Pe când credeai că ai pățit tot ce se putea păți în bucătărie, Marțolea lovește din nou. Și nu doar marțea, evident că nu. Și dacă credeai că bucata de carne din supă (limbă în zamă de tarhon, în cazul de față) nu se poate prinde de fundul oalei, te-ai înșelat.
Ba da, se poate. Zama a supraviețuit, bucătarul leneș a râs de sine însăși, și vă poftește să râdeți și voi.
Să vă fie de bine, că mie mi-a fost.
Să stabilim din start că eu sunt fată de la țară, mă zgârie pe conștiință să arunc mâncare. Și dacă am poftit la pui întreg la cuptor, apoi l-am reciclat de i-au mers fulgii pe care nu-i mai avea. Iar această postare va fi kilometrică, în special pentru că mi-e lene mie să caut în mai multe locuri.
Se dau, așadar, următoarele ingrediente (1):
Se spală puiul cu apă rece, se uscă cu un șervet de hârtie, se dă cu sare, piper și oregano pe toate fețele, și pe dinăuntru. Se dă la cuptor, în cazul de față pe pseudo-sticlă* (că suntem leneși, nu spălăm sticle decât de musai), pusă într-o tavă rotundă, cu ceva apă și morcovi prin apă. Se supraveghează cu poftă cca. 1 oră și jumătate. I se rupe o aripă, de poftă. Se decide că e gata și se scoate din cuptor. Se face o poză, sperând că nu se observă aripa lipsă.
Se mănâncă țubacele (copane, ciocănele, pulpe inferioare) și cealaltă aripă cu morcovii copți odată cu puiul. Se mai ciupește niște piele crocantă. Se bea un pahar de vin și se așteaptă să se răcească nițel puiul.
Se taie pe la încheietura șoldului, se dezosează cu mâna, că intră ca-n unt. Se taie pe lângă osul pieptului (culților, știu că-i zice stern, să știți) și pe lângă iadeș, se introduce un deget și se desprinde și pieptul de pe oase. Spinarea se dezosează cu mâna, se ciugulește pielea crocantă și se păstrează carnea. Se lasă toate la răcit și, apoi, se dau la frigider până dimineață, că e târziu deja.
Dimineața, se ia cam (2) jumătate din piept (partea de dedesubt, fără piele, că la salată e mai fățoasă aia exterioară), se aruncă în chopper și se toacă, împreună cu grăsimea și gelatina din tavă și cu morcovii rămași. Se observă că nu e suficientă grăsimea ca să iasă pateu și se adaugă smântână dulce – nu dați cu parul, voi puteți pune ce vreți, supă (la care revenim mai târziu), unt topit, ce vă tună și vă trăznește prin cap. Aici suntem la bucătarul leneș, punem ce găsim în frigider. Avantajul e că nu schimbă gustul. Dacă e nevoie, mai punem sare și piper. Aranjăm pentru pozat, fotografiem, tăiem pită, mâncăm. Dăm la frigider și, pentru că a ieșit cam multișor pateu, punem și la congelator, că om vedea noi cum se poartă când îl scoatem.
Cu burta plină, mai luăm niște ingrediente (3) pentru supă:
Se taie în patru pe lung, se ung cu ulei, cum zice guru Aphextwinz, se sărează și se dau la cuptor până prind o crustă frumoasă. Fără carne, de data asta, că se face cu oasele puiului de ieri. Se dă apa în clocot, se pun în ea oasele și zarzavaturile, se adaugă sare după gust, se fierbe până vă place gustul. Se bea o cană repejor, după poză, evident. Și apoi încă una, iar restul se congelează pentru re-reciclare.
Se mai și muncește în timp ce fierbe supa, dacă lucrăm de-acasă, ca bucătarul leneș, iar până fierbe, de foame, se taie câteva felioare din pieptul rămas și se fabrică un bol mic de salată cu (4) ardei copți, salată creață, oțet balsamic, sare și o pișcătură de zahăr (da, zahăr, bine ați auzit).
