Ce poți face cu două ouă (2): cremă de zahăr ars cu juma’ de pară

Publicat pe de
6

Așadar, azi, prietene burlac, învățăm să păcălim fetele cu dulciuri.

Sigur ai 2 ouă, 2+2 linguri de zahăr (că doar nu bei cafea fără zahăr, nu?), o cană de 250 ml de lapte și jumătate de pară. Ca reper, e una din cănile alea promoționale pe care le-ai primit de la serviciu, din care bei bere, ceai, vin, apă plată și lămâie, din cauză că fosta și-a luat seturile de pahare cu ea când a plecat.

DSC_0066

Cel mai greu lucru e să arzi zahărul, pentru că, în ciuda numelui, nu-i voie să îl arzi. Iei o crăticioară, de tipul celei pe care ți-a dat-o mama când ai plecat la facultate. Pui 2 linguri de zahăr în ea, o pui pe focul cel mai mic de la aragaz, dat la minimum, iei o lingură și păzești cratița amestecând, până zahărul devine lichid și maro deschis. Rotești, dacă îți iese (mie nu mi-a ieșit ultima dată), cratița ca să îmbraci pereții cu zahăr ars. Dacă nu, mere și-așa. Tai jumătatea de pară în felii subțiri și le așezi frumos pe fundul crătiții.

Bați cele 2 ouă cu celelalte 2 linguri de zahăr, până se dizolvă. Torni laptele peste ele și mai bați puțin. Torni amestecul în cratița cu zahărul ars mai cu grijă, să nu miști para. Și dacă ai mișcat-o, nu-i bai, femeile-s iertătoare dacă le dai desert. O așezi într-o tavă cu apă caldă. Dai la cuptor și aștepți vreo 40 de minute, să se lege crema. O să fie gelatinoasă, dacă o apeși în mijloc, când e gata.

Să îmi spui cum a fost și de câtă muncă de convingere ai scăpat.

Piureu/cremă de dovleac cu cacao și ardei iute

Publicat pe de
5

Pentru că bucătarul leneș e, din motive chirurgical-ortognatice, la regim lichid și semi-lichid, așteptați-vă la tot felul de rețete improvizate din orice se poate lichefia și stropși.

DSC_0054

Baza e, de regulă, o leveșă, pe care o găsiți aici, cu ingrediente cu tot. Dacă nu aveți chef să faceți leveșă, merge și o supă de cub sau, și mai bine, dacă aveți noroc și Lidl în oraș, supă la conservă/borcan. O fi și în altă parte, dar n-am văzut eu. Eu am fabricat și congelat, pentru că nu trebuie păzită. Carnea și zarzavaturile le-am stropșit și pe ele și le-am halit ba sub formă de piureu, ba sub formă de supă.

Așadar, ingredientele:

4-5 felii de dovleac (dacă aveți de unde alege, nu din ăla de plăcintă, lunguieț, că e prea apos și dulce)
supă (dacă vreți cremă, nu piureu)
200 ml de smântână dulce (de gătit)
sare
1 cățel mic de usturoi
1 pișcătură de cacao cu ardei iute (dacă nu aveți amestecul ăsta, și probabil nu îl aveți, luați cacao și boia iute)

Metoda de fabricație:

Coaceți dovleacul. Dacă sunteți în stare post-chirurgical-ortognatică, la fel ca mine și dacă tot vă apucați, coaceți un dovleac întreg (în felii) și congelați-l fără coajă în pungi de câte o porție-două, că o să vă pară bine.

Dați smântâna în clocot cu cățelul de usturoi tăiat felii. În condiții normale de gătit, aș fi zis să puneți usturoiul la copt cu dovleacul și să îl scoateți când e păstos. Dar astea nu-s condiții normale și, să fiu sinceră, vă va fi foame cam tot timpul, pentru că vă veți plictisi de mâncat înainte să vă săturați…

Turnați dovleacul în blender. Turnați smântâna peste el, împreună cu usturoiul. Dacă vreți să faceți cremă, turnați și supă, cam câtă trebuie ca să poată fi băută ușor. Adăugați sare, dacă e musai. Pentru mine a ajuns cea din leveșă. Adăugați și cacaoa cu ardei iute (reiau, se poate înlocui cu o pișcătură de cacao și una de boia iute, pentru că eu am primit condimentul ăsta cadou și pe aici încă n-am văzut).

