Marțolea de vineri: supa de piper

Sau cum să te faci singur să plângi. 

Sub formă de supă fiartă cuminte cât ai stat la o vorbă cu cumnată-ta la mall, troznită cu 2 linguri de piper peste ardei iute în bolul cu instănței și rasol. 

Am încercat, am strecurat, am diluat. Nu mai știu dacă mi-a luat gura foc sau mi-au amorțit buzele. Voi să nu faceți ca mine, da?

Reclame

Cum fac leneșii (din nou) dulceață iarna: tot de portocale roșii 

În mare, după singura metodă pe care o cunosc, cca. 800 g zahăr la 1 kg de portocale roșii doar cu numele și gustul. Altfel, cam la fel de portocalii ca portocalele portocalii. 

Cu mici variațiuni de pe la britanici. Spre deosebire de versiunea anterioară, de data asta au fiert coaja portocalie tăiată fâșii în sirop de zahăr  (300 ml apă, 250 g zahăr), și, când s-a legat siropul, au turnat restul portocalelor roșii portocalii (2kg) curățate de coaja albă și tăiate în jumătăți de felii (adică tăiate pe la mijlocelul dolofan și desfăcute în felii) și restul de zahăr (1,5 kg).

Și le-au fiert. Și le-au mai fiert. Și le-au mai fiert puțin. Vreo 4 ceasuri în total, timp în care au reușit chiar și să ațipească la televizor, pentru că in ceaunul de Sighișoara pus pe focul cel mic, dulceața nu se arde. Pe la miez de noapte, trosc în borcanele sterilizate la cuptor, căpăcit, întors cu fundu-n sus și somn ușor. 

Vegetarianiada de toamnă

 

Ce face omul când cheamă la prânz vegetarieni? Caută, se inspiră, se uită prin frigider și cămară și ceva tot găsește. Cum ar zice prietena pesci-vegetariană, costițe de somon și ceafă de păstrăv n-ai? N-am, de fapt. Dar aveam broccoli, varză roșie și morcovi. Pe care le-am fățuit cu uleisare, chimion și poprică afumată. Le-am dat la cuptor la 170 de grade, iar când au fost gata, le-am refățuit sub grill-ul cuptorului cu zeamă și coajă rasă de clementină amestecate cu două picături de miere. Vegetariană fericită, omnivori fericiți, că au căpătat și fleică coaptă cu sare și chimion și păcălită cu o glazură de silvoiz și oțet balsamic la sfârșit, pe lângă vegetarianiadă. Și mai și arată bine de tot în poze. 🙂

Femeia și ceaunul, sau cum să faci vrăji

Simplu, domnule, simplu. Îți iei ajutor un domn (împrumutat de gurmanda de nevastă-sa), care să se afume zdravăn și să facă focul (treabă care, în opinia unui amic, e eminamente masculină și misogină, neștiind dumnealui că subsemnata a făcut foc cu lemne între 12 și 24 de ani, pentru că nu era gaz în sat).

Cumperi vreo 3 cepe mari, cam 1 kilo de morcovi, 1 căciulie de usturoi, 1/2 kilo de ciuperci și, ca să nu termini vraja la miezul nopții că te ia gaia de frig, le călești acasă, în ceaunul casnic, pe rând. Refaci adunarea generală și le stingi cu 2 pahare de vin. Pui zarzavatul și restul de vin în traistă, și pleci spre locul faptei.

Lași bărbații să se simtă macho și să înceapă distracția (făcut foc, spălat ceaun, pus 2,5 kilo de pulpă de porc la pârpălit) și te bagi în seamă doar când trebuie gustat și adăugat un amestec de boia dulce, iute și afumată cu chimen zdrobit, încă 500 ml de vin alb și, la sfârșit, 4 pumnișori de-ai mei de mălai și 500 ml de vin roșu. Dregi de sare, afli că e gata mămăliga (din aia zdravănă de să tremure masa), lași domnul luat cu împrumut să care ceaunul.

Faci filme. Dacă vă întrebați cine mormăie încântat în loc să răspundă articulat la întrebări, aia-s eu.

Care a fost lins de nu i-au mai rămas câinelui decât 2 linguri de mămăligă și o picătură de sos.

