Nu. Nu m-am lăsat de mâncat. Dovezi.
Nu m-am lăsat…
Răspunde
Ziua femeii (acesteia)
A început devreme, cu un drum la Turda. Drum care, oricât de des l-am făcut, tot îmi mai face, din când în când câte-o bucurie naturală. Cum ar fi ceață cu soare dimineața (greu de condus prin ea, dar atât de frumoasă) și două curcubeie și jumătate seara, ca să nu îmi pară rău că am condus printr-o ploaie nehotărâtă, când torențială, când mocănească.
Mai punem îmbrățișări de la nepoți, două serbări de 8 martie, un nepot negociator, care a reușit, pe cont propriu, să facă rost un ghiveci cu flori și pentru bunica lui, deși nu era în planul învățătoarei, cadou pentru mama cumpărat, și tot ce pornisem să rezolv, rezolvat în două ore.
La pachet, o simpatică degustare, cu doi mușchetari ai vinului (chiar, oare câți or fi, trei sau patru?), într-un magazin de cafea (GB House of Taste), cu o surpriză majoră: Busuioacă de Bohotin seacă (Colocviu la Paris o cheamă), un roze pe care mi l-aș chiar și cumpăra, în condițiile în care v-am anunțat demult că eu beau roze doar dacă-l cumpără alții și îmi place suficient. Dacă nu, mai bine beau apă chioară. A, și un cupaj zdravăn și băiețos de Cabernet Sauvignon cu Fetească neagră (Sagio), de la Casa Panciu.
În plus, promisiunea unei degustări de cafea. La care, cafegioaică cum mă aflu (pe lângă gurmandă și amatoare de vin băut cu moderație, cât să îi simți gustul, nu cât să nu mai știi de tine), am să mă duc în pas alergător.
PS: Știu că o să credeți că nu mai mănânc și gătesc. Greșiți. Revin cu poze. Curând. Până atunci, doamnelor, să fim sănătoase și voioase și puternice, că așa ne șede bine.
Porcul, gutuia și sparanghelul
Ce caută gutuia acolo, ziceți? Sub formă de un vârf de linguriță de dulceață la două linguri de oțet balsamic face un fel de glazură (dacă așa i-o zice) peste niște grătare.
Dar să începem cu începutul.
Ieri, pe vremea asta, doamna leneșă cădea, lenevos, din picioare de foame. Cu frigiderul de acasă gol. Drept pentru care, cu creierul în vacanță și spinarea deja îndreptată de domnul terapeut, s-a oprit la magazin, să vadă ce găsește grătăribil pe repede înainte, ca să nu deguste vin pe stomacul gol și să i se urce prematur la cap.
A luat (pe cap de mesean):
- 1 felie de piept de porc cu șoric, mai mult cărnoasă decât grasă
- 5 fire de sparanghel (nu, nu se vinde la fir, l-a scos din legătură, bineînțeles și nu, nu-i așa de bun ca ăla românesc din sezon, dar acu nu facem mofturi)
- 2 linguri de oțet balsamic
- 1 vârf de linguriță de marmeladă de gutui (că era desfăcută), altfel, după părerea mea, merge orice fel de marmeladă acrișoară.
- sare și piper avea acasă, deci n-a cumpărat
Pentru că stă la bloc și, la ultima tentativă de grătare pe cărbuni, a stat cu sufletul la gură că or suna vecinii la pompieri când văd ce flamă scoate tăvița aia cu cărbuni de unică folosință, a aprins focul la aragaz, a pus grătarul pe el (și își dorește mult unul din fontă cum a văzut aici), și a trântit feliile de carne pe grătar. Nefiind ele multe, a înghesuit între ele sparanghelul spălat și subțiat prin ruperea vârfurilor și despicare în două a tulpinilor.
A scos sparanghelul ușor înmuiat, cât să îl simți la mușcătură și, până l-a dat cu un praf de sare și piper, a lăsat încă câteva secunde pe fiecare parte pieptul de porc, sărat și uns cu amestecul de marmeladă de gutui și oțet balsamic.
Și-a mâncat și bine i-a tihnit. Ceea ce vă dorește și dumneavoastră, cât mai des. După care a degustat vin, și i-au plăcut vreo două-trei, ceea ce, de asemenea, vă dorește și dumneavoastră. Pentru detalii despre unde și cum, poftiți înapoi în timp, în ziua de alaltăieri.
PS: Vegetarienii și cei care nu mănâncă carne cu vagi urme de grăsime care să se topească să dea sparanghelul prin ulei de măsline sau unt topit înainte să îl pună pe grătar.
Potabile, deși o să îmi stric imaginea
Dacă o mai țin mult așa, o să creadă lumea că m-am lăsat de mâncat (nu-i adevărat, mănânc la fel de mult) și m-am apucat exclusiv de beut (vin, în general, și nici asta nu-i adevărat).
Și pentru că nimic din ce credeți nu-i adevărat, nu o să vă spun că e plin de degustări de vin pe la toate colțurile, deși e.
