Pâté de foie maigre aux chanterelles

Publicat pe de
2

Da, recunosc, mă dau rotundă că știu vreo câteva limbi străine, na. În realitate, am făcut pateu de ficat de pui (adică foie maigre, că de găini îndopate încă n-am auzit) cu gălbiori (chanterelles), că erau la reduceri.

Voi mârâi puțin pentru că am găsit fiere necurățată de pe ficăței, dar cu ocazia asta, vă recomand să luați fiecare ficat cumpărat în mână și să-l verificați, că de s-o sparge fierea, tare amară o să vă fie viața.

Să purcedem, dară, la preparațiune:

Se ia cât ficat aveți (eu am avut două caserole, că era la reduceri). Se călește o ceapă mai mărișoară împreună cu doi morcovi mai mititei, rași. În unt, în cazul de față, pentru că orice e mai bun cu unt. Când s-au înmuiat, se adaugă ficățeii. Se fripto-fierb până scade lichidul. Se mai lasă două minute, să prindă față de prăjit. Se toarnă două gâturi de vin, piper și cimbru. Eu pun sare doar în produsul finit, că m-a înnebunit bunica cu săratul ficaților, și anume nu, că se amărăsc. Se lasă să se evapore alcoolul. Se dă deoparte.

În paralel sau în serie, se repetă figura pentru gălbiori. Ceapă, morcovi, gălbiori lăsați să scadă, vin lăsat să scadă, cimbru, sare și piper.

Se dau gălbiorii prin chopper. Se dau ficățeii prin chopper, ca să intre blenderul mai ușor în ei. Se fac ficățeii pastă cu blenderul, împreună cu ce lichid a mai rămas printre ei și gălbiori. La nevoie, puteți adăuga un pic de supă sau unt topit, ca să fie mai păstoși.

Se amestecă unii cu alții și cu un ardei copt, că am avut, nu de alta. Se înghesuie prin borcane și caserole. Borcanul cu capac a fost sterilizat prin fierbere, dar mi se pare că tot nu închide bine capacul. Celălalt a fost sigilat cu grăsime de găină.

Și toată distracția asta a durat jumătate de oră, fără farafastâcurile pentru poze și fiertul borcanului cu capac. Încercați? Că o să vă fie de tare bine.

Cum se alintă leneșii: pseudo-pelmeni cu aluat de colțunași autohtoni și formă de tortellini

Publicat pe de
Răspunde

Eh, vin momente din alea în care, oricât ți-ar plăcea să traduci (și traducerile ie viața mea, la propriu și la figurat), îți vine să dai cu computerul de toți pereții, când înșiri aceleași trei atribute în altă ordine a mia oară. Și te apuci de spălat vase (bleah) și de făcut mâncăruri care îți iau mai mult de jumătate de ceas, ca să fii sigură că nu trebuie să te întorci degrabă la marketingheză.

Paranteză cu notă pentru copywriteri și marketingi:
Dacă ai un produs cu adevărat inovator, laudă-l cât poți și cât mai frumos.
Dacă vinzi cuie, scoabe și piroane (nu e ăsta produsul, dar e la fel de obișnuit), apoi toți știm la ce se folosesc, și ne interesează să nu se îndoaie când dăm cu ciocanul, să intre în perete și să țină ce au de ținut.
Cu cât îi pui mai multe floricele de genul „perfect adaptat pentru pereți din beton armat, compactat prin vibrații sau pentru pereți de cărămidă executată manual sau industrial” cu atât mai mari sunt șansele să mă duc la unul la fel de bun sau mai slăbuț, care îmi zice doar la ce i-s bune cuiele, scoabele și piroanele.

Acestea fiind zise, înapoi la colțunașii noștri.