Porniți blenderul, pasați totul, turnați în boluri, luați o linguriță și începeți aventura. La sfârșit veți avea, probabil, mustăți portocalii, dar și un stomac plin și niște papile gustative fericite.

Poftă bună și sănătate.

Costițe la cuptor, în doi timpi, trei mișcări și o pauză de vreun ceas

Publicat pe de
6

20180523_201912

Timpul 1:

Cumperi costițe de porc, capătul dinspre burtă, nu dinspre spinare. Scăricică. De vreo 10-15 lei.

 

Timpul 2:

Mișcarea 1: Le ungi cu un amestec în proporții aproximativ egale de muștar și gem de coarne (sau orice alt gem acrișor), le sărezi și le pipărezi.

Mișcarea 2: Le dai la cuptor, pe grătar, cu o tavă cu apă dedesubt, la 180 de grade. Cam pe la 30 de minute, le întorci pe partea cealaltă, cu un clește sau, dacă gătești de mult și ai degete de azbest ca mine, cu mâna.

Faci o pauză de cafea, ceai, vin (roșu, dacă ai), povești cu prietenii. Te mai uiți în cuptor, să nu se uște de tot.

Mișcarea 3: Tragi de o costiță de la capăt și, dacă vezi că iese din carne, scoți costițele din cuptor, le pui pe masă și hrănești prietenii.

Să ne fie de bine și să avem timp de prieteni.

Zacuscă empirică, cu morcovi și ciuperci

Publicat pe de
Răspunde

Să începem cu biblioteca din bucătărie: s-a îmbogățit, de ceva vreme, cu cea mai haioasă carte despre gătit scrisă vreodată: Pedantul în bucătărie, Julian Barnes. Am râs de la prima la ultima pagină, pentru că am regăsit în cartea asta toate scuzele auzite vreodată de la bucătarii fricoși (vă reamintesc, acesta e Ghidul bucătarului leneș, nu începător, așa că nu vă faceți iluzii, nu veți găsi decât rețete pentru leneși, dintre care unele pot fi folosite și de începători).

Citatul cel mai potrivit pentru rețeta de azi e:

Pentru cei care scriu rețete, cepele sunt doar de trei feluri: „mici”, „mijlocii” și „mari”, iar cele din plasa noastră variază, ca dimensiune, între o castană și un bolovan. Așadar, indicația „luați două cepe mijlocii” stârnește o răscolire pedantă în coșul cu ceapă pentru a le găsi pe cele ce corespund descrierii (evident, mijlociu fiind un termen comparativ, trebuie să compari întregul spectru al cepelor pe care le ai).

DSC_0013

Apropo de dimensiunea cepelor: cepele mari (dacă nu sunt monștri) sunt cam cât pumnul strâns, cu degetul mare băgat înăuntru, al unei gospodine de înălțime medie. De aici, comparați dumneavoastră. Eu, să vă spun drept, prefer cepele mici (nu chiar cât o castană), pentru că nu rămân cu jumătăți de ceapă cu care nu am ce să fac înainte să se oxideze și să se împută în maximum două ceasuri. Totuși, în cazul de față, recomand călduros cepe mari, ca să nu ajungeți să urlați de plictiseală până le curățați.

Vă avertizez că nu am cântărit nimic, în afară de vreun litru de ulei, și nici pe ăla nu l-am cântărit eu, ci ăia care l-au îmbuteliat, și 2 kg de ciuperci, cântărite, și ele, la piață. Deci, dacă vă vine să mă bateți pentru absența cantităților exacte, apoi mă voi apăra cu „după gust înseamnă după gustul dumitale, onorate cititor, nu după al meu”. Să trecem, așadar, la ingrediente, cu aproximație (insist, cu aproximație, da?):

2 kg ceapă
2 kg morcovi
2 kg de ciuperci
4 kg de vinete (coapte, dar cântărite înainte de copt, adăugate progresiv, pentru că nu ni se părea suficient de cremoasă zacusca)
5 kg de ardei capia (copți, cântăriți și ei la piață)
1 l de ulei (ca să fie, dar s-ar putea să nu vă trebuiască tot)
800 ml de bulion de porodici, de casă, pentru care bucătarul leneș, a stat în picioare vreo două zile, că așa a zis mama
sare și piper, după gust(ul dumneavoastră)

