Behehe și-o clementină

wp-1477484073097.jpg

Salutări de la sora roșcată a mieilor. Pe care i-am mâncat. Și-am beut și o bere după. Nu oricare, evident. Guiness Draught. Mmmmmbunăăă. Dacă sunteți de treabă, vă spun și unde…

Mielul a fost, de fapt, o spată de miel (enervantă bucată, și uit de fiecare dată pe unde-i carnea și peu unde-i osul). Feștelită cu zeama de la 2 clementine, 2 lingurițe cu vârf de muștar, și câte 1 de dulceață de ciuști și de usturoi. Și sărată, bineînțeles. A stat vreun ceas și-un sfert la cuptor la 160-170 de grade, și a ieșit o combinație de gusturi foarte bună pentru mine, dar, probabil, cam originală pentru alții. În ceasul și sfertul cu pricina am opărit niște mazăre, am fiert niște hrișcă, am prăjit chinezește niște păstârnac și le-am făcut pseudo-orez prăjit chinezesc, pe bază de „are sos de soia, chinezește-i zice”.

Dacă nu vi se pare ideea prea originală pentru limbile dumneavoastră, poftiți de încercați. Cu grijă la carne, că nu toate cuptoarele-s la fel.

 

 

Reclame

Ce poți face cu 2 ouă + 1 ungur: pui pe sare

AVERTISMENT:
Dacă vi se pare că această postare este naționalistă, vă înșelați. Grav. E scrisă cu permisiunea ungurului, pentru că suntem hoveri vechi și ne permitem, iar majoritatea glumelor sunt ale lui, nu ale mele.

Așadar, cu 1 cu ungur + 2 ouă pui ouălelelele la locul lor. Pentru că, zice el, este dintr-o nație carnivoră de pe vremea când umbla călare spre Europa, cu arcul în spinare și carnea sub șa, ca să găsească alți unguri stabiliți deja în Ardeal. Și pentru că l-a învățat doamna mama sa o singură mâncare de holtei, extrem de leneșă și eficientă.

Care mâncare constă din sare de un deget pe fundul tăvii învelite-n folie de aluminiu ca să nici nu mai trebuiască să o speli, pulpe de pui câte încap în tavă neînghesuite, cuptor și puțintică răbdare. Și oareceva povești cu pești și alte animale fantastice. Nu există poze cu produsul finit, că era târziu și s-au mâncat destul de repede, iar pe când m-am trezit, ce rămăsese nu mai era fotogenic.

Acuma, dacă eram de capul meu, dar m-a făcut să promit că nu mă bag, pulpele alea ar fi fost împănate cu usturoi. Dar mă voi răzbuna la următoarea vizită. 

Noa, care holtei îți faci curaj?

 

Leneșa și puiul călcat de trenul foamei

wp-1470896821556.jpg

Sper că nu vă imaginați că m-am dus până la linia ferată, că-i cam departe. Și asta nu e rețetă, clar. E doar curiozitatea mea de a vedea cât de bun mi-e cuțitul și cât sunt de îndemânatică. Cuțitul e bun. Mâinile mele, amândouă lejer stângi, în continuare. Dovada e că mi-am ciupit un deget cu cuțitul care, repet, e bun.

Pentru reciclare de pui la cuptor întregi (acesta de față frecat cu cimbru și sumac), poftiți la ghidul bucătarului econom, că eu, după ce am pus zupa de oase fripte pe foc, mă apuc de muncă, liniștită că mai am ce mânca și azi.

PS: l-am dezosat parțial, adică l-am lăsat fără oase la spinare și coșul pieptului, dar cu ele la aripi și picioare, că eram prea leneșă eu și prea târzie vremea pentru scos toate oscioarele.

 

Aripioare, sparanghel, vin, cârlionți

wp-1463424734122.jpg

Cârlionții, evident, nu se văd. Va trebui să mă credeți pe cuvânt că există și au un mic club. Care se întrunește cât de des poate, la un pahar de vin și ce-mi nimerește mie-n față și se gătește fără bătăi de cap. În cazul de față, la cuptor, după cum urmează:

  • 1 caserolă de aripioare grill, din alea gata secționate (eu prefer Fragedo, pentru că, spre deosebire de mulți alți producători, nu trebuie să le caut prea mult de fulgi și pene, mai am de curățat cam 1 pană și 1 cotor la o caserolă întreagă).
  • 1 lingură de dulceață de ardei iute care nu e iute și 1 lingură de dulceață de ardei iute care e iute. Cum e aia care-i iute, dar nu-i iute? Păi na, din excesivă grijă, mama mea a curățat prea bine ardeii iuți, iar dulceața a ieșit delicioasă, dar deloc iute. În schimb, ardeii cu pricina mi-au marțolit mie mâinile, pe care, presupun, și-au epuizat toată iuțeala.
  • oțet balsamic, cât mi s-a părut mie că acrește suficient amestecul. Dacă n-aveți balsamic, merge la fel de bine și oțetul de mere. Voi puneți cât vă convine.
  • 1 legătură de sparanghel românesc
  • 1 lingură de ulei de măsline
  • sare și piper

Spălăm aripioarele, le uscăm cu prosoape de hârtie, le căutăm de puf și pene, le curățăm pe unde e cazul, le punem într-un vas, turnăm peste ele amestecul de dulcețuri iuți și oțet, le tăvălim bine, le răspândim prin tava aragazului în care am turnat cam juma de deget de apă, le presărăm cu sare și le dăm la cuptor. Le lăsăm în treaba lor să se coacă. Dacă ni se pare că a rămas prea puțină apă, mai turnăm așa, cu țârâita.

Discutăm câte în lună și în stele, facem selfie cârlionțat, îl arătăm lumii.

Între timp, curățăm sparanghelul de partea dinspre rădăcină (teoretic, se rupe el de unde-i fraged, dar voi faceți cum vă taie capul). Rupem vârfurile, despicăm tulpinile mai groase în două. Când ni se pare că aripioarele sunt gata și mai trebuie doar să se rumenească nițel, adăugăm în tavă sparanghelul, stropit cu puțin ulei de măsline și presărat cu sare și piper.

Stăm cu ochii pe cuptor (mai ales unii, se știu dumnealor care), cerem furculițe și cuțite, că suntem niște doamne (până la proba contrarie) scoatem, pozăm, luăm prima bucată cu furculița, iar pe următoarele cu degetele, mâncăm și apoi ne lăudăm și cu mâncarea.

 

Nu m-am lăsat…

Nu. Nu m-am lăsat de mâncat. Dovezi.

Cozonacii, fursecurile și marțolea festivă

Dacă ați mai trecut pe-aici știți sigur că îmi place să fac deserturi cam ca la câne, lanțul (cum ar fi zis bunică-mea).

Dacă mă mai împac cât de cât cu cozonacii, care-s un fel de pită dulce, dar care îmi mănâncă juma de zi la o șarjă, mai mult decât dulciuri pentru to(n)ți n-o să vedeți de la mine.

Eu zic să mi se dea un opt pentru efort. Turta dulce, lucrul cel mai simplu de făcut, mi-a ieșit minunată, dar mi-a fost prea lene și prea neîndemânare să o și ornez. Data viitoare îmi bag om, că nu-i de mine.

Fursecurile cu nucă le-am făcut cu unt de 82% grăsime, când ele au fost concepute în vremuri când și margarina se dădea pe sub mână. Sunt fragede, minunate, dar mi-au mâncat juma de suflet la manipulat. Și am și uitat să aduc dulceață de caise de la mama, așa că or hi bune și cu din aia de coarne, că-i roșie, bună și frumoasă.

La cozonacii în hârbe*, în schimb, a lovit marțolea festivă cam în jumătate din producție, după cum urmează:

  • prima șarjă, cu rahat, a fost și din prea puțin material, și nici n-a crescut strălucit, că am uitat să fac în casă căldură ca-n feredeu. Bună la gust, urâțică destul la vedere.
  • la a doua, m-am grăbit cu scosul din cuptor, înainte să se întărească suficient coaja. Rezultat? Un cozonac minunat, pufos, plin de mac, dar prăbușit și făcut flenduri. Pe celălalt l-am lăsat mai mult, a ieșit corespunzător.
  • la a treia, umplutura de nucă s-a gândit să crape pălăria cozonacului, și, deși au ieșit cel mai bine, tot mai suferă din lipsă de frumusețe.

Și-acuma mă credeți că prefer să fac mâncare pentru o nuntă decât prăjituri pentru o familie mică?

* Hârbele-s niște forme de ceramică, seamănă cu niște ghivece, iar rezultatul e destul de apropiat, ca formă, de pannetone.

 

 

Salata à la Radio Erevan

image

Ascultătorii ne întreabă: alea negre din poza de mai jos îs alge?

image

Bucătarul leneș răspunde: da, sunt alge, dar nu-s subacvatice, ci subterane, și nu-s negre, ci roșii. Și le cheamă sfeclă.