Săptămâna asta e una din cele mai vinificate din câte am trăit, având ea o degustare azi (vinuri portugheze) și poimâine (Wine Spectator Top 100 Wines of 2015) la Wine O’Clock, iar eu nu mă pot hotărî la care să merg, una la pachet cu Drink after Work, tot poimâine, pentru cine-i iubitor de Liliac Young.
De Drink after Work v-am mai zis, e organizat de aceeași echipă, cu altă degustare și alt artist, de data asta la Fragment, știți la ce să vă așteptați. De fiecare dată alt loc, altă descoperire.
La Wine O’Clock vă îndemn să mergeți pentru că e al unui om pasionat, și asta se vede în selecția de vinuri și în felul în care alege să le arate lumii.
Nu o să vă mint, că doar nu m-a luat nimeni cu japca, m-am dus de bunăvoie la degustarea Petro Vaselo, care, deși e premiat și elegant și rafinat, nu-i genul meu de vin, și oricum nu-mi pare rău, pentru că doamna care îl prezintă, Ariana, merită să bei și o sticlă ascultând-o, nu doar un păhăruț de degustare. Dacă o prindeți pe undeva, nu o ratați.
În schimb, chiar dacă nu ajung azi la vinuri portugheze, joi tot mă duc. Pentru că și domnul care le prezintă e alt model de pasiune devenită afacere (Happy Wines).
Așadar și prin urmare, servus, noroc și sănătate!
Fițele, noutățile și surprizele
Fița = Baracca
Ajunsă în categoria „fost-ai, leleo, când ai fost, că amu ești pizzerie”.
5 (CINCI!) feluri de pizza, meniul redus la mai puțin de jumătate, și banalități din celea pe care le cumpără fițoșii fără curaj gastronomic.
Și, colac peste pupăză, ce vede comeseanul (încă mulțumit de tiramisu care, din fericire, nu s-a schimbat la gust) peste umărul meu? Barmanul, scoțând din ambalaj o ceașcă și turnând ceai în ea fără să o spele. Și, culmea, când i s-a spus că l-am văzut, o ținea pe-a lui, că n-am văzut noi bine.
Noutatea = Cabinet de Vin & Cocotte
Francofonia mea avansată încă nu s-a lămurit ce-au vrut să spună autorii numelui. Cabinet pentru vin și cocotă? Dulap de vin și puicuță? Și nu săriți cu gura, știu ce e aia cocotte în bucătărie, e verișoara franțuzească a ceaunului de tuci. Doar că mai are vreo trei sensuri. Iar sintaxa, sărmana, e șchioapă tare.
În fine, treacă de la mine. Unii pe care i-am citit laudă vinul și cocota, alții le spurcă, așa că am decis că amu-i momentul, dat fiind că nici ce știam că e bun nu mai e, iar ce-am verificat recent, era închis.
De pe pielea proprie, pot să declar că servirea e impecabilă, cel puțin câtă e la vedere, vinurile la pahar onorabile (tot prefer Șarba și Plăvaia separate, dar merită și cupajul dintre ele atenție, preț de cel puțin un pahar), iar ce-am mâncat eu, foarte bun. Și, pe deasupra, salata avea și sos făcut de bucătar, nu de mine, trăi-mi-ar obsesiile.
În schimb, comeseanul a mușcat-o dublu. În primul rând, cu cocoșelul bio și crud (pe care eu, să fiu în locul proprietarului de restaurant, m-aș teme să-l dau la masă-nsângerat), și, a doua oară, pentru că bucătarul a insistat că așa trebuie să fie, că i-a măsurat el temperatura. No, prietene, doresc să te informez că dacă nu știi să verifici carnea decât cu termometrul, ar fi un bun moment să te întorci la cantină, să faci practică profesională.
Spre cinstea și onoarea dumnealor, au scăzut cocoșelul din notă. După cum spuneam, servirea a fost impecabilă, și mi-e milă de chelnerul care a trebuit să transmită bălăriile bucătărești.
Surpriza = Joben Bistro
N-am mai mâncat decât o dată acolo, în timpul TIFF-ului, și fiind oarecum năucă de cinema, muncă și petreceri, nu am ținut minte prea mare lucru. Despre ambianță, știți și voi, steampunk, fain și inovativ, muzica pe măsura steampunkului, diversă și plăcută. Surpriza, deși s-a lăsat puțin așteptată, a fost mâncarea. Bunuță tare, la preț rezonabil, dacă nu aș fi așteptat puțin prea mult față de foamea mea, poate aș fi apreciat-o mai mult.
Concluzia? Eu una la Baracca nu mai calc curând, vinului și cocotei le-aș mai acorda o șansă dacă nu îmi mai dau găini crude, iar Joben Bistroul ar fi bine să fie mai în drumul meu.
PS: cel mai bun vargabeles tot la Vărzărie se face.
PPS: Ce-am mai fabricat comestibil vă spun data viitoare. Din fericire, consumatorii au supraviețuit, deși s-au plâns (unii) că n-a fost suficient de iute. Promit că următoarea tentativă se lasă cu lacrimi, na! Măcar câte am vărsat eu tocând cea mai iute ceapă din ultimii doi ani.
