Cluj Blues Fest 2015

Publicat pe de
Răspunde

Pentru continuitatea făcutului în ciudă, vă rog poftiți!

Avatarul lui Bucătarul leneșClujis(s)ime

Și evident, după niște jazz la care n-ajunge, bucătarul leneș s-ar drege cu niște blues, tot la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, în următoarele două zile (6-7 noiembrie). Cluj Blues. Cluj Blues Fest 2015. Cu (printre alții) Vali Răcilă și A. G. Weinberger. Doar că nici acolo n-ajunge. Astfel încât vă îndeamnă să-i mai faceți nițel în ciudă. Pentru detalii, comunicatul de presă:

Cluj Blues Fest 2015

Între 6-7 noiembrie Clujul vibrează pe ritmuri de blues într-o notă unică și efervescentă, reunind formații internaționale.

Clujulcultural.ro și Muzeul Etnografic al Transilvaniei, cu susținerea Primăriei Cluj, Consiliului Local Cluj-Napoca, Consiliului Județean Cluj și EBS România au plăcerea să anunțe celei de a doua ediții a Cluj Blues Fest, singurul festival de profil din zonă.

CLUJ BLUES FEST propune două seri de muzică de calitate, cu formații din Austria, România și artiști maghiari și nord-americani dar și un workshop de tehnici de instrumente de…

Vezi articolul original 205 cuvinte mai mult

Lucian Ban și Bat Maneri la Muzeul Etnografic, via Fabrica de Jazz

Publicat pe de
Răspunde

Mergeți, faceți-mi în ciudă

Avatarul lui Bucătarul leneșClujis(s)ime

Subsemnata, bucătar leneș și consumatoare de jazz pe pită, declar pe propria răspundere că, deși vreau, nu pot. Vă rog să mergeți și să îmi faceți apoi în ciudă.

Organizatorii sunt Jazz Factory și Muzeul Etnografic al Transilvaniei, pentru detalii și alte informații, aveți date de contact la sfârșitul comunicatului de presă de mai jos:

„Transylvanian Concert”

Lucian Ban (pian) & Mat Maneri (violă)

Duo-ul format din pianistul de origine română LUCIAN BAN și violistul american nominalizat la premiile Grammy MAT MANERI în concert extraordinar la Muzeul Etnografic al Transilvaniei.

 

O seară de jazz contemporan, în care spiritul jazz-ului new yorkez se întrepătrunde cu ethos-ul est-european și doina transilvană, unde blues-ul îi întâlnește pe

Enescu și Bartok!

Pianistul de origine română stabilit la New York Lucian Ban (născut la Cluj) şi violistul american Mat Maneri (născut în Brooklyn, New York), autorii surprinzătorului album „Transylvanian Concert”, produs în…

Vezi articolul original 645 de cuvinte mai mult

Irlandeza în Ardeal

Publicat pe de
1

Eh, ce poate face omul ca să se decongeleze, când n-are supă gata făcută? Ia ziceți și voi? Păi pornește cuptorul. Și ca să nu șadă cuptorul degeaba, face pită. Din ce are prin casă, cu ajutorul Internetului. Și pentru că îi stă mintea la pâine irlandeză cu bicarbonat de când a tradus o rețetă pentru clienți.

Așadar, pentru că nu se găsește fix revista aia pe computerul principal, iar pe cel adjunct nu se are chef să se caute, se dă cu căutarea pe Internet. Se descoperă că ar trebui făcută cu lapte bătut de care nu este la casa bucătarului leneș. Se caută rețetă cu iaurt și se găsesc două. Se alege, evident, cea mai simplă. Și se începe adaptarea, pentru că n-aveam fulgi de ovăz, și nici făină integrală, iar o lingură și jumătate de zahăr mi se părea mult, și nu m-am înșelat, ar fi ieșit un fel de cozonac dacă puneam cât zic ei, după cum urmează:

  • 175 g de făină albă (din aia de la Panemar, că îmi place mie cum se poartă în cuptor)
  • 25 g de tărâțe de la același panemar, că fulgi de ovăz, soiul pentru porridge nu am la casă
  • 1/2 lingură de zahăr tos
  • 1/2 lingură de sare
  • 2 linguri de semințe floarea soarelui pentru că aveam
  • 1 linguriță cu vârf de bicarbonat
  • 175 ml de iaurt simplu

Am amestecat toate ingredientele solide laolaltă într-un castron. Am turnat aproape tot iaurtul, conform indicațiilor. Am frământat puțin, până s-a legat, am scos pe planșetă și am mai frământat puțin până s-a omogenizat. Am făcut un gogoloi, l-am trântit în tava tapetată cu hârtie de copt, l-am despicat în cruce până la nivelul tăvii și l-am dat la cuptorul încălzit la 200°C (marcajul 7 la gaz, dar ar fi bine să vă orientați în funcție de cum vă cunoașteți cuptorul). S-a copt în cca. 30 de minute, am testat cu frigăruia ca la chec. Când a ieșit curată, am scos pita din cuptor, i-am făcut o poză pentru posteritate și am lăsat-o la răcit.

Puțin. Partea bună e că se poate tăia și călduță, spre deosebire de cea dospită. Și s-a tăiat, și s-a adaptat realității locale, împreună cu niște gogoșari și oarece slană, ca în Ardeal. A trecut testul. Se va mai face, cu certitudine.

wpid-dsc_1816.jpg

Avertisment 1: Realitatea e că din cantitățile de mai sus a ieșit o pituță un pic mai mare decât o chiflă. Dacă aveți familie de hrănit, dublați cantitățile, că s-ar putea să nu le ajungă decât pe o măsea.
Avertisment 2: Nu vă așteptați la gust de pâine dospită, că nu seamănă, deși e foarte bun. Iar dacă sunteți din ăia sensibili la bicarbonat și îl simțiți în orice, mai bine cumpărați o pită.

Dacă aveți pe lângă casă și sunteți curioși cum se face la ea acasă, în rețeta originală (BBC Food) avem:

  • 75 g de făină albă
  • 100 de făină integrală
  • 25 g de fulgi de ovăz pentru porridge (un fel de mămăligă irlandeză, cu fulgi/măciniș de ovăz în loc de cucuruz, care, la fel ca mămăliga, merge cu aproape orice)
  • 1 1/2 lingură de zahăr tos
  • 1/2 lingură de sare
  • 2 linguri de semințe de in, floarea soarelui sau susan (sau deloc)
  • 1/2 lingură de bicarbonat
  • 175 ml de iaurt simplu

În rest, procedați exact la fel și îmi spuneți și mie cum a ieșit.

Iepurele, fonta și blonda

Publicat pe de
3

După cum vă ziceam ieri, am pornit după apă și tăvi joase pentru foi cu miere. M-am întors cu un vas de friptură cu capac, din fontă, un iepuraș (după gust, îl bănuiesc a fi de casă și oarecum imatur) și două blonde belgiene. Beri, de abație. Bombănind că eu voiam brune și nu erau pe nicăieri. S-a dovedit că, de fapt, planetele s-au aliniat foarte bine, după cum vă voi explica mai jos.

Am aruncat un ochi pe internet am văzut că ienupăr n-am, dafinul nu-mi place și am decis că știți ce, fac eu ceva și vedem ce iese. A ieșit bine, dar vita se împacă mai bine cu berea, după părerea mea. Când o vâna cineva pentru un urecheat sălbatic, promit să revin asupra subiectului cu codiță pufoasă și cu impresii post-producție. Ceva îmi spune că ar fi mariajul ideal, care nu scârțâie pe niciunde.

Așadar, se ia 1 iepure de casă fără cap și organe. Se tranșează în așa fel încât să aibă cât mai multă carne pe oase (mi-au rămas coastele, gâtul și coada deoparte, le las la congelator pentru vreo potențială vegeta de lux, adică supă concentrată). Se curăță 1 ceapă de apă, 2 morcovi și 2 păstârnaci, și vreo 3 căței de usturoi mai supradimensionați.