Care, să v-o spun pe aia dreaptă, nu-s nu știu ce mare filosofie. Sunt colțunași rusești, iar bucătăria rusească nu e faimoasă pentru rafinamente decât când e vorba de pită neagră. Și din ea, nu le duc dorul decât pitelor negre și foarte negre, untului la chil din piața de la gara Kievskaia și zișilor pelmeni. Care, dacă e să fiu sinceră, sunt un fel de verișoare perișoare în aluat, rudă bună cu colțunașii, ravioli și mama minunii mai știe ce alte lucruri de genul ăsta. De ce îmi plac, habar n-am. Dar îmi plac de mă usc de pe picioare. 

De ce-s ăștia pseudo-pelmeni? Păi pentru că n-am vrut să încerc rețetă nouă de aluat, și am reluat-o pe aia de la tanti Silvia (Jurcovan, biblia mea gastronomică). Așadar, am făcut o fuziune de basses cuisines russe et roumaine și a ieșit bine. Foarte bine.

Din cam jumătate de kilo de carne tocată de porc și vită, am făcut în chopper (și de lene, și pentru că era tocată cam mare) un amestec cu ceapă, oleacă de cimbru (ăsta nu corespunde tradiției, fi-v-ar spurcăciunea aia de mărar să vă fie de nas, că am căutat cimbru de mi-a ieșit pe ochi prin Moscova), sare și piper (mult, că dacă nu-s pipărați, din punctul meu de vedere, nu există). Din ce mi

Am reluat rețeta de aluat de colțunași, mi-am dat seama că forma de tortellini e foarte ușor de făcut dacă nu s-a uscat aluatul prea tare, și m-am ales cu un vis împlinit.

Mă îndop de două zile cu ei, deocamdată în leveșa de limbă de vită (rețeta e aceeași ca pentru leveșa obișnuită, sub condiția să fi spălat bine de tot limba de vită și să o fi frecat cu sare și cu ce mai știți voi că se curăță și să fi pus morcovii, petrinjeii și țelera abia după ce a fiert limba în apă cu sare vreun ceas bun). Mai încolo am să-i ung cu unt și, dacă ies din casă, cu smântână grasă.

Ceea ce vă doresc și domniilor dumneavoastră. Și să vă fie de bine, că mie mi-a fost.

Bucurii mici și foarte mici de bucătar leneș

Publicat pe de
2

În dezordine haotică, după cum urmează, pe puncte sau linii sau pătrățele, cum o vrea wordpress:

  • deșteapta de mama, ocoșul de frate-meu și bunătatea de cumnată-mea
  • pezevenghii de nepoți (citate preferate: de-li-cioooooos – nepotul și decedecedecedece – nepoata)

(la mine, cei de sus sunt impliciți, ceea ce vă doresc și dumneavoastră)