Și va urma la primăvară, că deja e prea frig pentru femei vrăjitoare. Lăsăm domnii să dârdâie pe o parte și să se frigă pe cealaltă, că suntem niște doamne, ce mama focului…

 

Behehe și-o clementină

wp-1477484073097.jpg

Salutări de la sora roșcată a mieilor. Pe care i-am mâncat. Și-am beut și o bere după. Nu oricare, evident. Guiness Draught. Mmmmmbunăăă. Dacă sunteți de treabă, vă spun și unde…

Mielul a fost, de fapt, o spată de miel (enervantă bucată, și uit de fiecare dată pe unde-i carnea și peu unde-i osul). Feștelită cu zeama de la 2 clementine, 2 lingurițe cu vârf de muștar, și câte 1 de dulceață de ciuști și de usturoi. Și sărată, bineînțeles. A stat vreun ceas și-un sfert la cuptor la 160-170 de grade, și a ieșit o combinație de gusturi foarte bună pentru mine, dar, probabil, cam originală pentru alții. În ceasul și sfertul cu pricina am opărit niște mazăre, am fiert niște hrișcă, am prăjit chinezește niște păstârnac și le-am făcut pseudo-orez prăjit chinezesc, pe bază de „are sos de soia, chinezește-i zice”.

Dacă nu vi se pare ideea prea originală pentru limbile dumneavoastră, poftiți de încercați. Cu grijă la carne, că nu toate cuptoarele-s la fel.

 

 

Numa cujet: sălbăticie, gusturi și texturi

Sălbăticia din mine nu se vede des. Cui nu se pricepe, îi par mută sau înfumurată sau neinteresată. Nu-mi plac toți oamenii. O vreme i-am troznit pe ăia care nu-mi plăceau de le-au mers fulgii. Când eram tânără și buiacă. Unii au ajuns să-mi placă, după ce-am învățat cum să am răbdare, alții, ba. Ziceam acum ceva vreme că dacă ți-am dat de mâncare, ești de-al meu/de-a mea. Mi-ai plăcut. Doar nu-mi mai cere costițe încă vreo două luni. Știu că-s bune, dar nu vreau să înceapă să mă plictisească, pentru că n-o să-mi mai iasă bine, și n-o să-ți placă nici ție.

Sălbăticia mă întoarce spre simțuri.

Văz, auz, miros, gust, pipăit. Cei care știți că-s ochelaristă, nu râdeți de văz, nu-s foarte mioapă. Sunt destul de mioapă pentru ochelari și insuficient pentru operație. Și văd foarte, foarte, foarte bine de-aproape. Încă. Pe la vreo treizecișicinșpe ani o să îmi obosească și mie ochii, e în natura lucrurilor. Dar cum sunt înceată și materialul genetic mă ajută, nici n-am încărunțit semnificativ, și probabil nici n-o să devin prezbită foarte curând. Văd culori, oameni, poziții, cuvinte și, dacă am cu ce, le fotografiez. Pentru mine sau pentru dat mai departe.

Aud muzică și voci. De preferat, care să vibreze pentru mine. Lemn și alămuri. Corzi mângâiate. Mezzosoprane, altiste, bași și basso profondo. Răgușeli, voci imperfecte, Jose Carreras umanizat după ce-a trecut de apogeu. Alan Rickman. Albulescu. Anca Parghel.

Îmi miroase a iarnă și a primăvară și a vară și a toamnă. A ger și a cartofi copți, cu unt și moare de curechi. A liliac și frunze de usturoi și ridichi de lună. A roșii zemoase, piele sărată și încinsă, plăcinte dobrogene și Tarnița. A castane coapte, frunze uscate, și prima leveșă cu găluște pe vreme ploioasă.

Îmi place să mănânc cu mâinile, să simt zeama fructelor cum se lipește de degete în timp îmi gâdilă gura. Să simt puful de piersică pe buricele degetelor și cerul gurii. Să-mi pocnească strugurii între dinți și să se rupă cu un pocnet imperceptibil de pe ciorchini. Să simt cârnăciorii elastici în mâini. Dacă n-aș ști ce gust are, aș mânca aluat de pâine doar pentru că-i atât de frumos la pipăit, pe jumătate lipicios, pe jumătate rezistent la presiune.