Se toarnă 1 lingură de ulei în noul vas de fontă, se încinge, se prăjește puțin carnea pe toate părțile. Se scoate din vas. Se mai adaugă 1 lingură de ulei și se perpelesc și morcovii și păstârnacii tăiați rondele mai mărișoare. Se scot. În uleiul rămas, se călește ceapa tocată, iar apoi, spre sfârșit, se aruncă și usturoiul. Se adaugă 2 linguri de muștar de care-aveți și se amestecă puțin. Eu am avut și simplu, și cu boabe, așa că am pus de amândouă.

Se reconvoacă adunarea generală în vas, se toarnă vreo 500 ml de bere blondă (nu prea amară, dacă se poate) și se dă un clocot. Motivul principal e că iepurașul de față e nițel fad și, spre deosebire de vită și vânat, care-s mai tari la gust, o bere brună sau mai amară i-ar cam tăia din savoare.

Se sărează sosul, se adaugă un pumnișor de mălai și se dă la cuptor, la foc mediu (180 de grade) vreun ceas.

Se mămăligește o mămăligă sau se cartofește un piureu și se mănâncă.

Cum se-mburdă leneșii-n în rai

Publicat pe de
Răspunde

O duci vineri la ceva vinilizat și vinificat. Două vinuri, două sacrificii, unul eu, unul comeseana. Primul, ales de mine, Sofia de la Vinca, perfect pentru mine, al doilea, ales de ea, perfect pentru ea. N-am ținut minte cum îl chema, dar oi afla eu. Măcar nu ne-am certat, dar am văzut stele verzi.

wpid-img-20151003-wa0003.jpg

Sâmbătă, o arunci în apă sărată, apă dulce, saună, apă dulce, saună, apă dulce, saună și, după ce-o scoți din apă ultima dată, îi dai samosas și grătare cu salată în piadine de casă.

Cu nucată la aperitiv. Și dacă mai cere, ceea ce ar fi făcut, dacă era sigură că nu se duce pe 13 cărări acasă, e mare brânză, pentru că, în afară de socată, nu-i place cam nimic din ce se termină în -ată. O pui să deguste vin roșu și se linge pe buze, îi dai și alb și îi place și ăla. Și o trimiți acasă cu dulceață de nuci verzi, de care nici nu știe să facă, nici nu a dus-o capul să scuture din nucul de la mama de-acasă. Promite că dă la schimb dulceață de portocale roșii, să își amintească gazda de alte locuri în care-a trăit.

wpid-dsc_1790.jpg

Duminică, îi faci cunoștință cu o domnișorică de două luni, care a decis să nu își facă părinții de râs și a dormit dusă cât a fost la aer, drept pentru care nu se știe exact ce ochi are. Și îi arăți o veveriță în plin proces de aprovizionare pentru iarnă, care n-a stat la poze…

Iar luni, după ce îi mai îndrepți puțin spinarea, o arunci în piață la Ion Meșter și o încarci cu morcovi, petrinjei, țelere și păstârnaci, usturoi și sfeclă roșie. Iar când dă să iasă din piață, îi scoți în cale un bonsai iute, cu ajutor la transport și instrucțiuni de întreținere.

wpid-dsc_1791.jpg

Și acum are un chef de muncă mai ceva ca de împins vagoane, mai ales că în vecini se sparg pereți, iar vremea din Cluj a decis că e momentul să își arate colții, sub formă de ploaie cu găleata.

Voi cum vă-mburdați în rai?

Leneșul, fluturii și merele de aur

Publicat pe de
2

Eu una cred că mâncărurile cele mai bune sunt musai relativ simple și că, pe deasupra, tot ce-am improvizat din mai nimic a ieșit aproape de fiecare dată la fel de bun, dacă nu mai bun, ca mâncărurile mult mocăite și îndelung gândite.

wpid-dsc_1776.jpg

Așadar, se prezintă în continuare o pseudo-rețetă, fabricată aseară și refabricată în scopuri foto azi, pe lumină, perfectă pentru o fomiță nocturnă, când prin casă ai:

  • 2-3 pumni de fluturi farfalle integrale
  • 2-3 mere de aur roșii mai mărunțele
  • 1 cățel de usturoi
  • 1/4 ardei iute (sau mai mult, după gustul fiecăruia)
  • 2-3 frunze de busuioc și vreo 10 de oregano, culese pe pipăite de pe balcon
  • unt
  • sare

Evident că se fierb pastele în apă cu sare. Alea integrale, ceva mai mult decât cele albe. De la 10 minute în sus, vedeți ce zice și ambalajul. Când sunt fierte, se aruncă niște unt, cam o linguriță cu vârf și-un pic, în tigaie, se aruncă peste el usturoiul tăiat felii cât știți de subțiri și ardeiul iute mărunțit și se călesc cam un minut. Peste ele se aruncă pastele scurse de apă, se învârt sau saltă de câteva ori, se adaugă roșiile și câtă sare vă poftește sufletul, iar apoi busuiocul și oregano.

Dacă aveți și ceva brânză, nu vă sfiiți, de care-o fi ea, puneți în farfurie.

wpid-dsc_1779.jpg

PS: Ce nu știți voi e că, dacă avea și de doi bani înclinație spre cercetare și nu i-ar fi plăcut să traducă, bucătarul leneș se făcea etimoloagă, detectiv și genealogist de cuvinte. Asta ca să nu mai întrebați ce e cu merele de aur. Că-s porodaise, porodici, tomate și pătlăgele roșii, în cel puțin două limbi cunoscute mie, în măsuri diferite (rusa mai bine, italiana mai subțirel). Iar sotatul vine de la sauter, adică a sălta prin tigăi.

Cel mai frumos cadou, ultimele zile de vară și niște (re)descoperiri

Publicat pe de
4

Cel mai frumos cadou de anul ăsta are două mâini, două picioare, ochi, gură, nas și urechi, vorbește cu intonație franțuzească și oarece acșient moldovinesc, râde cu ochii aproape închiși și a decis să își serbeze anticipat ziua de naștere la Cluj, după paisprezece ani. E pe lista de prieteni adevărați, ăia pe care, dacă îi sun la miezul nopții că am o problemă și trebuie să fie aici, lasă tot și vin, inclusiv din celălalt capăt al lumii. Și pentru care aș face și eu același lucru. Asta fac prietenii, după puțina mea știință, chiar dacă nu-i vezi cu anii și nu vorbești cu ei cu lunile.

Deja mi-e dor de ea când am lăsat-o la aeroport, dar am promis că ne vedem înainte să aibă copii majori.

Și, cum anul ăsta a fost anul vizitelor prietenilor din juma’ de lume, încep să îmi dau seama că redescopăr Clujul de gura lor. Așadar, avem pe lista ultimelor zile de vară:

Zama Bistro, care, pe lângă numele care m-a făcut să zâmbesc la un semafor aproape zilnic, înainte să se deschidă, are mâncăruri tradiționale ardelenești sau fuzionate cu tradițiile ardelenești, un meniu la care a fost consultat Mircea Groza, cel mai bun povestitor de mâncare pe care îl cunosc (vorba vine, suntem prieteni pe Facebook, nu știu dacă ne-am recunoaște pe stradă), cu zămucă aită de ciuciuleți și hiribe și balmoș cu pâcă, și, pe deasupra, primii cartofi cu adevărat pai pe care i-am mâncat în ultimii 15 ani.

Foto: bucătarul leneș cu telefonul propriu

Drink after Work, cu degustare de vinars (alcool distilat din vin după metoda Cognac) la Charlie, cu domni și doamne gătiți și gătite, vorbe multe și bune, muzică live și prezentare de artiști locali. Și o gazdă perfectă care organizează evenimentul de șase ani, deja. Și o mostră de narcisism propriu, că tare faină e poza asta, scuzați lipsa de modestie…

11703595_715221985274620_3922915830607037215_o-crop

Foto: fotograf oficial DAW, n-am aflat cine e, dar să mi se spună și dau mai departe…

Și, nu în ultimul rând, un loc ca în filmele noir cu Bogart, frumos tare, cu vin bun și muzică și mai bună, despre care nu pot să vă spun decât că trebuie să vă pricepeți la păsări și fluvii și stilouri, ca să îl găsiți. Iar dacă îl găsiți nu veți regreta nicio secundă. A venit la pachet cu bucuria de a reîntâlni oameni cunoscuți în alte locuri și societăți, revăzuți cu alți ochi.