Și acum, dacă vă țin nervii, să trecem la metoda de fabricație:

Tocați ceapa (cubulețe). Ca să nu plângeți de să sară cămeșa pe dumneavoastră, în aer liber (în curte, lângă grătar, în cazul de față, ori pe balcon). Dați morcovii spălați și curățați pe răzătoarea cu găuri mari. În acest timp, bucătarul leneș și mama ei au copt și curățat și vinetele, și ardeii, fiind această zacuscă făcută la vreo 6 mâini (adică și ale cumnatei bucătarului leneș). Dumneavoastră, dacă aveți vinete și ardei copți de la congelator, puteți să le decongelați, că-s la fel de bune. Și, să fiu întru totul sinceră, cea mai bună metodă de a goli congelatorul de vinetele și ardeii de anul trecut e să faci zacuscă din ele. De frumoasă o să fie tot frumoasă, la gust o să fie exact la fel, iar dumneavoastră veți avea loc pentru proviziile de anul acesta.

Căliți ceapa la foc mic, sub capac, până iese uleiul deasupra. Adăugați morcovii și procedați la fel.

Paranteză: metoda asta am descoperit-o când m-au lăsat singură acasă, cu prima zacuscă pe care am făcut-o vreodată, doar pe jumătate preparată.

Pentru că va dura ceva vreme călitul, profitați și curățați ciupercile cum știți mai bine (noi le despielițăm, dar dacă sunt foarte curate, nu e nevoie, iar dacă sunt mititele, puteți folosi și piciorușele, fără nicio grijă). Opăriți-le vreo 10 minute. Scurgeți-le, stoarceți-le cât puteți de bine și căliți-le separat de ceapă și morcov, că așa a zis mama, tot la foc mic. Noi am luat ulei (cu ceapă și morcov) din cratița în care am călit primele ingrediente. Între timp, măcinați vinetele și ardeii copți. O mașină de tocat electrică face minuni, dar merge și un chopper, doar că va dura ceva mai mult. Că tot veni vorba, ideal ar fi să lăsați vinetele și ardeii copți la scurs câteva ore.

Așteptați, după cum spuneam, să iasă uleiul deasupra. Turnați ciupercile peste ceapa și morcovul puse din nou pe foc. Adăugați vinetele și ardeii copți. Din nou, așteptați să iasă uleiul deasupra.

Asezonați. Noi am pus sare în fiecare etapă, că așa a zis mama, dar, dacă mă întrebați pe mine, puteți foarte bine să asezonați doar la sfârșit. Adăugați bulionul, treptat. Gustați de fiecare dată după ce ați pus bulion, ca să fie după gustul dumneavoastră.

Până ați terminat cu zacusca, bănuiesc că, deși nu v-am spus, ați spălat și sterilizat borcanele (în cuptor, de exemplu). Opriți focul, luați borcanele, puneți-le pe o tavă de metal și umpleți-le cât mai aproape de buză. Căpăciți-le. Lăsați-le la răcit și apoi dunstuliți-le prin fierbere (într-o cratiță mare, în care ați turnat apă rece). După ce a dat apa în clocot, conform instrucțiunilor mamei, se mai fierbe cel puțin o jumătate de oră.

Ați terminat. Respirați adânc, luați o ceașcă de cafea sau un pahar de vin, o carte sau un film și zăceți jumătate de zi, că meritați.

Poftă bună, fără lene, de data asta.

Cum (nu mai) fac leneșii (iaaaaar?) dulceață

Publicat pe de
4

Da, iar. După metoda silvoizului.
Dacă nu știți ce e silvoizul, habar n-aveți ce-ați pierdut. Dacă nu cumva îl știți de magiun.