În ziua următoare, la trezire, se mănâncă mini-sandvișuri dintr-o chiflă, cu (5) cremă de telemea, ardei copți, salată verde, ridichi și șold de pui.
Seara se sacrifică ultimele bucățele de pui date prin chutney de prune, la sugestia proprietarei traistei cu bucurii, în lipie (deh, cine are copii, învață să păcălească și șaorma, și ne dă și nouă idei), după ce se mai adaugă (6) sos de iaurt cu cremă de telemea și cățel de usturoi mai mărișor, uns pe lipia tăiată în jumătate și desfăcută, salată creață, verde și roșie, cu sosul de mai sus și ardei copți, că și din ăia au fost vreo tonă.
Și cu acestea se încheie epopeea puiului la cuptor. Să vă fie de bine, că mie mi-a fost.
* Pseudo-sticla e un suport metalic pentru pui, se bagă în burta puiului exact ca o sticlă, funcționează exact ca o sticlă. Se așează cu pui cu tot într-o tavă mai mare (eu am un vas de sticlă termorezistentă) și se dă la cuptor. Dacă nu încape puiul decât orizontal, puteți să îl puneți în tavă, pe pat de morcovi tăiați în felii mai groase (2-3 cm), cu ceva apă, cât să nu se atingă de pui.
Așadar, m-am furat eu pe mine, după cum urmează: am înlocuit fleica cu costițe, sosul Worchestershire cu oțet balsamic și miere, instalația de frigărui peste tavă cu păstârnac tăiat în felii de cca. 2 cm și ceva apă. Dacă scade înainte să fie gata friptura, mai adăugați, că doar sunteți leneși inteligenți. Păstârnacul l-am făcut pseudo-stoemp (adică stropșit ca la stoemp, dar fără unt și cartof) cu untura din tavă.
A ieșit ca în poză, cu ajutorul unei forme imense de tăiat mega-fursecuri, 1 oră și un pic, la 180 de grade. Pregătirea preliminară, 5 minute.
Să vă fie de bine, că mie mi-a fost.
Dacă ne uităm la fotografie și nu suntem profesioniști, nu ne dăm seama, dar marțolea, de care vă povesteam acum vreo doi ani, lovește din nou, chiar dacă e miercuri.
Marțolea, după cum veți vedea, dacă aveți curiozitatea să citiți ce-am scris data trecută, e o sperietoare, ca să facă muierile câte o pauză, marțea. Sau strămătușă-mea, fată bună, care-a scăpat-o pe sora bunicii gura soacră-sii, care nu concepea să șadă blândă marți seara, nici ea, nici noru-sa. Cam ca-n soacra cu trei nurori, dar soacra a supraviețuit, iar povestea a rămas celebră în familie.
Așadar, marțolea a lovit miercuri și, deși fotografia a ieșit bine, doresc să vă informez că broccoli a ieșit cam nesărat, iar friptura cam iască. Pățăști, când ți-e lumea mai dragă.
Pseudo pentru că voi fi anunțată, cu certitudine, că se fac din făină de hrișcă și-s mici cât cele americane. În realitate, vorbiți despre blinî. Da, una din rețetele clasice e cu făină de hrișcă, drojdie, și-s cât fundul tigăii, deloc mici. Dacă vreți tradiționalisme, apoi doresc să vă informez că se fierb în apă sau lapte, iar apoi se dau la cuptor, rulate sau sub formă de tort cu umplutură dulce ori sărată. În realitate, tiotea Paraska le face cu ce are, inclusiv făină de grâu. Iar blinciki e diminutiv, preluat de moldovenii post-sovietici sub formă de blinele.
Și dintr-un ou pentru că ajung pentru doi oameni, iar voi sunteți inteligenți și știți să înmulțiți, dacă sunteți mai mulți.
