Păstăi cu lene și roșii uscate

20160616_144637.jpg

Cum unora, leneși cum îi știți, le era cam lene, iar munca-i aștepta după colț, au întreprins cele de mai sus cu câte trei paragrafe traduse între etape, astfel:

  • curățat și spălat 500 g de păstăi (fasole verde, dar galbenă, după cum se vede-n poză)
  • pus apă cu sare la fiert (tradus trei paragrafe)
  • opărit fasolea (tradus 5 paragrafe)
  • topit unt, mărunțit ultimele trei felii de roșii uscate în ulei, zdrobit ardei iute-iute
  • sotat rapid fasolea cu sare și cele de mai sus, plus caperele rămase pe fundul borcanului
  • 2 ochiuri în picăturile de ulei rămase în borcan
  • jucat puțin cu ochiurile, fotografiat, mâncat

Și acum cine mai muncește?

Poate voi, că eu…

 

Reclame

Mămăligă cu de toate

Imagine

Mie mi-era:

  1. Lene tare
  2. Foame mare

Frigiderul, cam indecent, în goliciunea sa, m-a cam strâns cu ușa să improvizez. Așa încât am luat:

  • ultimii fulgi de trâmbița piticului deshidratată, și i-am pus la rehidratat. Dacă mă întrebați pe mine, cumpărați mai bine hribi, că bureții ăștia-s mai mult frumoși decât gustoși deshidratați.
  • apa de rehidratare + încă vreun litru de apă + sare, puse la fiert.
  • cârnăcior cu caș de la Mureșan, tras 2 minute la tigaie.
  • brânză de capră maturată, cu ardei iute, de la Capra Eco (Bacău, dar livrează oriunde vreți).
  • roșii deshidratate, conservate în ulei, tăiate mărunțel.
  • mălai extra. Mai mult decât se vede-n poză.

Și-am fiert apa, și-am turnat mălaiul, ochiometric, în ea (nu mă întrebați cum, faceți mămăliga cum știți mai bine, că eu și în ziua de azi o fac cum îmi iese, nu am rețetă și nici nu vreau să mă dau expertă). Am fiert-o, amestecat-o, până m-a mulțumit pe mine. Am oprit focul, și am turnat totul peste ea. Am amestecat bine și a ieșit un terci gălbui-maroniu cu pete albe, negre și roșii. Culoare de zamă de spălătoare, cum îi zic eu, dar bun de să mai ceri o porție. Pe care l-am mâncat.

 

Dezmahmurizare franțuzită

Două într-una, supa de ceapă e și mâncare a săracului, și a mahmurului. Asta presupunând că ai mai lăsat ceva vin și pentru dimineață. În rest, cere ceapă, apă, supă, vin, cimbru și unt. De care, într-o casă de om, există întotdeauna. Nu vă dau rețetă, pentru că eu o fac cum am învățat-o de la jupân Costăchel, pe vremea când era carte de bucate, nu revistă gastronomică virtuală. După ce o faceți cu rețeta asta, n-aveți decât să o mai ajustați după gustul propriu. Și dacă sunteți chiar leneși rău, cumpărați crutoane gata făcute, ca mine 😀

PS: orice i-ai face, tot a zamă de spălătoare arată, la fel ca zama de chimin și zama de ouă, dar, la fel ca ele, e inimaginabil de bună. Spre lămurire, cam așa se prezintă 😀

wp-1458993353135.jpg

La vraie soupe a l’oignon d’après Costăchel

Bolognez, dar nu tocmai

20160314_100032.jpg

Eh, știți cât de urât fac eu când mi se zice că varza ca la Cluj e totuna cu sarmalele răsturnate, împrăștiate, leneșe? Din câte băgai de seamă, cam așa, sau poate mai urât, o să facă orice italian căruia îi ceri spaghetti bolognese. Mai întâi pentru că pastele bologneze nu-s spaghetti, mai apoi pentru că sosul ăla roșu aprins e o concocțiune anglo-saxono-americană în care, vorba americanului, se pune orice, inclusiv chiuveta din bucătărie.