Coaptă la 180°C, vreo oră și ceva, oricum, în funcție de mărime, până intră furculița sau frigăruia în ele ca-n brânză. După care se lasă la răcit, se curăță de coajă, se taie și se amestecă frumușel cu ulei, chimen înfierbântat în tigaia uscată, oțet balsamic, sare și piper.

După gustul fiecăruia.

Irlandeza în Ardeal

Eh, ce poate face omul ca să se decongeleze, când n-are supă gata făcută? Ia ziceți și voi? Păi pornește cuptorul. Și ca să nu șadă cuptorul degeaba, face pită. Din ce are prin casă, cu ajutorul Internetului. Și pentru că îi stă mintea la pâine irlandeză cu bicarbonat de când a tradus o rețetă pentru clienți.

Așadar, pentru că nu se găsește fix revista aia pe computerul principal, iar pe cel adjunct nu se are chef să se caute, se dă cu căutarea pe Internet. Se descoperă că ar trebui făcută cu lapte bătut de care nu este la casa bucătarului leneș. Se caută rețetă cu iaurt și se găsesc două. Se alege, evident, cea mai simplă. Și se începe adaptarea, pentru că n-aveam fulgi de ovăz, și nici făină integrală, iar o lingură și jumătate de zahăr mi se părea mult, și nu m-am înșelat, ar fi ieșit un fel de cozonac dacă puneam cât zic ei, după cum urmează:

  • 175 g de făină albă (din aia de la Panemar, că îmi place mie cum se poartă în cuptor)
  • 25 g de tărâțe de la același panemar, că fulgi de ovăz, soiul pentru porridge nu am la casă
  • 1/2 lingură de zahăr tos
  • 1/2 lingură de sare
  • 2 linguri de semințe floarea soarelui pentru că aveam
  • 1 linguriță cu vârf de bicarbonat
  • 175 ml de iaurt simplu

Am amestecat toate ingredientele solide laolaltă într-un castron. Am turnat aproape tot iaurtul, conform indicațiilor. Am frământat puțin, până s-a legat, am scos pe planșetă și am mai frământat puțin până s-a omogenizat. Am făcut un gogoloi, l-am trântit în tava tapetată cu hârtie de copt, l-am despicat în cruce până la nivelul tăvii și l-am dat la cuptorul încălzit la 200°C (marcajul 7 la gaz, dar ar fi bine să vă orientați în funcție de cum vă cunoașteți cuptorul). S-a copt în cca. 30 de minute, am testat cu frigăruia ca la chec. Când a ieșit curată, am scos pita din cuptor, i-am făcut o poză pentru posteritate și am lăsat-o la răcit.

Puțin. Partea bună e că se poate tăia și călduță, spre deosebire de cea dospită. Și s-a tăiat, și s-a adaptat realității locale, împreună cu niște gogoșari și oarece slană, ca în Ardeal. A trecut testul. Se va mai face, cu certitudine.

wpid-dsc_1816.jpg

Avertisment 1: Realitatea e că din cantitățile de mai sus a ieșit o pituță un pic mai mare decât o chiflă. Dacă aveți familie de hrănit, dublați cantitățile, că s-ar putea să nu le ajungă decât pe o măsea.
Avertisment 2: Nu vă așteptați la gust de pâine dospită, că nu seamănă, deși e foarte bun. Iar dacă sunteți din ăia sensibili la bicarbonat și îl simțiți în orice, mai bine cumpărați o pită.

Dacă aveți pe lângă casă și sunteți curioși cum se face la ea acasă, în rețeta originală (BBC Food) avem:

  • 75 g de făină albă
  • 100 de făină integrală
  • 25 g de fulgi de ovăz pentru porridge (un fel de mămăligă irlandeză, cu fulgi/măciniș de ovăz în loc de cucuruz, care, la fel ca mămăliga, merge cu aproape orice)
  • 1 1/2 lingură de zahăr tos
  • 1/2 lingură de sare
  • 2 linguri de semințe de in, floarea soarelui sau susan (sau deloc)
  • 1/2 lingură de bicarbonat
  • 175 ml de iaurt simplu

În rest, procedați exact la fel și îmi spuneți și mie cum a ieșit.

Iepurele, fonta și blonda

După cum vă ziceam ieri, am pornit după apă și tăvi joase pentru foi cu miere. M-am întors cu un vas de friptură cu capac, din fontă, un iepuraș (după gust, îl bănuiesc a fi de casă și oarecum imatur) și două blonde belgiene. Beri, de abație. Bombănind că eu voiam brune și nu erau pe nicăieri. S-a dovedit că, de fapt, planetele s-au aliniat foarte bine, după cum vă voi explica mai jos.