  • oja roșie cerută pentru mine de un prieten la o prezentare de afaceri serioasă
  • regăsirea rujurilor roșii
  • sârmele de pe dinți aruncate cât colo
  • marea într-un ghioc căptușit cu coraliu (da, știu, nu există cuvântul, și ce dacă), primit aseară
  • Chaplin pe Belvedere (Scena Urbană), deși n-am ajuns, și Ada Milea pe malul Someșului (Colours of Cluj)
  • supa chioară și sărată de regim hipersodic și hiperamidonic (nici ăsta nu există, și ce dacă), fiartă înainte de plecarea acasă pentru încă vreo cinci luni, de una din cele mai bune prietene
  • apartamentul făcut locuibil al zisei prietene, deși înseamnă că va sta mai puțin la mine când mai vine
  • guma de mestecat care nu știa cât i-am dus dorul trei ani, deși înainte nu mi-ar fi trebuit nici pe gratis
  • ghiozdanul făcut pentru TRX-ul de mâine, după două săptămâni de relativă pauză
  • încrederea în capacitățile mele sportive de vârstă mijlocie a două noi prietene cu mult mai tinere
  • flotările pe asfalt, din roabă (dacă nu ați mers cu roaba în copilărie, nu știți ce ați pierdut, dar vă zic oricum cum se face, că se mai poate, cu puțină minte copilăroasă: se iau picioarele unui împricinat care se sprijină în mâini la subțioară sau șold, după puteri, iar împricinatul se plimbă în mâini prin ogradă)
  • prima recoltă, minusculă, de porodici de pe balcon
  • pontonul nu știu cui de la Tarnița
  • WineUp, Corso Bistro, Camino, Charlie
  • TIFF, Jazz in the Park, Electric Castle, Untold și Marea Hămăceală
  • Teatrul ReACT, Create.Act.Enjoy, Olguța și un bunic de milioane, Jazz Factory, Brum.
  • ieșirea din găoace, cu călcatul găoacei în picioare până se face praf și pulbere, a unei prietene din cele mai bune, întâlnite fizic și în persoană de fix două ori
  • o încurajare de a continua să scriu, sub formă de „nu cumva să îndrăznești să nu”, de la un om urmărit online de mine demult și cunoscut relativ recent
  • costițele improvizate la bâză de care nu se mai satură prietenii
  • dulceața de care m-am apucat de puțin timp, care-mi iese și mai și stă conservată
  • cerceii și tricoul cu Poprica Rulz, primite de la o prietenă niciodată întâlnită în persoană
  • cana cu flori de ziua mea, livrată la 8.30 de Florissima
  • ciorba de burtă de la Mercur
  • pizza livrată de peste drum și cea din capătul străzii Năsăud
  • cărțile citite și recitite
  • Ultima transhumanță
  • recitalul improvizat cu pianistă, contratenor și tenor, la care am nimerit mai mult de sete, decât planificat
  • mentoreasa, guru și gura spurcată
  • Belgia cu soare, karbonnade și Gentse Gruut
  • pana prostului de ziua mea
  • hidrobicicleta cu doi adulți și un copil (adică trei femei mai mititele)
  • BMF2, bi-max, dr. B. și o nouă prietenă

Ia faceți și voi o numărătoare, poate mă depășiți.

Prăbușirea doamnei Pavlova, o maioneză tăiată și bucătarul leneș

Publicat pe de
Răspunde

Să începem cu începutul, adică prima Marțolea, aia de ieri. Din lipsă de inspirație și o conopidă pe cale să se ofilească, a zis bucătarul leneș să facă o maioneză pentru conopidă. Și dacă tot s-a apucat, să vadă cum e mai ușor, cu lingura (că așa zice mumă-sa), ori cu mixerul (că așa zice lenea). S-a tăiat. Prima dată în ultimii 15 ani. S-a tăiat.

Așa că a rămas cu 3 albușuri pe cap, pentru că, în loc să dreagă maioneza cu un gălbenuș nou, a dat-o în mama minunii de treabă, a luat alt gălbenuș și a băgat mixerul în el.
Așa că a scos o rețetă tradusă demult din revistă, a adăugat la albușurile bătute spumă tare 175 g de zahăr, pe rând, 1 linguriță de oțet și juma’ de lingură de făină, la sfârșit, a făcut un cuib rotund pe o coală de hârtie de copt, și a l-a dat la cuptor, la 130 de grade, vreun ceas.
Ei, după asta au început prăbușirile Pavlovei. Întâi s-a rupt la scosul din tavă, apoi s-a prăbușit sub iaurt și fructe, și am ajuns din nou la concluzia că mai bine mă las de prăjituri, că nu le înțeleg deloc, iar dacă ăia au zis frișcă bătută, aia trebuie să pun.
Pe scurt, bună a fost, frumoasă ba. Aș fi putut să pun o poză din unghiul potrivit și să zic că a fost minunată, dar așa minciuni nu știu să spun.
Deci bună, nu frumoasă, după cum se vede mai jos.

image

Marțolelile de luna asta

Publicat pe de
1

Și încă nu s-a terminat luna, nu?

