Arhive categorie: lenea și cuptorul

Cozonacii, fursecurile și marțolea festivă

Publicat pe de
2

Dacă ați mai trecut pe-aici știți sigur că îmi place să fac deserturi cam ca la câne, lanțul (cum ar fi zis bunică-mea).

Dacă mă mai împac cât de cât cu cozonacii, care-s un fel de pită dulce, dar care îmi mănâncă juma de zi la o șarjă, mai mult decât dulciuri pentru to(n)ți n-o să vedeți de la mine.

Eu zic să mi se dea un opt pentru efort. Turta dulce, lucrul cel mai simplu de făcut, mi-a ieșit minunată, dar mi-a fost prea lene și prea neîndemânare să o și ornez. Data viitoare îmi bag om, că nu-i de mine.

Fursecurile cu nucă le-am făcut cu unt de 82% grăsime, când ele au fost concepute în vremuri când și margarina se dădea pe sub mână. Sunt fragede, minunate, dar mi-au mâncat juma de suflet la manipulat. Și am și uitat să aduc dulceață de caise de la mama, așa că or hi bune și cu din aia de coarne, că-i roșie, bună și frumoasă.

La cozonacii în hârbe*, în schimb, a lovit marțolea festivă cam în jumătate din producție, după cum urmează:

  • prima șarjă, cu rahat, a fost și din prea puțin material, și nici n-a crescut strălucit, că am uitat să fac în casă căldură ca-n feredeu. Bună la gust, urâțică destul la vedere.
  • la a doua, m-am grăbit cu scosul din cuptor, înainte să se întărească suficient coaja. Rezultat? Un cozonac minunat, pufos, plin de mac, dar prăbușit și făcut flenduri. Pe celălalt l-am lăsat mai mult, a ieșit corespunzător.
  • la a treia, umplutura de nucă s-a gândit să crape pălăria cozonacului, și, deși au ieșit cel mai bine, tot mai suferă din lipsă de frumusețe.

Și-acuma mă credeți că prefer să fac mâncare pentru o nuntă decât prăjituri pentru o familie mică?

* Hârbele-s niște forme de ceramică, seamănă cu niște ghivece, iar rezultatul e destul de apropiat, ca formă, de pannetone.

 

 

Salata à la Radio Erevan

Publicat pe de
Răspunde

image

Ascultătorii ne întreabă: alea negre din poza de mai jos îs alge?

image

Bucătarul leneș răspunde: da, sunt alge, dar nu-s subacvatice, ci subterane, și nu-s negre, ci roșii. Și le cheamă sfeclă.

Coaptă la 180°C, vreo oră și ceva, oricum, în funcție de mărime, până intră furculița sau frigăruia în ele ca-n brânză. După care se lasă la răcit, se curăță de coajă, se taie și se amestecă frumușel cu ulei, chimen înfierbântat în tigaia uscată, oțet balsamic, sare și piper.

După gustul fiecăruia.

Irlandeza în Ardeal

Publicat pe de
1

Eh, ce poate face omul ca să se decongeleze, când n-are supă gata făcută? Ia ziceți și voi? Păi pornește cuptorul. Și ca să nu șadă cuptorul degeaba, face pită. Din ce are prin casă, cu ajutorul Internetului. Și pentru că îi stă mintea la pâine irlandeză cu bicarbonat de când a tradus o rețetă pentru clienți.

Așadar, pentru că nu se găsește fix revista aia pe computerul principal, iar pe cel adjunct nu se are chef să se caute, se dă cu căutarea pe Internet. Se descoperă că ar trebui făcută cu lapte bătut de care nu este la casa bucătarului leneș. Se caută rețetă cu iaurt și se găsesc două. Se alege, evident, cea mai simplă. Și se începe adaptarea, pentru că n-aveam fulgi de ovăz, și nici făină integrală, iar o lingură și jumătate de zahăr mi se părea mult, și nu m-am înșelat, ar fi ieșit un fel de cozonac dacă puneam cât zic ei, după cum urmează:

  • 175 g de făină albă (din aia de la Panemar, că îmi place mie cum se poartă în cuptor)
  • 25 g de tărâțe de la același panemar, că fulgi de ovăz, soiul pentru porridge nu am la casă
  • 1/2 lingură de zahăr tos
  • 1/2 lingură de sare
  • 2 linguri de semințe floarea soarelui pentru că aveam
  • 1 linguriță cu vârf de bicarbonat
  • 175 ml de iaurt simplu

Am amestecat toate ingredientele solide laolaltă într-un castron. Am turnat aproape tot iaurtul, conform indicațiilor. Am frământat puțin, până s-a legat, am scos pe planșetă și am mai frământat puțin până s-a omogenizat. Am făcut un gogoloi, l-am trântit în tava tapetată cu hârtie de copt, l-am despicat în cruce până la nivelul tăvii și l-am dat la cuptorul încălzit la 200°C (marcajul 7 la gaz, dar ar fi bine să vă orientați în funcție de cum vă cunoașteți cuptorul). S-a copt în cca. 30 de minute, am testat cu frigăruia ca la chec. Când a ieșit curată, am scos pita din cuptor, i-am făcut o poză pentru posteritate și am lăsat-o la răcit.

