Cum se alintă leneșii: pseudo-pelmeni cu aluat de colțunași autohtoni și formă de tortellini

Eh, vin momente din alea în care, oricât ți-ar plăcea să traduci (și traducerile ie viața mea, la propriu și la figurat), îți vine să dai cu computerul de toți pereții, când înșiri aceleași trei atribute în altă ordine a mia oară. Și te apuci de spălat vase (bleah) și de făcut mâncăruri care îți iau mai mult de jumătate de ceas, ca să fii sigură că nu trebuie să te întorci degrabă la marketingheză.

Paranteză cu notă pentru copywriteri și marketingi:
Dacă ai un produs cu adevărat inovator, laudă-l cât poți și cât mai frumos.
Dacă vinzi cuie, scoabe și piroane (nu e ăsta produsul, dar e la fel de obișnuit), apoi toți știm la ce se folosesc, și ne interesează să nu se îndoaie când dăm cu ciocanul, să intre în perete și să țină ce au de ținut.
Cu cât îi pui mai multe floricele de genul
„perfect adaptat pentru pereți din beton armat, compactat prin vibrații sau pentru pereți de cărămidă executată manual sau industrial” cu atât mai mari sunt șansele să mă duc la unul la fel de bun sau mai slăbuț, care îmi zice doar la ce i-s bune cuiele, scoabele și piroanele.

Acestea fiind zise, înapoi la colțunașii noștri.

Care, să v-o spun pe aia dreaptă, nu-s nu știu ce mare filosofie. Sunt colțunași rusești, iar bucătăria rusească nu e faimoasă pentru rafinamente decât când e vorba de pită neagră. Și din ea, nu le duc dorul decât pitelor negre și foarte negre, untului la chil din piața de la gara Kievskaia și zișilor pelmeni. Care, dacă e să fiu sinceră, sunt un fel de verișoare perișoare în aluat, rudă bună cu colțunașii, ravioli și mama minunii mai știe ce alte lucruri de genul ăsta. De ce îmi plac, habar n-am. Dar îmi plac de mă usc de pe picioare. 

De ce-s ăștia pseudo-pelmeni? Păi pentru că n-am vrut să încerc rețetă nouă de aluat, și am reluat-o pe aia de la tanti Silvia (Jurcovan, biblia mea gastronomică). Așadar, am făcut o fuziune de basses cuisines russe et roumaine și a ieșit bine. Foarte bine.

Din cam jumătate de kilo de carne tocată de porc și vită, am făcut în chopper (și de lene, și pentru că era tocată cam mare) un amestec cu ceapă, oleacă de cimbru (ăsta nu corespunde tradiției, fi-v-ar spurcăciunea aia de mărar să vă fie de nas, că am căutat cimbru de mi-a ieșit pe ochi prin Moscova), sare și piper (mult, că dacă nu-s pipărați, din punctul meu de vedere, nu există). Din ce mi

Am reluat rețeta de aluat de colțunași, mi-am dat seama că forma de tortellini e foarte ușor de făcut dacă nu s-a uscat aluatul prea tare, și m-am ales cu un vis împlinit.

Mă îndop de două zile cu ei, deocamdată în leveșa de limbă de vită (rețeta e aceeași ca pentru leveșa obișnuită, sub condiția să fi spălat bine de tot limba de vită și să o fi frecat cu sare și cu ce mai știți voi că se curăță și să fi pus morcovii, petrinjeii și țelera abia după ce a fiert limba în apă cu sare vreun ceas bun). Mai încolo am să-i ung cu unt și, dacă ies din casă, cu smântână grasă.

Ceea ce vă doresc și domniilor dumneavoastră. Și să vă fie de bine, că mie mi-a fost.

Reclame

Cum (nu mai) fac (niciodată) leneșii dulceață: de căpșune

Mi-a ieșit cea mai bună dulceață de căpșune pe care am mâncat-o vreodată, în condițiile în care mă feresc de ea ca ăla negru de tămâie, și una din cele mai frumoase. Dar nu mai fac. Niciodată, auzitu-m-ați? Niciodată!

wpid-dsc_1292.jpg

Pentru că i-a mâncat în fundul ceaunului să nu muncească (de prea multă TIFF-uială și lipsă de concentrare), s-au gândit să se relaxeze la o dulceață mică. Și pentru că-s fraieri și uită de la mână până la gură că ar fi fost mai bine să lase câteva ore căpșunele la rece cu zahăr și lămâie, ca să lase zeamă (din care puteau face sirop), și să ardă gazul mai puțin de trei către patru ore, își merită soarta. În timpul ăsta au mai făcut și o supă de bază, și șnițele cu rețetă aproape secretă, în aluat de bere (vai ce minunăție, n-au mai apucat dimineața, să le fotografiez).