Sistematic sau haotic, sunt două majore. Dulceața de sâmburei a ieșit mai lichidă decât estimasem, pentru că m-am lăcomit la zmeură. Voi să nu faceți așa ceva, puneți cam jumătate zmeură față de cantitatea de vișine. În rest, știți deja, vișine, coacăze roșii, sâmburei (zmeură, de fapt, dar de la sâmbureii ei i se trage numele), 800 g de zahăr la 1 kg de fructe fără sâmburi și codițe, fierbeți până scade și se leagă, dar asta rămâne oricum mai lichidă decât media, spumuiți dacă e nevoie (de data asta a fost). Eh, am trișat și am umplut opt borcane cu dulceață cu fructe multe și mi-au mai rămas două cu un fel de sirop mai dens și opac. Numai bun de păcălit alte mâncăruri.

A doua e de azi, mi-am tras o muchie de tigaie peste bot, să nu mă plictisesc de arsuri și tăieturi. Pentru că, evident, sunt prea scundă pentru dulapurile mele, și târlici cu toc nu am.

În rest, am spart vreo trei cești, două pahare, un borcan obișnuit și capacul de sticlă de la borcanul cu cafea și era să dau dulceața-n foc.

Marțolea e de vină, să ne fie clar.

wpid-dsc_1548.jpg

Cu sare

Publicat pe de
5

N-o să vă mint, știu să fac și mâncăruri complicate. Și foarte complicate. Dar bucuria pe care mi-o dau cele făcute simplu ca bonjur nu o egalează nimic. O fi de lene, o fi de-aia că nu se ascunde ingredientul principal după mirodenii și arome, nu știu, dar asta e.

_20150709_184025

Acu, dacă tot am fost la ocnă la Turda să scot sare de Ocna Dejului, și dacă tot mi-am amintit de unul din felurile mele preferate din copilărie, ciuperci pe plită cu un praf de sare, mi-a trăznit mie prin cap să văd ce gust au aripioarele fără altceva.

Și bune-s, Doamne. Faceți și voi. Luați câte aripioare de pui aveți. Spălați-le, ștergeți-le, curățați-le de puf și pene, dacă mai au, pârliți-le dacă e cazul. Tăiați vârfurile, să nu vă facă prietenii morală. Alea ascuțite din capăt.

Sărați-le. Dați-le la cuptor cu o tavă cu apă dedesubt. Ori pe grătarul cuptorului, ori pe ceva instalație din frigărui. Lăsați-le până vi se pare că s-au rumenit pe-o parte și întoarceți-le. Lăsați-le să se rumenească și pe partea asta. Nu știu cât le-am ținut, dar luați una deoparte, desfaceți-o unde-i mai grosuță și dacă nu mai are pic de roz, sunt gata. Dacă nu-s, puneți-o înapoi în cuptor și mai încercați. Când ați întors puiul, adăugați câteva ciuperci mari, cam una de căciulă de mesean, sărate pe lamele, cu dânsele-n sus.

Adăugați ce salate vă tună vouă prin tărtăcuță (în cazul de față roșii cu ulei, sare și cimbru și mixtă de balcon cu vinegretă din oțet de mere, sare și dulceață de căpșune). Aranjați frumos ce chutney aveți prin casă. Poftiți lumea la masă.

Lumii îi recomand să vă aducă ori un alb, ori un roze, dar mai aromate nițel. Și seci.

Lenea de la ojină* și pseudo-chinezismul

Publicat pe de
Răspunde

Bineînțeles că dulceață nu fac leneșii în fiecare zi, ba dimpotrivă. Cu cât mai rar, cu-atât mai bine. Iar de căpșune curând n-au să mai facă, deși le-a ieșit bună tare…

Așa că iau din frigider două felii de fleică din aia cu șoric, din congelator o pungă cu păstăi congelate (gata opărite, ca să nu mai piardă vremea, deși e sezon de fasole verde), trântesc fleica pe grătar (din ăla de aragaz) așa cum e, fasolea în tigaia de sotat cu unt și sare și piper.