Acestea fiind zise, să știți că am furat jumătate de rețetă, după cum urmează:
Apoi:
Bateți toate ingredientele lichide și coaja de mandarină cu telul. Adăugați făina, treptat, până obțineți un aluat cu textură de smântână groasă. Adăugați praful de copt. Unii zic că trebuie lăsat aluatul la hodină, eu nu l-am lăsat, voi faceți cum credeți.
Ca să nu avem vorbe de scădere, cantitatea de făină e inexactă cu un scop, la clătite și blinî: ce absorb lichidele depinde de calitatea și tipul făinii.
Încingeți tigaia. Ungeți-o cu o alună de unt înainte de fiecare serie de blinele. Dacă sunteți obsedați ca mine, o și ștergeți cu un prosop de hârtie între serii. Luați un polonic mic și turnați cu el buline de aluat în tigaie. Dacă vi se pare că-s prea groase, lățiți-le puțin cu fundul polonicului. Iar dacă nu vă ies perfect rotunde, vă garantez că se mănâncă și așa.
Ați terminat? Până se răcesc puțin, amestecați brânza iute cu mierea și chimenul. Dacă nu vă place ideea, înlocuiți cu ce vreți voi (dulceață, miere, brânză de veci îndulcită, urdă). Faceți o poză, puneți-o pe Facebook.
Mâncați cu poftă.
Ce-o fi hrișca aia? Pe scurt, mămăliga rușilor. Echivalentul rusesc al poveștii noastre cu mămăliga din nimica e cu hrișcă pe toporișcă. Fierbe în 10-15 minute, nu se prinde de oale, are gustul de alună al cerealelor integrale (deși nu e propriu-zis cereală) și se poate mânca cu absolut orice. Și pentru din ăștia ca mine, care nu se omoară după orez, e înlocuitorul perfect. Versiunea cea mai simplă e cașa, adică hrișcă fiartă-n apă, amestecată, după ce-a fiert, cu ulei (de care aveți) sau unt, sare și ce-o mai fi (mie-mi place cu brânză, bucățele de carne prăjită, ochiuri, cârnăciori și ce-oi mai avea prin frigider). Iar dacă aveți prieteni în Basarabia, e cel mai minunat cadou, pentru că la noi e cam de 5 ori mai scumpă.
Ingrediente:
Preparațiune:
Începem ca pentru orice pilaf, cu călitul cepei tăiate și al morcovului ras, la foc mediu. În cazul de față, nu mă pot abține să nu vă spun că, din cauză de lene și răzătoare de slabă calitate, am făcut morcovul fâșioare cu instrumentul de curățat și l-am mărunțit apoi cu cuțitul.
După ce s-au călit, adăugăm ciupercile, mai completăm cu ulei, dacă e nevoie, mai reducem focul, dacă e musai, punem capac și așteptăm să se înmoaie. Adăugăm pulpele, sare și piper și le prăjim puțin. Adăugăm vinul și, dacă sunt fierte, ca ale mele, așteptăm doar să se evapore alcoolul din vin. Dacă-s proaspete, după ce s-a evaporat alcoolul, adăugăm apă și aplicăm metoda pentru pilaf (adică le înăbușim până se pătrund). Apoi, adăugăm hrișca spălată și o cantitate egală de apă. Sărăm și pipărăm, dacă mai e nevoie. Fierbem în continuare. Mai aruncăm un ochi din când în când. După ce a absorbit toată apa, punem în farfurie și mâncăm cu poftă.
PS: dacă bugetul e de austeritate, înlocuim carnea cu inimi și pipote de pui. Înăbușitul durează puțin mai mult, dar cum hrișca fierbe repede, tot mâncare rapidă se cheamă că am făcut.