Puțin. Partea bună e că se poate tăia și călduță, spre deosebire de cea dospită. Și s-a tăiat, și s-a adaptat realității locale, împreună cu niște gogoșari și oarece slană, ca în Ardeal. A trecut testul. Se va mai face, cu certitudine.

wpid-dsc_1816.jpg

Avertisment 1: Realitatea e că din cantitățile de mai sus a ieșit o pituță un pic mai mare decât o chiflă. Dacă aveți familie de hrănit, dublați cantitățile, că s-ar putea să nu le ajungă decât pe o măsea.
Avertisment 2: Nu vă așteptați la gust de pâine dospită, că nu seamănă, deși e foarte bun. Iar dacă sunteți din ăia sensibili la bicarbonat și îl simțiți în orice, mai bine cumpărați o pită.

Dacă aveți pe lângă casă și sunteți curioși cum se face la ea acasă, în rețeta originală (BBC Food) avem:

  • 75 g de făină albă
  • 100 de făină integrală
  • 25 g de fulgi de ovăz pentru porridge (un fel de mămăligă irlandeză, cu fulgi/măciniș de ovăz în loc de cucuruz, care, la fel ca mămăliga, merge cu aproape orice)
  • 1 1/2 lingură de zahăr tos
  • 1/2 lingură de sare
  • 2 linguri de semințe de in, floarea soarelui sau susan (sau deloc)
  • 1/2 lingură de bicarbonat
  • 175 ml de iaurt simplu

În rest, procedați exact la fel și îmi spuneți și mie cum a ieșit.

Iepurele, fonta și blonda

Publicat pe de
3

După cum vă ziceam ieri, am pornit după apă și tăvi joase pentru foi cu miere. M-am întors cu un vas de friptură cu capac, din fontă, un iepuraș (după gust, îl bănuiesc a fi de casă și oarecum imatur) și două blonde belgiene. Beri, de abație. Bombănind că eu voiam brune și nu erau pe nicăieri. S-a dovedit că, de fapt, planetele s-au aliniat foarte bine, după cum vă voi explica mai jos.

Am aruncat un ochi pe internet am văzut că ienupăr n-am, dafinul nu-mi place și am decis că știți ce, fac eu ceva și vedem ce iese. A ieșit bine, dar vita se împacă mai bine cu berea, după părerea mea. Când o vâna cineva pentru un urecheat sălbatic, promit să revin asupra subiectului cu codiță pufoasă și cu impresii post-producție. Ceva îmi spune că ar fi mariajul ideal, care nu scârțâie pe niciunde.

Așadar, se ia 1 iepure de casă fără cap și organe. Se tranșează în așa fel încât să aibă cât mai multă carne pe oase (mi-au rămas coastele, gâtul și coada deoparte, le las la congelator pentru vreo potențială vegeta de lux, adică supă concentrată). Se curăță 1 ceapă de apă, 2 morcovi și 2 păstârnaci, și vreo 3 căței de usturoi mai supradimensionați.

Se toarnă 1 lingură de ulei în noul vas de fontă, se încinge, se prăjește puțin carnea pe toate părțile. Se scoate din vas. Se mai adaugă 1 lingură de ulei și se perpelesc și morcovii și păstârnacii tăiați rondele mai mărișoare. Se scot. În uleiul rămas, se călește ceapa tocată, iar apoi, spre sfârșit, se aruncă și usturoiul. Se adaugă 2 linguri de muștar de care-aveți și se amestecă puțin. Eu am avut și simplu, și cu boabe, așa că am pus de amândouă.

Se reconvoacă adunarea generală în vas, se toarnă vreo 500 ml de bere blondă (nu prea amară, dacă se poate) și se dă un clocot. Motivul principal e că iepurașul de față e nițel fad și, spre deosebire de vită și vânat, care-s mai tari la gust, o bere brună sau mai amară i-ar cam tăia din savoare.