Am aruncat un ochi pe internet am văzut că ienupăr n-am, dafinul nu-mi place și am decis că știți ce, fac eu ceva și vedem ce iese. A ieșit bine, dar vita se împacă mai bine cu berea, după părerea mea. Când o vâna cineva pentru un urecheat sălbatic, promit să revin asupra subiectului cu codiță pufoasă și cu impresii post-producție. Ceva îmi spune că ar fi mariajul ideal, care nu scârțâie pe niciunde.

Așadar, se ia 1 iepure de casă fără cap și organe. Se tranșează în așa fel încât să aibă cât mai multă carne pe oase (mi-au rămas coastele, gâtul și coada deoparte, le las la congelator pentru vreo potențială vegeta de lux, adică supă concentrată). Se curăță 1 ceapă de apă, 2 morcovi și 2 păstârnaci, și vreo 3 căței de usturoi mai supradimensionați.

Se toarnă 1 lingură de ulei în noul vas de fontă, se încinge, se prăjește puțin carnea pe toate părțile. Se scoate din vas. Se mai adaugă 1 lingură de ulei și se perpelesc și morcovii și păstârnacii tăiați rondele mai mărișoare. Se scot. În uleiul rămas, se călește ceapa tocată, iar apoi, spre sfârșit, se aruncă și usturoiul. Se adaugă 2 linguri de muștar de care-aveți și se amestecă puțin. Eu am avut și simplu, și cu boabe, așa că am pus de amândouă.

Se reconvoacă adunarea generală în vas, se toarnă vreo 500 ml de bere blondă (nu prea amară, dacă se poate) și se dă un clocot. Motivul principal e că iepurașul de față e nițel fad și, spre deosebire de vită și vânat, care-s mai tari la gust, o bere brună sau mai amară i-ar cam tăia din savoare.

Se sărează sosul, se adaugă un pumnișor de mălai și se dă la cuptor, la foc mediu (180 de grade) vreun ceas.

Se mămăligește o mămăligă sau se cartofește un piureu și se mănâncă.

Marțolea de marți (și o dulceață de ardei iuți, usturătoare la degete)

Nu părea să fie o marțoleală prea îndelungată, după cum se arătase vineri, când costițele în doi timpi, trei mișcări și o seamă de prieteni au fost făcute la grătar (jar mediu, cu capacul închis), cu foc aprins prima dată în viață de una din prietene și au ieșit delicioase ca de obicei (nu că nu m-aș bucura, că-s bune rău, dar încă mă mir de succesul lor la oricine le gustă). Dar…

Sâmbătă, când am pornit spre ai mei, pe Feleac era ceața obișnuită de noiembrie, de poți să-ți bagi degetele-n ochi fără să le vezi, iar în Vâlcele dădu o ploaie cu bulbuci (hodină la slugi, cum zicea bunică-mea), de protestară ștergătoarele de parbriz. M-am oprit și-am pus avariile, na, că îmi ajunge condusul printr-un fenomen meteo extrem o dată pe zi.

wpid-dsc_1663.jpg

Am ajuns la mama, taman la timp să dau prin mașina de tocat ardeii iuți pentru dulceață. Fără mănuși. Lucru pe care l-am regretat amarnic, până și-a amintit cumnata de Fenistil. Funcționează, ca să știți și voi, dacă o pățiți.

Dulceața de coarne luate din piața din Turda mi-a mâncat o bucată bună de vreme, dar m-a ajutat mama „că am mai multă răbdare să dau prin strecurătoarea de silvoiz”. Bună a ieșit, deși cam puțină, mai ales că am lăsat jumătate plată pentru ajutor.

Iar azi, marți, după ce am lăsat mașina în parcare, cu portbagajul deschis (să-mi trăiască musafira care l-a văzut și l-a închis înainte să urce la mine), am trântit juma de punguță de nucșoară în papară. Din fericire, nu apucasem să o bat și am reușit să scot o parte din ea de pe albuș. Dar, deși a fost comestibilă, nu recomand asemenea experimente.

Așteptați dulceața de ardei iuți? Păi e luată de mama dintr-o emisiune de la TV, verificată cu Internetul:

chil la chil, ardei iuți curățați de semințe, măcinați, oțet de vin alb (dar o să încerc și cu oțet de mere), zahăr alb.

Fierbeți zahărul cu oțetul până se leagă sirop, adăugați ardeii iuți și mai fierbeți până se leagă din nou.

Turnați în borcane, până la gură, puneți capace și răsturnați borcanele cu fundu-n sus. Nu știu cum funcționează, dar funcționează și toate dulcețurile pe care le-am pus cu metoda asta au ținut.