Foto: Andrei Niculescu și Sergiu Raul

Poftiți și (re)descoperiți

Găluștiada de toamnă, cu amintiri din copilărie

Publicat pe de
2

Iacă am făcut prima tură de găluște după câteva luni, că s-au făcut și rădăcinoasele bătrâne, numa bune pentru leveșă. Găina s-a transformat în limbă (de vită), iar găluștele mi-au ieșit ca de obicei, perfecte pentru mine.

Dar, cu ocazia discuțiilor despre ele, mi-am amintit cum le făcea bunica, măsurate, din două ouă mari și o ceașcă de cafea cu lapte, albă cu buline roșii, plină cu griș, în care așeza gălbenușurile în juma’ de coajă, să nu curgă.

Și cum, la prima mea tentativă de găluște, sub atenta supraveghere a bunicii, că era sărbătoare mare (din aia care nu trece fără leveșă, că vine sfârșitul lumii în Ardeal), au venit să cânte niște domni ceterași mai bruneți, că mai veneau prin sate și mergeau pe la casele mai acătării…

Domnișoară (aveam vreo 12 ani, eram cu vreo 5 cm mai scundă decât acum, când tot de la copii mă îmbrac), lăsați mâna moale și bateți mai de sus, ascultați-mă pe mine, că am fost și bucătar.

S-a băgat definitiv la tărtăcuță (cred că a fost primul om care mi-a zis dumneavoastră), la un loc cu lecția bunicii și, în afară prima tentativă de după vreo 15 ani, când mi-au ieșit niște gloanțe din cauză de prea mult griș, am rămas imbatabilă. Bat albușurile cu furculița de stau băț, și rețeta v-am dat-o deja, nu mai e cazul să o repet.

Bucătarul leneș și pișcotul – Osteria del Buon Vino și următoarele surprize plăcute

Publicat pe de
Răspunde

Nu pot să vă mint. La Osteria del Buon Vino, am băut vin bun și am mâncat delicii pe pită, dar fără pită, pe gratis. Asta ca să nu avem discuții și vorbe de scădere după. Cum cei mai mulți dintre voi mă cunosc și personal, că nu suntem atât de mulți pe blogul de periferie unde ne aflăm, știți că nu știu să mint și să fac frumos.

Așadar, doresc să vă informez că m-am răsfățat cu nerușinare, într-un loc unde nu se fumează deloc, ura, deși-s fumătoare, în pateu de ficat bun din cale-afară și atât de fin pe cât mi-aș dori să am și eu răbdare să îl fac și friptură rece de vită cu hrean. Și prosecco.

Și-apoi, casoncelli di Brescia cu unt și salvie. Eh, aici aș zice că mi-au citit gândurile. Paste umplute, una din obsesiile mele recente. Pe cont propriu, încă nu-s la nivelul la care să arunc un ochi și să știu câtă salvie și cât rozmarin mi-ar conveni în mâncare și nu am întotdeauna răbdare să pun câte puțin și să văd ce iese, drept pentru care îi las pe alții să se priceapă pentru mine. Și bine s-au mai priceput. Foarte bine.

Daaaaaaar… Dar cea mai mare surpriză, doamnelor și domnilor, a fost vitello tonato. Un om ca mine, care nu mănâncă pește oceanic decât forțat, iar ton și anșoa cu atât mai puțin, s-a lins pe degete și, dacă nu avea o fixație că nu vrea pâine în ziua respectivă, ar fi lins și blidul.

Ce-am mai găsit eu în meniu? Carpaccio, iubirea mea, carne crudă, dacă nu știați ce e. Și, pentru că bucătarii care-au făcut minunățiile de mai sus au fost să se perfecționeze în Italia și la restaurant, și la carmangerie, n-o să îmi scape, data viitoare.