Mănânc pentru gust și textură. Pipăi cu limba. Sarea grunjoasă, bucățelele scăpate prin catifele de supă-cremă, murăturile crocante și acre, nucile întregi din checuri, ardeii iuți care-mi scot flăcări pe nas și urechi, roșiile acru-dulci mușcate cât sunt calde încă de pe vrej. Bezelele care troznesc între dinți și apoi se lipesc de ei, zmeura cu sâmburii ei neașteptat de mari pentru un fruct așa de mic, merele Jonathan tari-moi și dulci-acre. Ruccola amăruie, iute, crocantă și gâdilitoare. Castanele coapte, dulci și făinoase, după ce mă lupt cu coaja. Și beau vin. Alb și iute coborâtor pe gât. Mineral și ierbos. Roșu și onctuos, gutuios și vanilat, de savurat încet, aproape cu picătura.

Nu știu cum e la alții, dar, care te întorci ca o sălbăticiune spre tine, să-mi spui ce-ai găsit, când și dacă vrei. Până atunci, citește Intelectuali la cratiță și Cartea simțurilor. Sunt mintoase, tactile, cu poftă de viață și gusturi. Mai mult decât orice fel de școală de învățat cum să fim noi înșine. Știm cum să fim. Știm. Toți. Doar că e mai ușor, uneori, să căscăm gura la ce-i pe-afară decât la ce-i în casă.

 

 

Numa cujet: treizecișidoișpe

wp-1475483110350.jpgȘitreișpe, șipaișpe șipatrujnouășpe.

Invazia asta de bloguri de vedete trecute de 40 de ani care ne învață cum să avem 40+ ani începe să mă calce pe bătături.

După mintea mea, puțină și nu chiar tătă bună, ai trăit degeaba, dacă mai ai de învățat, după 40 de ani că:

  • ridurile tale nu se observă când râzi cu gura până la urechi de bucurie adevărată și de joacă
  • fustele midi și bluzele pe gât pot fi mai secsoase decât vederea la bikini și la buric
  • copilul tău crește și ia drept normal orice îi dai ca mamă și, pentru asta, nu o să îți ridice statuie
  • e sănătos să te bucuri de fiecare vârstă a pruncilor tăi
  • nu vine sfârșitul lumii pentru că te-ai despărțit de soț, iubit, prieteni vechi care s-au dus în direcții diferite
  • oamenii pe care îi iubești se mai duc și pe altă lume, posibil mai bună
  • mâncarea sănătoasă e cea mai bună
  • e voie să bei un pahar de vin seara
  • nu e treaba nimănui nici de ce te-ai măritat la 19 ani, nici de ce nu te-ai măritat până la 40, și nici de ce ai contribuit sau nu la sporul natural
  • literatura motivațională spune, în mare, aceleași lucruri de bun simț pe care le-ai aflat în adolescență de la bunică-ta: să îți fie drag ce muncești, cu cine te duci la culcare și cu cine te trezești, să tai cordonul ombilical al copiilor din vreme, să înveți să îți faci o papară și o mămăligă ca să nu pieri de foame cu frigiderul plin

Cine mai are, să mai adauge.

PS: Iar telefoanele moderne au funcții antirid, după cum se vede-n poză. Și asta e de învățat, după o vreme.

De la alții citire (4): castraveți în saramură

A venit toamna și, cuminte ca toți ardelenii prevăzători, am îndrăznit să deschid borcanul cu castraveți în saramură, făcuți mai mult de musai ca de voie bună, pentru că am primit mulți și mărunți, din care, curățați de coajă, nu mai rămânea mare lucru. Pot îi să confirm cui nu m-a crezut (pe bază de mănânc din ăștia de mai mult 20 de ani) că sunt crocanți. Unora le-am și trimis filmuleț în care se aude cum cranț-crănțăne, că-s o mică bestie, ce să fac…

Acu, rețeta e cunoscută la mine-n familie cam de când mă știu. Dar mai există și în biblia mea bucătărească (Silvia Jurcovan, pentru cine nu știe încă), așa că nu am mai sunat-o pe mama, am luat direct biblia-n mână. Și am purces după cum urmează:

Am îndesat într-un borcan de 1700 ml castraveciori (lăsați vreo 2 ceasuri în apă cu sare, că nu ne punem cu autoritățile, adică mama și tanti Silvia), ardei iute, hrean, usturoi. Am măsurat cam 1 l de apă, am sărat-o (20 g la 1 l de apă, zice tanti Silvia, eu am ochiometrizat și gustat, voi găsiți echivalentele în lingurițe, că e mare internetul). Am adăugat cimbru și mărar în apă, boabe de piper și, dacă aveam, puneam și boabe de muștar. Am clocotit-o 10 minute în loc de 5 (că-s uitucă, dar nu a pățit nimic). Am lăsat-o la răcit încă 5 minute. Am turnat-o peste castraveți, până la gura borcanului și am lăsat distracția asta să fermenteze, cu capacul borcanului pus pe-o ureche, cât să nu intre musculițe bețive-n borcan, 2 zile. Într-o farfurie de zupă, că mai dă și pe dinafară. Restul de saramură, cu plante cu tot, am dat-o la frigider. După cele două zile, am turnat saramura înapoi în oală, am fiert-o din nou, și, între timp, am clătit castraveții cu apă rece. Repetat procedeul (răcit 5 minute, turnat peste castraveți până la gura borcanului, închis ermetic borcanul, de data asta).

Tanti Silvia zice să duci borcanele-n cămară. Eu n-am. Am lăsat experimentul să se răcească de tot (cam o noapte și un pic) și l-am dat la frigider, pentru că erau vreo 30 de grade afară. Dacă ai unde să-l lași la răcorică, se pare că mai fermentează puțin. În frigider, n-aș jura, dar nu știu destulă biologie și chimie ca să pot și să confirm.

A ieșit cam iute, dar nu-i bai, corespunzător de crănțănibil și exact cât îmi place mie de acru.

PS: Zeama asta o să arate ca naiba după a doua fierbere, dar se limpezește în borcan, după cum se vede.

 

 

Ce poți face cu 2 ouă (8): pită-n bundiță

Să presupunem, dragă holteiule, că ai fost la 1 bere cu băieții  (bineînțeles că nu mai multe). Acum ți-e sete, deși credeai că berea hidratează, ești fotofob și te cam strânge cutia craniană. Și crăpi de foame.

Iar în frigider ai două ouă pe care le bați pentru papară. Și când te uiți mai bine, pita e cam tare, pentru că, fiind băiat mare, nu ai ascultat-o pe maică-ta, și nu ai băgat-o înapoi în pungă, că știi tu mai bine.

Ce te faci? De ieșit din casă nici nu poate fi vorba, că aseară ți-ai pierdut și ochelarii de soare. Și e cam senin și luminos pe-afară.

Păi e simplu. Dacă nu ai cumpărat pâine feliată, o feliezi. Grijă la degete… Iei o tigaie. Iei niște ulei cumpărat de maică-ta când a fost în inspecție. Il torni în tigaie. Până se încinge, îmbraci tricoul de meșterit la mașină, ca să nu îți faci tratament cu ulei fierbinte la covorașul de pe piept. Dai pita prin ouăle bătute și o pui cu grijă și o furculiță în tigaie. După ce e rumenă pe o față, o întorci pe cealaltă. O scoți și o mănânci*.

* tot procesul durează mai puțin decât îți ia să citești ce am scris. 

Ghidul bucătarului econom (2): șnițele cu două panade, din două regnuri

wp-1472727915576.jpgAsta n-a fost economie intenționată, pe cuvânt de onoare. Nu  mi-a ajuns pesmetul pentru toate șnițelele din regnul animal, și mi-a rămas panadă în plus, drept pentru care am trecut la regnul vegetal.

Panada 1 e prima pe care-am învățat-o și pe care-o găsiți la necomplicarea mâncărurilor simple, făină, ou bătut, pesmet amestecat cu cimbru.

Panada 2 (aluat de bere, de fapt) e o struțocămilă de ou bătut rămas în plus, bere, același cimbru, sare și făină furată parțial de la vecina din capitală, de unde mai aflați și ce-am aflat eu de la bunica, și anume că uleiul de șnițele e încins când picătura de ou bătut se ridică instantaneu la suprafață.

Cât despre regnuri, cel animal a fost porcin, sub formă de mușchiuleț (sau fileu, dacă sunteți mai prețioși), iar cel vegetal, ardei, pentru că și deoarece mi-am amintit că există pe lume și tempura care-i tot un fel șnițel japonez. De care voi mai face cât de curând, pentru că a bătut la popoul regnul animal într-un mare hal.