Ptiu, ce obrăznicie, corectorul ortografic a auzit de magiun, dar de silvoiz, ba. O să fac reclamație pentru discriminare pe criterii regionale.
Așadar, de ce, deși nu fac silvoiz, fac leneșii dulceață după metoda asta? Pentru că, la fel ca la prunele de silvoiz (dulci foc, dar mici și imposibil de dezsâmburit), coarnele cumpărate ieri nu pot fi curățate de sâmburi când sunt crude.
Eh, fără strecurătoare de silvoiz nu mai fac. Că și-au nenorocit preaiubitul blender cu ocazia asta…
Apropo, dacă își aduce cineva aminte cum îi zice strecurătorii de chisăliță, să mă anunțe și pe mine, că avea un nume interesant, pe care l-am uitat cu totul.
Așadar, ingrediente:
1,7 kg de coarne, din care au rămas 1,2 kg de pastă
1 kg de zahăr
1 lămâie
1 cană de apă
Eu folosesc 0,8 kg de zahăr la 1 kg de fructe curățate de sâmburi. Alții pun kil la kil. Important e cum vă place, nu ce cred eu, pentru că nu îmi place din cale afară dulcele.
Și acum, bătaia de cap:
Turnați cana de apă în cratiță (spălată dumnezeiește, să nu aibă nici urmă de arome tocano-supistice).
Turnați coarnele în cratiță. Nu vă mai bateți capul cu ținutul în zahăr, că n-a funcționat.
Amestecați, la foc mic, până lasă suficient lichid ca să nu se prindă de fund.
Lăsați să fiarbă până ies sâmburii din fructe de bunăvoie. NU băgați blenderul prin cratiță. Sâmburii-s mici și tari, și nu vreți să vă amintiți cu ocazia asta că lemnul de corn e cel mai bun pentru bâte de rupt picioarele inamicului.
Dacă nu aveți strecurătoare de silvoiz, dați coarnele printr-una obișnuită, cu găuri cât mai mari. După ce ați strecurat grosul pastei, lăsați să se răcească sâmburii puțin și stoarceți în pumni ce mai rămâne pe ei. Treceți tot prin strecurătoare.
Răsturnați pasta înapoi în oala spălată, adăugaţi zahărul, amestecând la foc mic până se dizolvă. După ce s-a dizolvat, lăsați să fiarbă în continuare. Amestecați din când în când. Spumuiți. Când vedeți că a scăzut conținutul de vreun lat de deget de pianistă, începeți să testați. Turnați câteva picături pe o farfurioară și dați-o la frigider. Dacă se leagă în 2-3 minute, ați terminat.
Turnați dulceața în borcanele sterilizate la cuptor, până la gură, puneți capacele, răsturnați borcanele cu fundu-n sus* și dați-le pace.

Continuă lectura →

Cum fac leneșii (din nou) dulceață? De sâmburei.

Publicat pe de
4

Din nou, dar nu singuri. Cu mama, bineînțeles, că se pricepe. Pentru că prea s-au făcut multe și frumoase vișinele, și agreșele și strugureii la noi la țară. V-am zis că-s fată sănătoasă de la țară? Poate nu, că oricum nu-s înaltă, grasă, rumănă și faină, cum îi șede bine la o muiere. Ba dimpotrivă.

Biata mătușă Carolină, cât m-am știut burzului la ea când mă gratula cu „ioi ce bine-ți șede că te-ai mai îngrășat o țârucă”…

Și empiric, că lipseau ingrediente din rețeta originală. Și anume ingredientul principal: sâmbureii.

Vară-mea, pe la vreo cinci ani, când venea în vizită, avea două pretenții: să o pieptăn eu și „Nașaaaaa, îmi dai dulceațăăăăă de sâmbureeeei?”. Țin minte că mă strâmbam la pieptănat, dar nu știam eu că o să mai apară doi verișori (fratele ei și verișoara ei primară), beliți de pe dracu, și că pieptănatul avea să mi se pară parfum de roze. Dar să revenim la sâmburei: dulceața asta se face din vișine, strugurei (coacăze roșii și albe) și zmeură. Iar zmeura are niște sâmburi minusculi, care se văd foarte bine pe fondul rubiniu al dulceții. De unde și faimosul (în familia noastră) nume de dulceață de sâmburei.

Să purcedem, așadar, și să adăugăm notele pentru ediția viitoare, până nu uităm.

Vișine, câte aveți.
Strugurei, așișderea.
Agreșe, tot așa.
Zmeură, tot câtă este.
Zahăr, 80% din cantitatea de fructe.

