Ziua femeii (acesteia)

A început devreme, cu un drum la Turda. Drum care, oricât de des l-am făcut, tot îmi mai face, din când în când câte-o bucurie naturală. Cum ar fi ceață cu soare dimineața (greu de condus prin ea, dar atât de frumoasă) și două curcubeie și jumătate seara, ca să nu îmi pară rău că am condus printr-o ploaie nehotărâtă, când torențială, când mocănească.

Mai punem îmbrățișări de la nepoți, două serbări de 8 martie, un nepot negociator, care a reușit, pe cont propriu, să facă rost un ghiveci cu flori și pentru bunica lui, deși nu era în planul învățătoarei, cadou pentru mama cumpărat, și tot ce pornisem să rezolv, rezolvat în două ore.

La pachet, o simpatică degustare, cu doi mușchetari ai vinului (chiar, oare câți or fi, trei sau patru?), într-un magazin de cafea (GB House of Taste), cu o surpriză majoră: Busuioacă de Bohotin seacă (Colocviu la Paris o cheamă), un roze pe care mi l-aș chiar și cumpăra, în condițiile în care v-am anunțat demult că eu beau roze doar dacă-l cumpără alții și îmi place suficient. Dacă nu, mai bine beau apă chioară.  A, și un cupaj zdravăn și băiețos de Cabernet Sauvignon cu Fetească neagră (Sagio), de la Casa Panciu.

În plus, promisiunea unei degustări de cafea. La care, cafegioaică cum mă aflu (pe lângă gurmandă și amatoare de vin băut cu moderație, cât să îi simți gustul, nu cât să nu mai știi de tine), am să mă duc în pas alergător.

PS: Știu că o să credeți că  nu mai mănânc și gătesc. Greșiți. Revin cu poze. Curând. Până atunci, doamnelor, să fim sănătoase și voioase și puternice, că așa ne șede bine.

wp-1457501287650.jpg

 

Reclame

Fițele, noutățile și surprizele

Fița = Baracca

Ajunsă în categoria „fost-ai, leleo, când ai fost, că amu ești pizzerie”.

5 (CINCI!) feluri de pizza, meniul redus la mai puțin de jumătate, și banalități din celea pe care le cumpără fițoșii fără curaj gastronomic.

Și, colac peste pupăză, ce vede comeseanul (încă mulțumit de tiramisu care, din fericire, nu s-a schimbat la gust) peste umărul meu? Barmanul, scoțând din ambalaj o ceașcă și turnând ceai în ea fără să o spele. Și, culmea, când i s-a spus că l-am văzut, o ținea pe-a lui, că n-am văzut noi bine.

Noutatea = Cabinet de Vin & Cocotte

Francofonia mea avansată încă nu s-a lămurit ce-au vrut să spună autorii numelui. Cabinet pentru vin și cocotă? Dulap de vin și puicuță? Și nu săriți cu gura, știu ce e aia cocotte în bucătărie, e verișoara franțuzească a ceaunului de tuci. Doar că mai are vreo trei sensuri. Iar sintaxa, sărmana, e șchioapă tare.

În fine, treacă de la mine. Unii pe care i-am citit laudă vinul și cocota, alții le spurcă, așa că am decis că amu-i momentul, dat fiind că nici ce știam că e bun nu mai e, iar ce-am verificat recent, era închis.

De pe pielea proprie, pot să declar că servirea e impecabilă, cel puțin câtă e la vedere, vinurile la pahar onorabile (tot prefer Șarba și Plăvaia separate, dar merită și cupajul dintre ele atenție, preț de cel puțin un pahar), iar ce-am mâncat eu, foarte bun. Și, pe deasupra, salata avea și sos făcut de bucătar, nu de mine, trăi-mi-ar obsesiile.

În schimb, comeseanul a mușcat-o dublu. În primul rând, cu cocoșelul bio și crud (pe care eu, să fiu în locul proprietarului de restaurant, m-aș teme să-l dau la masă-nsângerat), și, a doua oară, pentru că bucătarul a insistat că așa trebuie să fie, că i-a măsurat el temperatura. No, prietene, doresc să te informez că dacă nu știi să verifici carnea decât cu termometrul, ar fi un bun moment să te întorci la cantină, să faci practică profesională.

Spre cinstea și onoarea dumnealor, au scăzut cocoșelul din notă. După cum spuneam, servirea a fost impecabilă, și mi-e milă de chelnerul care a trebuit să transmită bălăriile bucătărești.