Se sărează sosul, se adaugă un pumnișor de mălai și se dă la cuptor, la foc mediu (180 de grade) vreun ceas.

Se mămăligește o mămăligă sau se cartofește un piureu și se mănâncă.

Marțolea de marți (și o dulceață de ardei iuți, usturătoare la degete)

Publicat pe de
4

Nu părea să fie o marțoleală prea îndelungată, după cum se arătase vineri, când costițele în doi timpi, trei mișcări și o seamă de prieteni au fost făcute la grătar (jar mediu, cu capacul închis), cu foc aprins prima dată în viață de una din prietene și au ieșit delicioase ca de obicei (nu că nu m-aș bucura, că-s bune rău, dar încă mă mir de succesul lor la oricine le gustă). Dar…

Sâmbătă, când am pornit spre ai mei, pe Feleac era ceața obișnuită de noiembrie, de poți să-ți bagi degetele-n ochi fără să le vezi, iar în Vâlcele dădu o ploaie cu bulbuci (hodină la slugi, cum zicea bunică-mea), de protestară ștergătoarele de parbriz. M-am oprit și-am pus avariile, na, că îmi ajunge condusul printr-un fenomen meteo extrem o dată pe zi.

wpid-dsc_1663.jpg

Am ajuns la mama, taman la timp să dau prin mașina de tocat ardeii iuți pentru dulceață. Fără mănuși. Lucru pe care l-am regretat amarnic, până și-a amintit cumnata de Fenistil. Funcționează, ca să știți și voi, dacă o pățiți.

Dulceața de coarne luate din piața din Turda mi-a mâncat o bucată bună de vreme, dar m-a ajutat mama „că am mai multă răbdare să dau prin strecurătoarea de silvoiz”. Bună a ieșit, deși cam puțină, mai ales că am lăsat jumătate plată pentru ajutor.

Iar azi, marți, după ce am lăsat mașina în parcare, cu portbagajul deschis (să-mi trăiască musafira care l-a văzut și l-a închis înainte să urce la mine), am trântit juma de punguță de nucșoară în papară. Din fericire, nu apucasem să o bat și am reușit să scot o parte din ea de pe albuș. Dar, deși a fost comestibilă, nu recomand asemenea experimente.

Așteptați dulceața de ardei iuți? Păi e luată de mama dintr-o emisiune de la TV, verificată cu Internetul:

chil la chil, ardei iuți curățați de semințe, măcinați, oțet de vin alb (dar o să încerc și cu oțet de mere), zahăr alb.

Fierbeți zahărul cu oțetul până se leagă sirop, adăugați ardeii iuți și mai fierbeți până se leagă din nou.

Turnați în borcane, până la gură, puneți capace și răsturnați borcanele cu fundu-n sus. Nu știu cum funcționează, dar funcționează și toate dulcețurile pe care le-am pus cu metoda asta au ținut.

Prăbușirea doamnei Pavlova, o maioneză tăiată și bucătarul leneș

Publicat pe de
Răspunde

Să începem cu începutul, adică prima Marțolea, aia de ieri. Din lipsă de inspirație și o conopidă pe cale să se ofilească, a zis bucătarul leneș să facă o maioneză pentru conopidă. Și dacă tot s-a apucat, să vadă cum e mai ușor, cu lingura (că așa zice mumă-sa), ori cu mixerul (că așa zice lenea). S-a tăiat. Prima dată în ultimii 15 ani. S-a tăiat.

Așa că a rămas cu 3 albușuri pe cap, pentru că, în loc să dreagă maioneza cu un gălbenuș nou, a dat-o în mama minunii de treabă, a luat alt gălbenuș și a băgat mixerul în el.
Așa că a scos o rețetă tradusă demult din revistă, a adăugat la albușurile bătute spumă tare 175 g de zahăr, pe rând, 1 linguriță de oțet și juma’ de lingură de făină, la sfârșit, a făcut un cuib rotund pe o coală de hârtie de copt, și a l-a dat la cuptor, la 130 de grade, vreun ceas.
Ei, după asta au început prăbușirile Pavlovei. Întâi s-a rupt la scosul din tavă, apoi s-a prăbușit sub iaurt și fructe, și am ajuns din nou la concluzia că mai bine mă las de prăjituri, că nu le înțeleg deloc, iar dacă ăia au zis frișcă bătută, aia trebuie să pun.
Pe scurt, bună a fost, frumoasă ba. Aș fi putut să pun o poză din unghiul potrivit și să zic că a fost minunată, dar așa minciuni nu știu să spun.
Deci bună, nu frumoasă, după cum se vede mai jos.

image

Cu sare

Publicat pe de
5

N-o să vă mint, știu să fac și mâncăruri complicate. Și foarte complicate. Dar bucuria pe care mi-o dau cele făcute simplu ca bonjur nu o egalează nimic. O fi de lene, o fi de-aia că nu se ascunde ingredientul principal după mirodenii și arome, nu știu, dar asta e.