Există, în schimb, un deliciu bolognez, maroniu la culoare, din cauză de vin și sos de roșii necolorat artificial, căruia ei îi zic ragu. De care, de musai ca de voie bună, că îmi mai dă, cu cele mai bune și utile mie intenții, domn firurg câte una-n falcă cel puțin din două-n două săptămâni, ca să nu pot mânca nimic ce nu-i pasat, zdrobit, stropșit în prealabil, m-am folosit pentru inspirație. Mai precis, de o rețetă dintr-o emisiune cu un domn deosebit de enervant. Din ceva motiv, episodul cu ragu bolognez mi s-a lipit de creier. Așa că mi-a ieșit ceva ragu, oarecum bolognez, dar nu chiar. Pentru că episodul 1 l-am mâncat cu mămăligă, iar pe-al doilea cu couscous.

Așadar, luați dumneavoastră 300 g de vită tocată, 1 ceapă medie, 1 morcovete mic, 5 căței de usuturoi, un pahar de vin roșu sec, 330 ml de bulion de casă, sare, piper, ardei iute, oregano și cimbru.

Tocați ceapa, radeți morcovul, căliți-le în ulei de măsline, la foc mediu. Când sunt călite, adăugați cățeii de usturoi mărunțiți. Dați-i o tură prin ulei, să lase aromă. Adăugați carnea, căliți-o și pe dumneaei până se desprinde în granule cât mai mici, după ce ați sărat și pipărat. Presupunând că s-a evaporat toată apa de pe ea, adăugați vinul și fierbeți până nu mai miroase înțepător. Odată cu vinul, adăugați oregano și cimbru. Ați scăpat de aburii înțepători? Buuun. Turnați bulionul de porodici, așteptați să clocotească, reglați de sare și ardei iute. Lăsați la foc mic până când scad și roșiile.

Dacă aveți paste, turnați pe paste, dacă aveți mălai, faceți o mămăligă (eventual fiartă-n lapte), dacă aveți couscous și sunteți extrem de leneși, pe el să-l puneți în farfurie.

PS: spre deosebire de ăla din emisiune, ăsta n-a durat 4 ceasuri.

Nu m-am lăsat…

Nu. Nu m-am lăsat de mâncat. Dovezi.

Porcul, gutuia și sparanghelul

Ce caută gutuia acolo, ziceți? Sub formă de un vârf de linguriță de dulceață la două linguri de oțet balsamic face un fel de glazură (dacă așa i-o zice) peste niște grătare.

wp-1455894586902.jpg

Dar să începem cu începutul.

Ieri, pe vremea asta, doamna leneșă cădea, lenevos, din picioare de foame. Cu frigiderul de acasă gol. Drept pentru care, cu creierul în vacanță și spinarea deja îndreptată de domnul terapeut, s-a oprit la magazin, să vadă ce găsește grătăribil pe repede înainte, ca să nu deguste vin pe stomacul gol și să i se urce prematur la cap.

A luat (pe cap de mesean):

  • 1 felie de piept de porc cu șoric, mai mult cărnoasă decât grasă
  • 5 fire de sparanghel (nu, nu se vinde la fir, l-a scos din legătură, bineînțeles și nu, nu-i așa de bun ca ăla românesc din sezon, dar acu nu facem mofturi)
  • 2 linguri de oțet balsamic
  • 1 vârf de linguriță de marmeladă de gutui (că era desfăcută), altfel, după părerea mea, merge orice fel de marmeladă acrișoară.
  • sare și piper avea acasă, deci n-a cumpărat

Pentru că stă la bloc și, la ultima tentativă de grătare pe cărbuni, a stat cu sufletul la gură că or suna vecinii la pompieri când văd ce flamă scoate tăvița aia cu cărbuni de unică folosință, a aprins focul la aragaz, a pus grătarul pe el (și își dorește mult unul din fontă cum a văzut aici), și a trântit feliile de carne pe grătar. Nefiind ele multe, a înghesuit între ele sparanghelul spălat și subțiat prin ruperea vârfurilor și despicare în două a tulpinilor.

