Mi-a ieșit cea mai bună dulceață de căpșune pe care am mâncat-o vreodată, în condițiile în care mă feresc de ea ca ăla negru de tămâie, și una din cele mai frumoase. Dar nu mai fac. Niciodată, auzitu-m-ați? Niciodată!

Pentru că i-a mâncat în fundul ceaunului să nu muncească (de prea multă TIFF-uială și lipsă de concentrare), s-au gândit să se relaxeze la o dulceață mică. Și pentru că-s fraieri și uită de la mână până la gură că ar fi fost mai bine să lase câteva ore căpșunele la rece cu zahăr și lămâie, ca să lase zeamă (din care puteau face sirop), și să ardă gazul mai puțin de trei către patru ore, își merită soarta. În timpul ăsta au mai făcut și o supă de bază, și șnițele cu rețetă aproape secretă, în aluat de bere (vai ce minunăție, n-au mai apucat dimineața, să le fotografiez).

Așadar, rețeta e aceeași, trei sferturi de kil de zahăr la kilul de fructe curățate, o lămâie sub formă de zeamă, ca să își păstreze cât de cât culoarea, ceaun (sau oală de inox cu fund dublu), focul cel mai mic de la aragaz, spumuit (doamne cât de mult, nu mai faaaaaaaaac) și amestecat din când în când, când amenință că dă pe-afară, pentru că amenință că dă pe-afară și chiar ar fi dat. E gata când te lasă răbdarea, cred. Încă n-am deschis niciun borcan, nu știu cum s-a legat răcită, dar arată bine.

Și nu maaaaai faaaaaaaaaaac. Fie și pentru că dulceață mănânc o dată pe trimestru, și încă n-am înțeles de ce îmi place să o fac, dacă nu îmi place și să o mănânc. Dar nelămurită o să rămân, probabil, din punctul ăsta de vedere, pentru totdeauna.

Mi-a ieșit cea mai bună dulceață de căpșune pe care am mâncat-o vreodată, în condițiile în care mă feresc de ea ca ăla negru de tămâie, și una din cele mai frumoase.