Ca o obsedată de mâncare ce sunt, am uitat să întreb ce scrie pe etichetele vinurilor: prosecco, vin alb și un delicios vin roșu (rog să fiu scuzată că-s căscată și să mi se spună retroactiv, dacă se poate). Mai ales pe cel roșu, că tot vine iarna și carnea roșie, cereți-l și nu o să vă pară rău. Nițel fructat, robust, plăcut nasului, gurii și minții. Și recomadat de degustătorul profesionist.

Așadar, mergeți și mâncați, beți și vă veseliți. În curând se vor organiza evenimente pentru familii cu copii, ca să nu trebuiască să găsiți bonă dacă doriți să ieșiți cu jumătățile perfecte în oraș. Și puteți și să luați un vin pentru acasă, dat fiind că există și un magazin cu vinuri bune, cele mai multe italienești, alese de un degustător profesionist. Eu mă voi întoarce sigur, și poate ne vedem pe-acolo, ca să îmi dați dreptate.

PS: Da, da, știm, bloagării care se respectă nu mănâncă pișcoturi, blaaa-blaaa-blaaa. Dacă mă întrebați de mine, de la periferia (mulțam, Mihai) unde mă aflu, pentru cei mai anti-pișcot, e doar o problemă de preț. Unii au suficientă conștiință ca să scrie doar ce le place, despre ce le place, indiferent de preț. Alții, dimpotrivă.

Marțolea de marți (și o dulceață de ardei iuți, usturătoare la degete)

Publicat pe de
4

Nu părea să fie o marțoleală prea îndelungată, după cum se arătase vineri, când costițele în doi timpi, trei mișcări și o seamă de prieteni au fost făcute la grătar (jar mediu, cu capacul închis), cu foc aprins prima dată în viață de una din prietene și au ieșit delicioase ca de obicei (nu că nu m-aș bucura, că-s bune rău, dar încă mă mir de succesul lor la oricine le gustă). Dar…

Sâmbătă, când am pornit spre ai mei, pe Feleac era ceața obișnuită de noiembrie, de poți să-ți bagi degetele-n ochi fără să le vezi, iar în Vâlcele dădu o ploaie cu bulbuci (hodină la slugi, cum zicea bunică-mea), de protestară ștergătoarele de parbriz. M-am oprit și-am pus avariile, na, că îmi ajunge condusul printr-un fenomen meteo extrem o dată pe zi.

wpid-dsc_1663.jpg

Am ajuns la mama, taman la timp să dau prin mașina de tocat ardeii iuți pentru dulceață. Fără mănuși. Lucru pe care l-am regretat amarnic, până și-a amintit cumnata de Fenistil. Funcționează, ca să știți și voi, dacă o pățiți.

Dulceața de coarne luate din piața din Turda mi-a mâncat o bucată bună de vreme, dar m-a ajutat mama „că am mai multă răbdare să dau prin strecurătoarea de silvoiz”. Bună a ieșit, deși cam puțină, mai ales că am lăsat jumătate plată pentru ajutor.

Iar azi, marți, după ce am lăsat mașina în parcare, cu portbagajul deschis (să-mi trăiască musafira care l-a văzut și l-a închis înainte să urce la mine), am trântit juma de punguță de nucșoară în papară. Din fericire, nu apucasem să o bat și am reușit să scot o parte din ea de pe albuș. Dar, deși a fost comestibilă, nu recomand asemenea experimente.

Așteptați dulceața de ardei iuți? Păi e luată de mama dintr-o emisiune de la TV, verificată cu Internetul:

chil la chil, ardei iuți curățați de semințe, măcinați, oțet de vin alb (dar o să încerc și cu oțet de mere), zahăr alb.

Fierbeți zahărul cu oțetul până se leagă sirop, adăugați ardeii iuți și mai fierbeți până se leagă din nou.

Turnați în borcane, până la gură, puneți capace și răsturnați borcanele cu fundu-n sus. Nu știu cum funcționează, dar funcționează și toate dulcețurile pe care le-am pus cu metoda asta au ținut.