Porcburghelu’

Se dau 200 g de carne de porc tocată cu satârul, pentru că leneșii-s obsedați de cuțite și au satâr, na! În plus, vreo 10 capere în oțet mărunțite, juma de ardei iute în saramură, tocat și el, și o linguriță de dulceață de ardei iuți. Plus sare și piper după gust (al vostru, heitări mici, știți voi care sunteți).

Se frământă toată distracția asta până vi se pare că se ține laolaltă, se fac două chifteloaie plate și cu un buric la mijloc, ca să nu se umfle când se strâng, se dau în tigaia de fontă încinsă și se mănâncă cu castraveți murați în saramură din borcanul de testare. Care-s mi-nu-naaaaați!

Publicitate

Behehe și-o clementină

wp-1477484073097.jpg

Salutări de la sora roșcată a mieilor. Pe care i-am mâncat. Și-am beut și o bere după. Nu oricare, evident. Guiness Draught. Mmmmmbunăăă. Dacă sunteți de treabă, vă spun și unde…

Mielul a fost, de fapt, o spată de miel (enervantă bucată, și uit de fiecare dată pe unde-i carnea și peu unde-i osul). Feștelită cu zeama de la 2 clementine, 2 lingurițe cu vârf de muștar, și câte 1 de dulceață de ciuști și de usturoi. Și sărată, bineînțeles. A stat vreun ceas și-un sfert la cuptor la 160-170 de grade, și a ieșit o combinație de gusturi foarte bună pentru mine, dar, probabil, cam originală pentru alții. În ceasul și sfertul cu pricina am opărit niște mazăre, am fiert niște hrișcă, am prăjit chinezește niște păstârnac și le-am făcut pseudo-orez prăjit chinezesc, pe bază de „are sos de soia, chinezește-i zice”.

Dacă nu vi se pare ideea prea originală pentru limbile dumneavoastră, poftiți de încercați. Cu grijă la carne, că nu toate cuptoarele-s la fel.