Cozonacii, fursecurile și marțolea festivă
Dacă ați mai trecut pe-aici știți sigur că îmi place să fac deserturi cam ca la câne, lanțul (cum ar fi zis bunică-mea).
Dacă mă mai împac cât de cât cu cozonacii, care-s un fel de pită dulce, dar care îmi mănâncă juma de zi la o șarjă, mai mult decât dulciuri pentru to(n)ți n-o să vedeți de la mine.
Eu zic să mi se dea un opt pentru efort. Turta dulce, lucrul cel mai simplu de făcut, mi-a ieșit minunată, dar mi-a fost prea lene și prea neîndemânare să o și ornez. Data viitoare îmi bag om, că nu-i de mine.
Fursecurile cu nucă le-am făcut cu unt de 82% grăsime, când ele au fost concepute în vremuri când și margarina se dădea pe sub mână. Sunt fragede, minunate, dar mi-au mâncat juma de suflet la manipulat. Și am și uitat să aduc dulceață de caise de la mama, așa că or hi bune și cu din aia de coarne, că-i roșie, bună și frumoasă.
La cozonacii în hârbe*, în schimb, a lovit marțolea festivă cam în jumătate din producție, după cum urmează:
- prima șarjă, cu rahat, a fost și din prea puțin material, și nici n-a crescut strălucit, că am uitat să fac în casă căldură ca-n feredeu. Bună la gust, urâțică destul la vedere.
- la a doua, m-am grăbit cu scosul din cuptor, înainte să se întărească suficient coaja. Rezultat? Un cozonac minunat, pufos, plin de mac, dar prăbușit și făcut flenduri. Pe celălalt l-am lăsat mai mult, a ieșit corespunzător.
- la a treia, umplutura de nucă s-a gândit să crape pălăria cozonacului, și, deși au ieșit cel mai bine, tot mai suferă din lipsă de frumusețe.
Și-acuma mă credeți că prefer să fac mâncare pentru o nuntă decât prăjituri pentru o familie mică?
* Hârbele-s niște forme de ceramică, seamănă cu niște ghivece, iar rezultatul e destul de apropiat, ca formă, de pannetone.
Marțolea de marți. Cu lacrimi și ardei iute.
Ce mai poți meșteri după o zi foarte lungă și o noapte cam scurtă?
Păi dacă ești bucătarul leneș, te freci la ochi cu degetele cu care ai sfărâmat o ciușcă iute ca focul.
Și acum încerc să mă hotărăsc dacă spăl sau nu vase, că mă tem să nu le sparg…
Numa cujet (3): salate ne- sau prost dresate
Ieri, cujetând eu la ce trăznaie de dresură (sos, dressing) să supun eu o salată de andivă roșie, am realizat, pentru a mia oară, că, deși mâncarea mea favorită e carnea cu salată, majoritatea bucătarilor (nu executanți, rog frumos, ci ăia, deștepții, care concep meniuri) moderni habar n-au sau îs muuuuult mai leneși decât mine.
Păi cum să nu știi că salata de varză trebuie muuuusaaaaai stropșită cu puțină sare înainte să o dai la masă? Știe fiecare tanti cantinistă treaba asta, și doar în locuri ca Vărzăria, eftene și cazaniere, găsești salată de varză bună.
Păi cât de greu poate să îți fie să faci o vinegretă bună pe lângă salata de pungă pe care mi-o trântești în blid, eventual și nespălată? Mă jur eu, pe cuvânt de onoare, că dacă agiți 3 ingrediente într-un borcan îți ia fix 1 minut să o faci. Și dacă i-ai pus oțet, ține măcar de dimineața până seara.
Și păi cum crezi tu că mănânc eu salată de frunze din farfuria de friptură? Ei? Nu zic ba, o fi frumoasă, dar eu vreau să o mănânc. Poze i-oi face când comand a doua oară, dacă mi-a plăcut.
PS: pe-aia de ieri am dresat-o cu oțet de mere și dulceață de sâmburei, plus sare și ulei de floarea soarelui presat la rece turnate direct pe frunze.
Marțolea și răceala
Leneșii, care-s, de fapt, hiperactivi, când au insomnii pe bază de guturai, își caută de lucru până la 9 când se deschide farmacia. Și fac pită pentru leneși bolnăviori, irlandeză și rapidă.
Doar că le-a ieșit, involuntar, de regim, că au uitat să pună sare.
Leveşa de ridicat din boală, cu supliment de ardei iute, în schimb, pare să iasă nițel sărată, că nu facem decât involuntar economii la sare.
Salata à la Radio Erevan
Ascultătorii ne întreabă: alea negre din poza de mai jos îs alge?
Bucătarul leneș răspunde: da, sunt alge, dar nu-s subacvatice, ci subterane, și nu-s negre, ci roșii. Și le cheamă sfeclă.
Coaptă la 180°C, vreo oră și ceva, oricum, în funcție de mărime, până intră furculița sau frigăruia în ele ca-n brânză. După care se lasă la răcit, se curăță de coajă, se taie și se amestecă frumușel cu ulei, chimen înfierbântat în tigaia uscată, oțet balsamic, sare și piper.
După gustul fiecăruia.
Ghidul bucătarului leneș 