Spălați toate fructele. Scoateți sâmburii din vișine (cu o croșetă sau o coadă de linguriță mai subțire sau cu scula aia deșteaptă de dezsâmburit). Dezbrăcați strugureii de pe ciorchini trecând ciorchinele printre dinții unei furculițe. Curățați agreșele de codițe și mustăți.

Rețeta originală zice că strugureii se storc și se pune doar zeama. Etapă sărită, pentru că a reușit, în sfârșit, bucătarul leneș aici de față, să o lenevească și pe mumă-sa.

Se trece direct la lăsatul vișinelor cu zahăr pe deasupra câteva ore, ca să lase zeamă. Din care, după ce ați strecurat-o, puteți fierbe sirop, după cum se va dovedi în pozele de mai jos. Se pun la fiert vișinele cu zahărul, la foc foarte mic, în oală (dar mai bine cratiță) de inox cu fund dublu. Când dau în clocot, se adaugă agreșele și strugureii. Și zmeura, dacă aveți. Se fierbe dulceața până dă sfântul și se leagă. Paranteză:

Am fost și eu, și mama, deștepte tare, și am amestecat vișinele cu zahărul. Proastă idee. S-a dus la fund și a îndulcit zeama de sirop, de a trebuit să mai adunăm vișine ca să nu iasă sirop de zahăr cu vagă aromă de vișine. Urmare a acestei idei istețe, a trebuit să adăugăm zahăr la dulceață, că era cam acră și s-ar fi legat joi, după mai apoi. Dacă pățiți și voi ceva similar, mai adăugați zahăr, până vi se pare suficient de dulce.

Închidem paranteza. Dulceața asta, ca multe altele din fructe fără prea multă pectină, se leagă când se îngroașă siropul de zahăr. Și cea mai bună metodă pe care o știu eu e să luați o lingură sau o spatulă (vedeți să nu fi amestecat ceapa călită cu ea, că ați nenorocit dulceața), să o înmuiați în dulceață, și să o țineți orizontal, în dungă. Când de pe ea se scurg trei picături care nu cad în același loc, s-a legat dulceața.

Opriți focul, luați borcanele spălate dumnezeiește și sterilizate în cuptor, turnați dulceața în ele (cât de aproape de gura borcanului puteți), astupați-le și dați-le, fierbinți, la dunstulit* în haine**. Unde vor sta câteva zile bune, până se răcesc natural. Metodă pentru leneși cu cap eficienți, nu?

* dunstulit va să zică, ardelenește, sterilizat.
** în haine e doar una din metodele de dunstulit, care înseamnă să așezați borcanele, sticlele, ce-or fi ele, într-un vas adânc (ciubăr, de exemplu, pentru bulion, care, la mama acasă, se face și se consumă în cantități industriale), căptușit cu toate plapumele, păturile, perinile pe care nu le folosiți (e vară, lasă că nu înghețați fără dună), să etanșați construcția izolatoare, și să le lăsați acolo până s-au răcit natural.

… dar cu piure de mazăre

Publicat pe de
1

Actualizare post-ortognatică (16 octombrie), pentru bi-max babes, că e musai:

Mărim cantitatea de smântână la cca. 150 ml (eventual o înlocuim cu smântână nefermentată), o fierbem, cum am zis și alaltăieri, cu doi-trei căței de usturoi tăiați felioare și pasăm mazărea cu blenderul până devine o pastă fină. Dăm orice fel de carne gătită prin chopper, o turnăm peste mazăre, mai pasăm o dată. Mâncăm cu lingurița și cu răbdare, eventual cu oglinda în față, pentru că buza de jos e încă amorțită puțin.

Așadar, orice, dar cu mazărea stropșită de care vă povesteam acum câteva zile. Pentru că e bună rău. În cazul din imagine, cu aripioare de pui cu rădăcinoase la cuptor. Că deh, iese bine contrastul în poză. Dar ar merge la fel de bine cu cârnăciori cu piciorușe din scobitori, costițe sau fleică de la Mureșan.