A scos sparanghelul ușor înmuiat, cât să îl simți la mușcătură și, până l-a dat cu un praf de sare și piper, a lăsat încă câteva secunde pe fiecare parte pieptul de porc, sărat și uns cu amestecul de marmeladă de gutui și oțet balsamic.

Și-a mâncat și bine i-a tihnit. Ceea ce vă dorește și dumneavoastră, cât mai des. După care a degustat vin, și i-au plăcut vreo două-trei, ceea ce, de asemenea, vă dorește și dumneavoastră. Pentru detalii despre unde și cum, poftiți înapoi în timp, în ziua de alaltăieri.

PS: Vegetarienii și cei care nu mănâncă carne cu vagi urme de grăsime care să se topească să dea sparanghelul prin ulei de măsline sau unt topit înainte să îl pună pe grătar.

 

Numa cujet (3): salate ne- sau prost dresate

Ieri, cujetând eu la ce trăznaie de dresură (sos, dressing) să supun eu o salată de andivă roșie, am realizat, pentru a mia oară, că, deși mâncarea mea favorită e carnea cu salată, majoritatea bucătarilor (nu executanți, rog frumos, ci ăia, deștepții, care concep meniuri) moderni habar n-au sau îs muuuuult mai leneși decât mine.

Păi cum să nu știi că salata de varză trebuie muuuusaaaaai stropșită cu puțină sare înainte să o dai la masă? Știe fiecare tanti cantinistă treaba asta, și doar în locuri ca Vărzăria, eftene și cazaniere, găsești salată de varză bună.

Păi cât de greu poate să îți fie să faci o vinegretă bună pe lângă salata de pungă pe care mi-o trântești în blid, eventual și nespălată? Mă jur eu, pe cuvânt de onoare, că dacă agiți 3 ingrediente într-un borcan îți ia fix 1 minut să o faci. Și dacă i-ai pus oțet, ține măcar de dimineața până seara.

Și păi cum crezi tu că mănânc eu salată de frunze din farfuria de friptură? Ei? Nu zic ba, o fi frumoasă, dar eu vreau să o mănânc. Poze i-oi face când comand a doua oară, dacă mi-a plăcut.

PS: pe-aia de ieri am dresat-o cu oțet de mere și dulceață de sâmburei, plus sare și ulei de floarea soarelui presat la rece turnate direct pe frunze.

 

Leneșul, fluturii și merele de aur

Eu una cred că mâncărurile cele mai bune sunt musai relativ simple și că, pe deasupra, tot ce-am improvizat din mai nimic a ieșit aproape de fiecare dată la fel de bun, dacă nu mai bun, ca mâncărurile mult mocăite și îndelung gândite.

wpid-dsc_1776.jpg

Așadar, se prezintă în continuare o pseudo-rețetă, fabricată aseară și refabricată în scopuri foto azi, pe lumină, perfectă pentru o fomiță nocturnă, când prin casă ai:

  • 2-3 pumni de fluturi farfalle integrale
  • 2-3 mere de aur roșii mai mărunțele
  • 1 cățel de usturoi
  • 1/4 ardei iute (sau mai mult, după gustul fiecăruia)
  • 2-3 frunze de busuioc și vreo 10 de oregano, culese pe pipăite de pe balcon
  • unt
  • sare

Evident că se fierb pastele în apă cu sare. Alea integrale, ceva mai mult decât cele albe. De la 10 minute în sus, vedeți ce zice și ambalajul. Când sunt fierte, se aruncă niște unt, cam o linguriță cu vârf și-un pic, în tigaie, se aruncă peste el usturoiul tăiat felii cât știți de subțiri și ardeiul iute mărunțit și se călesc cam un minut. Peste ele se aruncă pastele scurse de apă, se învârt sau saltă de câteva ori, se adaugă roșiile și câtă sare vă poftește sufletul, iar apoi busuiocul și oregano.