_20150709_184025

Acu, dacă tot am fost la ocnă la Turda să scot sare de Ocna Dejului, și dacă tot mi-am amintit de unul din felurile mele preferate din copilărie, ciuperci pe plită cu un praf de sare, mi-a trăznit mie prin cap să văd ce gust au aripioarele fără altceva.

Și bune-s, Doamne. Faceți și voi. Luați câte aripioare de pui aveți. Spălați-le, ștergeți-le, curățați-le de puf și pene, dacă mai au, pârliți-le dacă e cazul. Tăiați vârfurile, să nu vă facă prietenii morală. Alea ascuțite din capăt.

Sărați-le. Dați-le la cuptor cu o tavă cu apă dedesubt. Ori pe grătarul cuptorului, ori pe ceva instalație din frigărui. Lăsați-le până vi se pare că s-au rumenit pe-o parte și întoarceți-le. Lăsați-le să se rumenească și pe partea asta. Nu știu cât le-am ținut, dar luați una deoparte, desfaceți-o unde-i mai grosuță și dacă nu mai are pic de roz, sunt gata. Dacă nu-s, puneți-o înapoi în cuptor și mai încercați. Când ați întors puiul, adăugați câteva ciuperci mari, cam una de căciulă de mesean, sărate pe lamele, cu dânsele-n sus.

Adăugați ce salate vă tună vouă prin tărtăcuță (în cazul de față roșii cu ulei, sare și cimbru și mixtă de balcon cu vinegretă din oțet de mere, sare și dulceață de căpșune). Aranjați frumos ce chutney aveți prin casă. Poftiți lumea la masă.

Lumii îi recomand să vă aducă ori un alb, ori un roze, dar mai aromate nițel. Și seci.

Zaventemse karbonade à la Cluj

Publicat pe de
2

Să începem prin a vă informa că așa ceva nu există, dar am decis că se va boteza după locul primei dezinginerizări, în cursul unei mici vacanțe minunate pe la prieteni.

Adică reverse engineering, pentru că bucătarul leneș e filoloancă și își permite să inventeze cuvinte după cum vrea sufletul dumisale.

Există, în schimb, o minune a bucătăriei belgiene, alta decât cartofii prăjiți, ciocolata și midiile, care se cheamă carbonnade à la flamande sau vlaamse karbonade sau, în olandeză, stovflees, și anume tocană de vită cu (ce altceva decât) bere.

wpid-img_20150527_133238.jpg

Dacă rețeta originală e cu vită, ceapă și bere, bucătarul leneș, pentru că așa a simțit dumneaei, a mai adăugat în prima variantă morcovi, usturoi și ciuperci, iar în a doua, păstârnac, usturoi și ciuperci, în funcție de ce avea în frigider. Cât despre condimente, în original sunt foaie de dafin, cuișoare, cimbru și muștar, dar bucătarului leneș nu îi place dafinul, cuișoare ori n-a avut, ori nu le-a găsit, că nu era la ea acasă, așa că s-a mulțumit cu cimbru și muștar. Și, esențialul, berea: în niciunul din cazuri n-a avut bere brună sau roșie de Flandra, așa că în bucătăria gazdei a pus bere de abație blondă, iar în a sa, bere blondă mai amară, că o ține de două luni în frigider.

Paranteză pentru musafirii aducători de bere: dacă aduceți bere, faceți bine să o beți, că eu vin și ceai nu vă mai dau.

O să întrebați de cantități, care au fost cam după cum urmează:

  • 500 g de pulpă de mânzat
  • 3 morcovi sau 3 păstârnaci mai mici
  • cam 100 ml de bere (de preferat brună sau roșie, dacă se găsește la dumneavoastră în frigider)
  • 1 ceapă mare
  • 4-5 căței de usturoi
  • 4-5 ciuperci cu picioruș cu tot.
  • 1 pumn zdravăn de mălai
  • sare, piper, cimbru, muștar

Le aveți? Bun. Începeți și gătiți. Curățați legumele. Tocați ceapa și căliți-o într-o cratiță mai adâncă și groasă, care va merge la cuptor. Adăugați morcovii ori păstârnacii tăiați în bucăți cam de 2 cm (o să stea mult la cuptor, nu vrem să se dezintegreze). Mai căliți puțin. Adăugați usturoiul feliat. Mai stați până începe să miroasă a usturoi și adăugați carnea sărată și pipărată. Amestecați și lăsați-o să prindă față, adică să se rumenească foarte puțin. Adăugați berea, dați-o în clocot. Adăugați apă cât să acopere de-un deget ingredientele. Gustați, sărați, dacă nu vi se pare că ajunge berea, mai adăugați, dacă vreți să fie mai dulce, puneți o pișcătură de zahăr sau un vârf de linguriță de miere.