Ingrediente (pentru două porții):

300 g de mazăre (proaspătă sau congelată, dar în primul caz durează un pic  mai mult fiertul)
2 linguri de smântână foarte grasă (aia vărsată, de Lechința, de 35%, merge foarte bine)
1 căciulie mică/medie de usturoi (în funcție de capacitatea fiecăruia)

1-2 morcovi
3-4 aripioare de pui fasonate, adică ultimele două segmente, cele care au ceva carne pe ele, că vârful e bun doar de zamă)
sumac, chimion (arăbesc, nu confundați cu chimenul), sare, piper

Metodă de fabricație:

Începem cu puiul, pentru că durează mai mult. Așadar, morcovii spălați și curățați de coajă (dacă e nevoie), se taie în bucăți de cca. 2 cm, dar vă orientați și voi în funcție de grosime (ai mei erau mici, de vară, așa că n-au trebuit despicați). Se picură pe ei puțin ulei, cât să se prindă condimentele, se condimentează cu chimion și sare și piper, se scutură bine și se pun în vasul de dat la cuptor. Aripioarele spălate și uscate cu un prosop de hârtie se condimentează cu aceleași trebușoare, plus sumac.

Se dau la cuptor (190 grade la ăl electric, cu restul vă descurcați voi). Dacă vi se pare că se arde, reduceți, evident, că sunteți eficienți și inteligenți, temperatura.

Când a început puiul să se rumenească, fierbeți mazărea în apă cu sare. Usturoiul îl dați la cuptor, pe o bucățică de folie de aluminiu pusă lângă tava cu puiul, tăiat la rădăcină, și îl coaceți până se face pastă (iese singur din coji, sub formă aproximativă de mujdei, la prima apăsare). Scurgeți mazărea, o zdrobiți cu ce aveți (blender, furculiță, zdrobitor de cartofi), fără a o face pastă, adăugați smântâna, usturoiul copt, sare (dacă mai trebuie) și piper.

Puneți pe ce farfurie aveți, turnați un pahar de vin. Mâncați, beți și vă veseliți.

wpid-dsc_0138.jpg

Poftă bună, lene ușoară.

Cum se pipăie roșiile?

Publicat pe de
4

image

N-am rețetă azi.
Doar „Ce faci, socăciță, șezi și cujeți? Ba, numa’ cujet, că mânurile-mi umblă și curăță păstăi.”
La cât de mari sunt șansele să se ducă pe sfârlă mâncarea bună, pentru că nu mai știm cum e și ce gust are.
Semnul de mai sus l-am găsit în piața Ion Meșter, unde-i cel mai mult și bun și ieftin în zona mea.
Doamnelor și domnilor, porodicile se pipăie cu simț(ul măsurii), într-adevăr. Chiar am uitat cum e o roșie coaptă la soare, de când cumpărăm orice de la supermarket? Păi e roșie, moale, cu pieliță subțire și dulce-acrișoară. Și dacă e din cele bune, e muncită mult până ajunge în piață. De-aia zic, nu distrugeți marfa, dacă nu știți cât e de fină și fragilă.

Bucătarul Leneș.

Cronicuță viti, dar mai mult vinicolă

Publicat pe de
4

Acuma serios, nu vă așteptați să vedeți multe cronici pe-aici. Voiam să scriu rețeta ultimei întreprinderi culinare și mi-am dat seama că n-am poză, pentru că nu m-am putut abține, și deja terciuisem totul prin farfurie când mi-am dat seama ce bunătate am improvizat dintr-o pungă de mazăre congelată, ceva smântână și o căciulie de usturoi copt. Așa încât va trebui să revin la subiect când oi lua următoarea pungă de mazăre.

Între timp, aștept să se decongeleze pulpele de pui de la mama, ca să devină un prânz franțuzit.

Și mă gândesc la vinul indispensabil prânzului franțuzit (am în frigider preț de un pahar de vin de casă, alb, numai bun pentru pui). Și îmi dau seama că anul ăsta am degustat vinuri cât în tot restul vieții mele la un loc. Și, după aia, că am traume psihice, pe cale să treacă, provocate, probabil, de cine știe ce poșircă oi fi beut în studenție, privind vinurile roșii. Cu alea albe (tipice pentru regiunea noastră) n-am nicio problemă, probabil pentru că ăla de casă făcut de tata și, apoi, de frate-meu, e bun și tare de-ți sare pălăria din cap.

Iar responsabili pentru vindecarea traumelor mele roșu-vinicole sunt unii viticultori (mai ales) ardeleni, care m-au fermecat și cu vorba, și cu vinul. Și Eniko și prietenii ei de la Corso Bistro, care au, vara asta, program de degustări de vinuri ardelenești (că suntem patrioți locali, ce mama focului).