Dacă aveți și ceva brânză, nu vă sfiiți, de care-o fi ea, puneți în farfurie.

wpid-dsc_1779.jpg

PS: Ce nu știți voi e că, dacă avea și de doi bani înclinație spre cercetare și nu i-ar fi plăcut să traducă, bucătarul leneș se făcea etimoloagă, detectiv și genealogist de cuvinte. Asta ca să nu mai întrebați ce e cu merele de aur. Că-s porodaise, porodici, tomate și pătlăgele roșii, în cel puțin două limbi cunoscute mie, în măsuri diferite (rusa mai bine, italiana mai subțirel). Iar sotatul vine de la sauter, adică a sălta prin tigăi.

Pâté de foie maigre aux chanterelles

Da, recunosc, mă dau rotundă că știu vreo câteva limbi străine, na. În realitate, am făcut pateu de ficat de pui (adică foie maigre, că de găini îndopate încă n-am auzit) cu gălbiori (chanterelles), că erau la reduceri.

Voi mârâi puțin pentru că am găsit fiere necurățată de pe ficăței, dar cu ocazia asta, vă recomand să luați fiecare ficat cumpărat în mână și să-l verificați, că de s-o sparge fierea, tare amară o să vă fie viața.

Să purcedem, dară, la preparațiune:

Se ia cât ficat aveți (eu am avut două caserole, că era la reduceri). Se călește o ceapă mai mărișoară împreună cu doi morcovi mai mititei, rași. În unt, în cazul de față, pentru că orice e mai bun cu unt. Când s-au înmuiat, se adaugă ficățeii. Se fripto-fierb până scade lichidul. Se mai lasă două minute, să prindă față de prăjit. Se toarnă două gâturi de vin, piper și cimbru. Eu pun sare doar în produsul finit, că m-a înnebunit bunica cu săratul ficaților, și anume nu, că se amărăsc. Se lasă să se evapore alcoolul. Se dă deoparte.

În paralel sau în serie, se repetă figura pentru gălbiori. Ceapă, morcovi, gălbiori lăsați să scadă, vin lăsat să scadă, cimbru, sare și piper.

Se dau gălbiorii prin chopper. Se dau ficățeii prin chopper, ca să intre blenderul mai ușor în ei. Se fac ficățeii pastă cu blenderul, împreună cu ce lichid a mai rămas printre ei și gălbiori. La nevoie, puteți adăuga un pic de supă sau unt topit, ca să fie mai păstoși.

Se amestecă unii cu alții și cu un ardei copt, că am avut, nu de alta. Se înghesuie prin borcane și caserole. Borcanul cu capac a fost sterilizat prin fierbere, dar mi se pare că tot nu închide bine capacul. Celălalt a fost sigilat cu grăsime de găină.

Și toată distracția asta a durat jumătate de oră, fără farafastâcurile pentru poze și fiertul borcanului cu capac. Încercați? Că o să vă fie de tare bine.

Lenea de la ojină* și pseudo-chinezismul

Bineînțeles că dulceață nu fac leneșii în fiecare zi, ba dimpotrivă. Cu cât mai rar, cu-atât mai bine. Iar de căpșune curând n-au să mai facă, deși le-a ieșit bună tare…

Așa că iau din frigider două felii de fleică din aia cu șoric, din congelator o pungă cu păstăi congelate (gata opărite, ca să nu mai piardă vremea, deși e sezon de fasole verde), trântesc fleica pe grătar (din ăla de aragaz) așa cum e, fasolea în tigaia de sotat cu unt și sare și piper.

Întorc fleica de pe-o parte pe alta, să se rumenească, verifică păstăile, le mai saltă prin tigaie, ca să se simtă experți, deși nu au reușit încă manevra asta fără să arunce din conținut și pe aragaz sau podea măcar câte-o păstaie.

Când au decis că s-a rumenit suficient fleica, toarnă peste ea sos de soia, o mai tăvălesc scurt o dată, o scot pe un tocător, o taie bucățele, ca pentru leneși. Toarnă păstăile-n bol, fleica pe lângă ele și zic că și-au făcut mâncare chinezească.

wpid-dsc_1316.jpg


* Aaaa, nu știți ce-i ojina? Un fel de masă care nu-i nici prânz, nici cină, cam ca un brunch, dar mai spre seară.