeleg deloc, iar dacă ăia au zis frișcă bătută, aia trebuie să pun.
Pe scurt, bună a fost, frumoasă ba. Aș fi putut să pun o poză din unghiul potrivit și să zic că a fost minunată, dar așa minciuni nu știu să spun.
Deci bună, nu frumoasă, după cum se vede mai jos.
Ca o obsedată ce sunt, mă uit cel puțin o dată pe zi la emisiuni culinare. Iar unul din lucrurile simple pe care le complică televiziunea inutil (pe lângă maioneză și supă), la nivelul la care îmi vine să bat cam trei sferturi din prezentatori, sunt șnițelele. Adică na, vă bateți joc de mine? După salata de vinete și cartofii pai, au fost a treia mâncare care mi s-a lăsat pe mână, înainte să am buletin.
Ce e așa complicat? Aud?
Iei carne de care ai (în cazul de față, reciclăm capete de mușchiuleț de porc, că restul se face grătar), o bați cu ciocanul de șnițele sau cu un fund de sticlă de vin, sau cu sucitorul. Dacă vrei, învelită în folie, dacă nu, nu. Când e subțire și și-a cam dublat/triplat suprafața, după ce ai sărat-o și pipărat-o, o dai prin făină, ou bătut, pesmet/mălai/fulgi de porumb zdrobiți (pe astea le-am încercat eu, voi mai căutați și-n alte părți), o pui în ulei încins, o prăjești până se rumenește panada și o scoți între prosoape de hârtie. Iar dacă ești leneș și nu îți place să speli vase, trântești făina și pesmetul pe o folie de aluminiu sau, dacă e destul de mare și groasă, pe hârtia în care-a fost învelită carnea.
Și mănânci șnițele calde, reci, cu muștar, cu murături, cu salată, cu pită, cu cuțitul și furculița, din farfurie, de pe tocător sau din #cană.
Pentru că s-a terminat a zecea oară primăvara, pentru că bucătarul leneș avea de împărțit în pungi mai mici faimoasa iute de Sebiș*, pentru că a fost soare, între două leneveli la cafea bătută de vânt pe balcon, a fabricat pită, leveșă și liptai**. A verificat dacă e bună pâinea. A testat o nouă utilizare a infuzorului de ceai, conform concentratului de supă al lui guru, și-a furat singură căciula (sub formă de o pulpă de găină coaptă pentru supă împreună cu morcovi și păstârnaci și toată pielea crocantă de pe cealaltă pulpă și șoldurile pentru supă). A băut vreo trei cafele la soarele cu dinți de pe balcon. 
Și a făcut liptai, după cum spuneam. Sau liptauer. Sau pastă de brânză, sau cum vreți voi să îi ziceți, că pe la noi fiecare familie are rețeta proprie . 
Liptai de față e o adaptare a primei pe care am făcut-o, în altă duminică, sub atenta supraveghere a unei prietene bune, care nu mai făcuse nici ea, dar știa ingredientele și gustul. Așadar, se amestecă în blender, chopper, cu mixerul, cu furculița sau cu ce aveți pe lângă casă:
Se ajunge la consistența potrivită, se ia pită și se mănâncă. Greu o fost? Nuuuuuuu!
* Iute de Sebiș nu e încă DOC, dar ar putea să devină. E doar brânză iute, maturată, din caș de oaie frământat, făcut de verișorul meu.
** La noi la asta e Liptai. La alții cică e altceva. Iar Wikipedia e de părere că fiecare casă de om din Europa Centrală are o rețetă proprie 🙂
Ghidul bucătarului leneș 