Întorc fleica de pe-o parte pe alta, să se rumenească, verifică păstăile, le mai saltă prin tigaie, ca să se simtă experți, deși nu au reușit încă manevra asta fără să arunce din conținut și pe aragaz sau podea măcar câte-o păstaie.

Când au decis că s-a rumenit suficient fleica, toarnă peste ea sos de soia, o mai tăvălesc scurt o dată, o scot pe un tocător, o taie bucățele, ca pentru leneși. Toarnă păstăile-n bol, fleica pe lângă ele și zic că și-au făcut mâncare chinezească.

wpid-dsc_1316.jpg

* Aaaa, nu știți ce-i ojina? Un fel de masă care nu-i nici prânz, nici cină, cam ca un brunch, dar mai spre seară.

Cum (nu mai) fac (niciodată) leneșii dulceață: de căpșune

Publicat pe de
7

Mi-a ieșit cea mai bună dulceață de căpșune pe care am mâncat-o vreodată, în condițiile în care mă feresc de ea ca ăla negru de tămâie, și una din cele mai frumoase. Dar nu mai fac. Niciodată, auzitu-m-ați? Niciodată!

wpid-dsc_1292.jpg

Pentru că i-a mâncat în fundul ceaunului să nu muncească (de prea multă TIFF-uială și lipsă de concentrare), s-au gândit să se relaxeze la o dulceață mică. Și pentru că-s fraieri și uită de la mână până la gură că ar fi fost mai bine să lase câteva ore căpșunele la rece cu zahăr și lămâie, ca să lase zeamă (din care puteau face sirop), și să ardă gazul mai puțin de trei către patru ore, își merită soarta. În timpul ăsta au mai făcut și o supă de bază, și șnițele cu rețetă aproape secretă, în aluat de bere (vai ce minunăție, n-au mai apucat dimineața, să le fotografiez).

Așadar, rețeta e aceeași, trei sferturi de kil de zahăr la kilul de fructe curățate, o lămâie sub formă de zeamă, ca să își păstreze cât de cât culoarea, ceaun (sau oală de inox cu fund dublu), focul cel mai mic de la aragaz, spumuit (doamne cât de mult, nu mai faaaaaaaaac) și amestecat din când în când, când amenință că dă pe-afară, pentru că amenință că dă pe-afară și chiar ar fi dat. E gata când te lasă răbdarea, cred. Încă n-am deschis niciun borcan, nu știu cum s-a legat răcită, dar arată bine.

Și nu maaaaai faaaaaaaaaaac. Fie și pentru că dulceață mănânc o dată pe trimestru, și încă n-am înțeles de ce îmi place să o fac, dacă nu îmi place și să o mănânc. Dar nelămurită o să rămân, probabil, din punctul ăsta de vedere, pentru totdeauna.

Mi-a ieșit cea mai bună dulceață de căpșune pe care am mâncat-o vreodată, în condițiile în care mă feresc de ea ca ăla negru de tămâie, și una din cele mai frumoase.

Zaventemse karbonade à la Cluj

Publicat pe de
2

Să începem prin a vă informa că așa ceva nu există, dar am decis că se va boteza după locul primei dezinginerizări, în cursul unei mici vacanțe minunate pe la prieteni.

Adică reverse engineering, pentru că bucătarul leneș e filoloancă și își permite să inventeze cuvinte după cum vrea sufletul dumisale.

Există, în schimb, o minune a bucătăriei belgiene, alta decât cartofii prăjiți, ciocolata și midiile, care se cheamă carbonnade à la flamande sau vlaamse karbonade sau, în olandeză, stovflees, și anume tocană de vită cu (ce altceva decât) bere.

wpid-img_20150527_133238.jpg

Dacă rețeta originală e cu vită, ceapă și bere, bucătarul leneș, pentru că așa a simțit dumneaei, a mai adăugat în prima variantă morcovi, usturoi și ciuperci, iar în a doua, păstârnac, usturoi și ciuperci, în funcție de ce avea în frigider. Cât despre condimente, în original sunt foaie de dafin, cuișoare, cimbru și muștar, dar bucătarului leneș nu îi place dafinul, cuișoare ori n-a avut, ori nu le-a găsit, că nu era la ea acasă, așa că s-a mulțumit cu cimbru și muștar. Și, esențialul, berea: în niciunul din cazuri n-a avut bere brună sau roșie de Flandra, așa că în bucătăria gazdei a pus bere de abație blondă, iar în a sa, bere blondă mai amară, că o ține de două luni în frigider.

