După cum ziceam mai de dimineață, cine nu se laudă că a fost la sport înseamnă că n-a fost. M-am lăudat, apoi am dat o tură prin piață și aprozar, că până se face leveșa nu dorim să murim de foame. Și pentru că visam de vreo trei luni la ciuperci la grătar, m-am aruncat ca o vijelie pe caserola de pleurotuși din aprozar. Am plătit-o (bineînțeles) și am luat-o acasă.

După care am luat internetul la periat, poate-oi găsi ceva să-mi placă. Am găsit ceva bun, dar n-aveam decât jumătate din ce se cerea, adică ciuperci (pleurotus sau altele, dar să fie mai plate), ulei de măsline (2-3 linguri) și usturoi (7-8 căței miiiici). Am înlocuit lămâia și pătrunjelul cu vin (1/2 pahar de alb, sec, de casă) și cimbru (1 linguriță cu vârf). Am frecat usturoiul cu sare până s-a făcut păstos, am pus uleiul mai cu țârâita, am adăugat cimbrul și apoi vinul.

Am făcut cuminte cum mi s-a spus (de două ori), am uns lamelele cu zăpăceala de mai sus. Am încins grătarul, le-am pus pe el. Le-am lăsat să se blegească puțin și să se rumenească pe dedesubt, le-am uns pe deasupra cu ce-a mai rămas din marinata aia sau ce-o fi, le-am întors pe cealaltă parte.

Le-am scos pe farfurie, le-am tras în chip pentru posteritate, le-am mâncat de n-a rămas nici urmă, și-apoi am băut un pahar din vinul alb, sec și de casă de mai sus. Dacă n-aveți, sună foarte bine, pe netestate, Issa de la Potaissa. Dacă nu mă credeți pe mine, zice Vinul din Cluj mai (de) bine de el.

Poftă bună, lene ușoară, că leveșa mai durează. Și iar nu am pus coada la lingură.