După cum ziceam mai de dimineață, cine nu se laudă că a fost la sport înseamnă că n-a fost. M-am lăudat, apoi am dat o tură prin piață și aprozar, că până se face leveșa nu dorim să murim de foame. Și pentru că visam de vreo trei luni la ciuperci la grătar, m-am aruncat ca o vijelie pe caserola de pleurotuși din aprozar. Am plătit-o (bineînțeles) și am luat-o acasă.
După care am luat internetul la periat, poate-oi găsi ceva să-mi placă. Am găsit ceva bun, dar n-aveam decât jumătate din ce se cerea, adică ciuperci (pleurotus sau altele, dar să fie mai plate), ulei de măsline (2-3 linguri) și usturoi (7-8 căței miiiici). Am înlocuit lămâia și pătrunjelul cu vin (1/2 pahar de alb, sec, de casă) și cimbru (1 linguriță cu vârf). Am frecat usturoiul cu sare până s-a făcut păstos, am pus uleiul mai cu țârâita, am adăugat cimbrul și apoi vinul.
Am făcut cuminte cum mi s-a spus (de două ori), am uns lamelele cu zăpăceala de mai sus. Am încins grătarul, le-am pus pe el. Le-am lăsat să se blegească puțin și să se rumenească pe dedesubt, le-am uns pe deasupra cu ce-a mai rămas din marinata aia sau ce-o fi, le-am întors pe cealaltă parte.
Le-am scos pe farfurie, le-am tras în chip pentru posteritate, le-am mâncat de n-a rămas nici urmă, și-apoi am băut un pahar din vinul alb, sec și de casă de mai sus. Dacă n-aveți, sună foarte bine, pe netestate, Issa de la Potaissa. Dacă nu mă credeți pe mine, zice Vinul din Cluj mai (de) bine de el.
Poftă bună, lene ușoară, că leveșa mai durează. Și iar nu am pus coada la lingură.
Și dacă vreți să vă rămână sos și pe a doua zi, nu fierbeți (în ultimele 15 minute) paste în tocană, că-s nehalite și absorb tot sosul, nesimțitele.
Întrucât (orice expunere de motive care se respectă începe musai cu asta):
S-a decis, ca să nu ne mustre prea rău conștiința că nu muncim, fabricarea din 1 ardei copt, 2 linguri de smântână dulce, 1 cană (de ceai) de supă de bază, 2 căței de usturoi (încă nu am ieșit din faza usturoi cu orice), sare și piper, a cremei de ardei copți de mine însămi, după cum urmează:
Poftă bună, lene ușoară (și bineînțeles că puteți să condimentați cu ce vă mai trăznește și vouă prin cap, dacă n-ați fost la concert aseară).
Acum îmi dă mâna să zic și eu cum a fost, deși nu e gata, încă. N-a fost nici pe jumătate atât de greu cum mă așteptam. Adică mă așteptam la spitalizare de vreo săptămână și făcut foamea încă patru-șase săptămâni. N-a fost cazul. Bine, și pentru că îmi place să gătesc, de ce să mint.
Așadar, după doi ani și ceva de sârme pe dinți (încă le mai am, dar nu pentru mult timp), pe 1 octombrie, am dat fălcuțele la rupt (ca să copiem exprimarea prietenilor). Și exprimarea nu e inexactă. Chirurgia ortognatică înseamnă re-aranjarea oaselor feței. Care se face prin tăiere de ici, adăugare colo, prins în șuruburi de osteosinteză și plăcuțe de titaniu. Știu cum sună, mai ales după ce vi s-a măsurat mutra cu șublerul, dar chiar nu e cazul să vă speriați.
Cea mai grea zi? A doua după operație. În prima eram prea amețită și oarecum subnutrită, deși îmi dăduseră glucoză în perfuzie, ca să îmi amintesc mare lucru. Da, veți înghiți sânge și îl veți voma. După care veți simți mama foamei, așa că ar fi bine să aveți un pahar cu lapte sau ceva similar pe aproape. Nu veți reuși să mâncați mare lucru cu seringa Guyon (una imensă, cu care îți împingi lichide (inclusiv medicamente) în gură, între dinți și obraz). Dar se calmează stomacul.