Paranteză pentru musafirii aducători de bere: dacă aduceți bere, faceți bine să o beți, că eu vin și ceai nu vă mai dau.

O să întrebați de cantități, care au fost cam după cum urmează:

  • 500 g de pulpă de mânzat
  • 3 morcovi sau 3 păstârnaci mai mici
  • cam 100 ml de bere (de preferat brună sau roșie, dacă se găsește la dumneavoastră în frigider)
  • 1 ceapă mare
  • 4-5 căței de usturoi
  • 4-5 ciuperci cu picioruș cu tot.
  • 1 pumn zdravăn de mălai
  • sare, piper, cimbru, muștar

Le aveți? Bun. Începeți și gătiți. Curățați legumele. Tocați ceapa și căliți-o într-o cratiță mai adâncă și groasă, care va merge la cuptor. Adăugați morcovii ori păstârnacii tăiați în bucăți cam de 2 cm (o să stea mult la cuptor, nu vrem să se dezintegreze). Mai căliți puțin. Adăugați usturoiul feliat. Mai stați până începe să miroasă a usturoi și adăugați carnea sărată și pipărată. Amestecați și lăsați-o să prindă față, adică să se rumenească foarte puțin. Adăugați berea, dați-o în clocot. Adăugați apă cât să acopere de-un deget ingredientele. Gustați, sărați, dacă nu vi se pare că ajunge berea, mai adăugați, dacă vreți să fie mai dulce, puneți o pișcătură de zahăr sau un vârf de linguriță de miere.

Dați în clocot și, când clocotește, adăugați mălaiul, amestecați și dați cratița acoperită la cuptorul preîncălzit la 170 de grade. Știu că sunteți deștepți, dar totuși, ca să nu avem discuții cum au avut alții, vedeți să nu dați la cuptor și mânere de plastic. Se topesc, vă jur.

Lăsați-o în pace vreo oră și jumătate și apoi testați-o. Dacă puteți tăia carnea cu lingura, e gata. Dacă nu, o mai lăsați. Când e gata, opriți cuptorul, lăsați-o acolo și faceți, ca mine, o mămăligă, că oricum nu puteți concura cu cartofii prăjiți belgieni cu care se mănâncă tocana asta la mama ei acasă.

Să vă fie de bine, că mie mi-a fost deja de două ori.

Ce poți face cu două ouă (6): sparanghel flamand

Publicat pe de
3

Flamand de Flandra, nu flămând, că de foame ține ca mămăliga, până vezi un cal alb. Sau un beanveu.

image

Așadar, iubite holtei, vrei să o amăgești că știi să faci finețuri gastronomice? Și e sparanghel românesc la Lidl? Păi pune mâna pe o legătură, sacrifică două ouă prin fierbere și două linguri de unt prin topire (și să nu îndrăznești cumva să pui altceva, că îți rup degetele).
Desfă legătura, taie puțin din capetele dinspre rădăcină, fierbe sparanghelul în apă cu sare, fără să îl înmoi fleașcă.
Scoate-l, scurge-l, pune-l în farfurie, rade ouăle fierte peste el, toarnă unt și presară cu sare și piper. Cred că ăla de restaurant are și pesmet prăjit, dar cine găsește așa ceva în casă de holtei?
De ce te-ai osteni? Păi zic unii că e afrodiziac, așa că s-ar prea putea să vrea să îți vadă colecția de timbre, mai târziu…