Așadar, în ordine cronologică:

Cupaj* Merlot cu Fetească neagră, Liliac (mă autocopiez, scuzați-pardon, pentru că mai multă încântare decât cea proaspătă nu cred că pot să exprim): prieteni, mariajul ăsta e, pentru mine, care mă feresc de vinurile roșii ca ăla negru de tămâie, cel mai fericit din câte am gustat în ultima vreme. Aștept să îmi fac curaj să arunc în cuptor un mușchi Wellington (de vânat, dacă s-ar putea, maturat de alții, nu de mine) și să îmi chem prietenii la o friptură pe care să o ajute spre papilele gustative vinul ăsta. Și mai e și moartea mitului cum că nu se poate face vin roșu bun în Transilvania. Ba da, de când cu încălzirea globală, se poate. Unul din puținele ei avantaje.

Cadarcă de Miniș (Wine Princess): suprinzător pentru prietenii mei, un vin puțin prea masculin chiar și pentru gusturile mele nu tocmai elegant-feminine (prefer vinurile seci, tari, ierboase, minerale, și n-o să mă prindeți prin casă cu vinuri de desert). Deci, domnilor, pe el. E tare, taninos, condimentat și perfect pe lângă carnea roșie (de preferat, de vânat) pe care n-o să o abandonați prea curând pentru cine știe ce caracatițe, nu? Mai zice proprietarul podgoriei, domnul Balla Geza, (dacă nu mă înșel, și vorbea despre alt vin) că e cu reacție întârziată în stimularea circulației sanguine, așa că s-ar putea să vă surprindă mai tare decât credeați, dimineața următoare.

Fetească Neagră (tot Wine Princess): păi la ce m-aș aștepta de la o Fetească Neagră? Să fie exact cum e asta: năucitoare, tare, curajoasă și ușor de împăcat, și ea, cu mușchiul Wellington pe care nu mi-am făcut încă destul curaj să îl fac. Sau cu orice altă carne roșie pentru oameni curajoși. Hmmm… Încep să iau în considerare opțiunea de a convinge pe altcineva să facă mușchiul ăla din perfidul Albion, contra vin. Să vină iarna, așadar. Dar nu acum.

vin

Și, evident, poftă bună, lene ușoară.

* Cupaj, adică vin din mai mult de un soi de struguri.

 

Pseudo-italienisme central-europene: paste ungurești și hribi de Sebiș cu vermut moldovenesc

Publicat pe de
Răspunde

Foarte rapid, foarte scurt, se iau din congelator, dulap, frigider următoarele ingrediente:

  • hribi congelați de vară-ta de la Sebișul de Bistrița, toamna trecută
  • creste ungurești de la orice magazin rezonabil din Cluj (cea mai minunată descoperire în materie de paste din ultima vreme, bune, frumoase, fiind cu ou nu se dizolvă în apă, că n-au așa multă făină)
  • un gât de vermut sec Buchetul Moldovei
  • 2-3 linguri de ulei (de care aveți, dar dacă aveți de măsline, nu ca mine, e și mai bine)
  • doi căței de usturoi
  • cimbru, sare și piper

Și se prepară după cum urmează:

Se pune apa de paste la fiert. Cu sare. Până fierb pastele, se decongelează la foc mic, într-o tigaie adâncă, acoperiți, hribii (ciuperci porcești dacă sunteți mai italo-snobi), până scade complet apa de pe ei. În acest moment, se adaugă uleiul, cățeii de usturoi tăiați felii subțiri și se lasă puțin să se rumenească hribii. Se sărează, piperează, asezonează cu cimbru, se amestecă de două trei ori, se gustă și se toarnă peste ei gâtul de vermut. Se lasă să se evapore alcoolul și ați terminat.

Între timp, evident că a fiert apa, ați turnat pastele în ea, au fiert vreo 8-10 minute, le-ați scurs și puteți să le aruncați în tigaie. Le-ați aruncat? Amestecați de două ori. Puneți în boluri. Mâncați cu poftă și satisfacția de a fi gătit o masă excelentă în 15 minute, masă care arată după cum se vede:

paste hribi vermut

Servus și să vă fie de bine!