Nu vă lasă cu părinți, soți și prinți în spital, decât dacă sunteți mici de tot. Și, după părerea mea, e un lucru bun. Ne-am cam ajutat între noi, și pacienții se vizitează și se ajută între ei: când m-au adus în salon (da, pe picioarele mele), în 10 minute aveam o rolă de prosoape de la o domnișoară care venise la scos șuruburi, pentru că „batistele nu-s suficient de absorbante” și capul legat cu bandaj de compresie de la colega de salon, care chemase și rezidentul să mă lege. E incredibil cât de repede te ridică în picioare faptul că nu-ți duce altcineva lingurița în gură. Bine, nici tu nu prea reușești, dar te străduiești, iar eu și colega de salon făceam cu rândul la oglindă.
Nu ca să ne vedem mutrele (erau umflate și vinete, la mine mai mult vânătă, la ea mai mult umflată), ci ca să ne nimerim gura, pentru că, în primele săptămâni, mai ales din cauza inflamației, o bună parte a feței e amorțită. Eu îmi mai simt încă bizar buza de jos și o parte din bărbie, și se pare că s-ar putea să rămână așa până se scot șuruburile și plăcuțele.
Din momentul în care te văd ținându-te pe picioare și mâncând cu greu, dar pe gură, nu intravenos, încep să te pregătească de externare. Și, credeți-mă, m-am bucurat din cale-afară. Am fost operată miercuri, iar vineri am plecat acasă. Urrrrrraaaaa.
Ce e mai greu acasă decât la spital? Luatul medicamentelor și pusul elasticelor. Mi-am pleznit buzele cu ele de nenumărate ori. Din fericire a avut cine să îmi injecteze antibioticele, deci nu m-am chinuit decât cu fierul și relaxantul muscular, zdrobite și amestecate în ceai sau suc de mere amestecat cu banane.
Elastice, gutieră, sârme. Elasticele se leagă de cornițele brackeților de la aparatul ortodontic, sau de niște șuruburi înfiletate în os, dacă nu se poate altfel. Sunt obligatorii cel puțin două săptămâni, pentru că musculatura facială e atât de puternică încât poate să tragă aiurea oasele nesudate. Mie mi s-a recomandat să le scot când mănânc și când vorbesc și să le schimb zilnic. Ce e gutiera aia? Practic, e echivalentul ortognatic al atelei. Se prinde cu sârmă de aparatul ortodontic. Se poartă patru-șase săptămâni, e îngrozitor de enervantă, se adună mâncare sub ea și nu te lasă, cu cele mai bune intenții, să deschizi gura ca înainte.
Inflamație și vânătăi: grosul inflamației a trecut în vreo două săptămâni. Vânătăile m-au ținut, în schimb, aproape două luni, de m-a întrebat vânzătoarea de la magazinul de vizavi dacă sigur n-am pățit nimic rău. Nu, doamnă, am pățit foarte bine, deși nu pare, la prima vedere.
Că veni vorba, spălatul pe dinți: perie moale, pastă de dinți și irigator bucal sau o seringă Guyon cu apă de gură, diluată sau nediluată. Eu nu am avut irigator, m-am descurcat relativ ușor cu seringa, dar voi alegeți ce vi se pare mai ușor. Cel mai simplu e să te apleci deasupra chiuvetei și să împingi pistonul seringii sau să pornești irigatorul.
Mâncarea: supe, creme, piureuri, ceai, lapte, chefir, creme, piureuri, creme, piureuri și, după ce ați terminat cu elasticele, carne moale dată prin chopper sau mașina de tocat, papară moale, chestii care nu trebuie mușcate (în prima fază). După ceva vreme, cam ce puteați mânca înainte, cu aparatul ortodontic pe dinți (nelipicioase, fără os, știți voi).
Ghidul bucătarului leneș 