Surpriza = Joben Bistro

N-am mai mâncat decât o dată acolo, în timpul TIFF-ului, și fiind oarecum năucă de cinema, muncă și petreceri, nu am ținut minte prea mare lucru. Despre ambianță, știți și voi, steampunk, fain și inovativ, muzica pe măsura steampunkului, diversă și plăcută. Surpriza, deși s-a lăsat puțin așteptată, a fost mâncarea. Bunuță tare, la preț rezonabil, dacă nu aș fi așteptat puțin prea mult față de foamea mea, poate aș fi apreciat-o mai mult.

Concluzia? Eu una la Baracca nu mai calc curând, vinului și cocotei le-aș mai acorda o șansă dacă nu îmi mai dau găini crude, iar Joben Bistroul ar fi bine să fie mai în drumul meu.

PS: cel mai bun vargabeles tot la Vărzărie se face.

PPS: Ce-am mai fabricat comestibil vă spun data viitoare. Din fericire, consumatorii au supraviețuit, deși s-au plâns (unii) că n-a fost suficient de iute. Promit că următoarea tentativă se lasă cu lacrimi, na! Măcar câte am vărsat eu tocând cea mai iute ceapă din ultimii doi ani.

 

 

 

 

Bucătarul leneș și pișcotul – Osteria del Buon Vino și următoarele surprize plăcute

Nu pot să vă mint. La Osteria del Buon Vino, am băut vin bun și am mâncat delicii pe pită, dar fără pită, pe gratis. Asta ca să nu avem discuții și vorbe de scădere după. Cum cei mai mulți dintre voi mă cunosc și personal, că nu suntem atât de mulți pe blogul de periferie unde ne aflăm, știți că nu știu să mint și să fac frumos.

Așadar, doresc să vă informez că m-am răsfățat cu nerușinare, într-un loc unde nu se fumează deloc, ura, deși-s fumătoare, în pateu de ficat bun din cale-afară și atât de fin pe cât mi-aș dori să am și eu răbdare să îl fac și friptură rece de vită cu hrean. Și prosecco.

Și-apoi, casoncelli di Brescia cu unt și salvie. Eh, aici aș zice că mi-au citit gândurile. Paste umplute, una din obsesiile mele recente. Pe cont propriu, încă nu-s la nivelul la care să arunc un ochi și să știu câtă salvie și cât rozmarin mi-ar conveni în mâncare și nu am întotdeauna răbdare să pun câte puțin și să văd ce iese, drept pentru care îi las pe alții să se priceapă pentru mine. Și bine s-au mai priceput. Foarte bine.

Daaaaaaar… Dar cea mai mare surpriză, doamnelor și domnilor, a fost vitello tonato. Un om ca mine, care nu mănâncă pește oceanic decât forțat, iar ton și anșoa cu atât mai puțin, s-a lins pe degete și, dacă nu avea o fixație că nu vrea pâine în ziua respectivă, ar fi lins și blidul.

Ce-am mai găsit eu în meniu? Carpaccio, iubirea mea, carne crudă, dacă nu știați ce e. Și, pentru că bucătarii care-au făcut minunățiile de mai sus au fost să se perfecționeze în Italia și la restaurant, și la carmangerie, n-o să îmi scape, data viitoare.

Ca o obsedată de mâncare ce sunt, am uitat să întreb ce scrie pe etichetele vinurilor: prosecco, vin alb și un delicios vin roșu (rog să fiu scuzată că-s căscată și să mi se spună retroactiv, dacă se poate). Mai ales pe cel roșu, că tot vine iarna și carnea roșie, cereți-l și nu o să vă pară rău. Nițel fructat, robust, plăcut nasului, gurii și minții. Și recomadat de degustătorul profesionist.

Așadar, mergeți și mâncați, beți și vă veseliți. În curând se vor organiza evenimente pentru familii cu copii, ca să nu trebuiască să găsiți bonă dacă doriți să ieșiți cu jumătățile perfecte în oraș. Și puteți și să luați un vin pentru acasă, dat fiind că există și un magazin cu vinuri bune, cele mai multe italienești, alese de un degustător profesionist. Eu mă voi întoarce sigur, și poate ne vedem pe-acolo, ca să îmi dați dreptate.

PS: Da, da, știm, bloagării care se respectă nu mănâncă pișcoturi, blaaa-blaaa-blaaa. Dacă mă întrebați de mine, de la periferia (mulțam, Mihai) unde mă aflu, pentru cei mai anti-pișcot, e doar o problemă de preț. Unii au suficientă conștiință ca să scrie doar ce le place, despre ce le place, indiferent de preț. Alții, dimpotrivă.