Dați în clocot și, când clocotește, adăugați mălaiul, amestecați și dați cratița acoperită la cuptorul preîncălzit la 170 de grade. Știu că sunteți deștepți, dar totuși, ca să nu avem discuții cum au avut alții, vedeți să nu dați la cuptor și mânere de plastic. Se topesc, vă jur.

Lăsați-o în pace vreo oră și jumătate și apoi testați-o. Dacă puteți tăia carnea cu lingura, e gata. Dacă nu, o mai lăsați. Când e gata, opriți cuptorul, lăsați-o acolo și faceți, ca mine, o mămăligă, că oricum nu puteți concura cu cartofii prăjiți belgieni cu care se mănâncă tocana asta la mama ei acasă.

Să vă fie de bine, că mie mi-a fost deja de două ori.

Cum n-am pus coada la lingură (4): o cană de cartofi prăjiți prin coacere

Publicat pe de
Răspunde

Gluma cu cana se cam întinde, din câte bag de seamă. Pentru o doză suplimentară de hlizeală, hai să punem și coada la lingură și să inventăm roata. Sub formă de cartofi prăjiți, dar neprăjiți.

Se iau câți cartofi aveți, roșii, albi, mov, rotunzi, lunguieți, puțuliști. De care aveți, pe scurt. Se curăță sau nu se curăță de coajă (dar dacă nu-i curățați, spălați-i bine cu o spălătoare de sârmă, dar din plastic. Se taie ca pentru prăjit. Se stropesc cu puțin ulei, tot de care-aveți. Sau cu unt topit, sau cu untură topită de ce vreți voi. Se condimentează cu ce vă place (eu una cu sare și piper – musai, chimion sau provensale – opțional). Se dau la cuptor la 180 de grade, așezați într-un singur strat, într-o tavă care să îi cuprindă. Se coc până se rumenesc.

Se pun în ce fel cană vă place mai mult. Se pornește televizorul, se halesc cartofii cu ochii-n ochii lui Alan Rickman sau Jean Reno, dacă sunteți bucătar leneș.

Să vă fie de bine, că mie mi-a fost.

Fursecuri cu nucă pentru două mâini stângi și-o minte scurtă

Publicat pe de
1

După cum prea bine știți, pentru că nu mă ascund, am două mâini cam stângi. Și o minte cam scurtă când vine vorba de numere. Abia reușesc să țin minte crema de zahăr ars și prăjitura de Sebiș, și fursecurile astea, din caietul de rețete al mamei. După cum veți observa, se fac din cantități identice de făină și unt, respectiv nucă și zahăr pudră, cantitatea de nucă și zahăr fiind jumătate din cea de făină ori unt.

 wpid-dsc_03912.jpg.jpeg

  • 500 g de unt 
  • 500 g de făină 
  • 250 g de zahăr pudră 
  • 250 g de nucă
  • gem, de care aveți

Frecați untul cu făina până se fac firimituri. Dacă aveți robot de bucătărie, bravo vouă, ați terminat în trei minute (nu mai mult). Adăugați zahărul și nuca, dacă ați avut compoziția în robot, o scoateți într-un bol. Frământați până se omogenizează și dați un ceas la frigider.

Rupeți câte o bucată de aluat, întindeți foaie de juma’ de țenti, tăiați cu un pahar de jinars. La jumătate din rondele, mai tăiați o găurică în mijloc cu un degetar. Dați la cuptor cca. 20 de minute la 170 de grade. Scoateți tava, lăsați fursecurile vreo zece minute la răcit, scoateți-le din tavă și lăsați-le să se răcească de tot, și lăsați tava încă puțin la răcit. Dacă aveți o singură tavă, ca mine (aia de la cuptor), dați aluatul la frigider între reprize.

După ce ați terminat cu toate, lipiți-le două câte două, unul simplu și unul găurit, cu gem de care aveți, dar lipicios.

Hai, la treabă, că dacă pot eu, nu e greu.