Așadar, rețeta e aceeașitrei sferturi de kil de zahăr la kilul de fructe curățate, o lămâie sub formă de zeamă, ca să își păstreze cât de cât culoarea, ceaun (sau oală de inox cu fund dublu), focul cel mai mic de la aragaz, spumuit (doamne cât de mult, nu mai faaaaaaaaac) și amestecat din când în când, când amenință că dă pe-afară, pentru că amenință că dă pe-afară și chiar ar fi dat. E gata când te lasă răbdarea, cred. Încă n-am deschis niciun borcan, nu știu cum s-a legat răcită, dar arată bine.

Și nu maaaaai faaaaaaaaaaac. Fie și pentru că dulceață mănânc o dată pe trimestru, și încă n-am înțeles de ce îmi place să o fac, dacă nu îmi place și să o mănânc. Dar nelămurită o să rămân, probabil, din punctul ăsta de vedere, pentru totdeauna.

Mi-a ieșit cea mai bună dulceață de căpșune pe care am mâncat-o vreodată, în condițiile în care mă feresc de ea ca ăla negru de tămâie, și una din cele mai frumoase.

Zaventemse karbonade à la Cluj

Să începem prin a vă informa că așa ceva nu există, dar am decis că se va boteza după locul primei dezinginerizări, în cursul unei mici vacanțe minunate pe la prieteni.

Adică reverse engineering, pentru că bucătarul leneș e filoloancă și își permite să inventeze cuvinte după cum vrea sufletul dumisale.

Există, în schimb, o minune a bucătăriei belgiene, alta decât cartofii prăjiți, ciocolata și midiile, care se cheamă carbonnade à la flamande sau vlaamse karbonade sau, în olandeză, stovflees, și anume tocană de vită cu (ce altceva decât) bere.

wpid-img_20150527_133238.jpg

Dacă rețeta originală e cu vită, ceapă și bere, bucătarul leneș, pentru că așa a simțit dumneaei, a mai adăugat în prima variantă morcovi, usturoi și ciuperci, iar în a doua, păstârnac, usturoi și ciuperci, în funcție de ce avea în frigider. Cât despre condimente, în original sunt foaie de dafin, cuișoare, cimbru și muștar, dar bucătarului leneș nu îi place dafinul, cuișoare ori n-a avut, ori nu le-a găsit, că nu era la ea acasă, așa că s-a mulțumit cu cimbru și muștar. Și, esențialul, berea: în niciunul din cazuri n-a avut bere brună sau roșie de Flandra, așa că în bucătăria gazdei a pus bere de abație blondă, iar în a sa, bere blondă mai amară, că o ține de două luni în frigider.

Paranteză pentru musafirii aducători de bere: dacă aduceți bere, faceți bine să o beți, că eu vin și ceai nu vă mai dau.

O să întrebați de cantități, care au fost cam după cum urmează:

  • 500 g de pulpă de mânzat
  • 3 morcovi sau 3 păstârnaci mai mici
  • cam 100 ml de bere (de preferat brună sau roșie, dacă se găsește la dumneavoastră în frigider)
  • 1 ceapă mare
  • 4-5 căței de usturoi
  • 4-5 ciuperci cu picioruș cu tot.
  • 1 pumn zdravăn de mălai
  • sare, piper, cimbru, muștar

Le aveți? Bun. Începeți și gătiți. Curățați legumele. Tocați ceapa și căliți-o într-o cratiță mai adâncă și groasă, care va merge la cuptor. Adăugați morcovii ori păstârnacii tăiați în bucăți cam de 2 cm (o să stea mult la cuptor, nu vrem să se dezintegreze). Mai căliți puțin. Adăugați usturoiul feliat. Mai stați până începe să miroasă a usturoi și adăugați carnea sărată și pipărată. Amestecați și lăsați-o să prindă față, adică să se rumenească foarte puțin. Adăugați berea, dați-o în clocot. Adăugați apă cât să acopere de-un deget ingredientele. Gustați, sărați, dacă nu vi se pare că ajunge berea, mai adăugați, dacă vreți să fie mai dulce, puneți o pișcătură de zahăr sau un vârf de linguriță de miere.

Dați în clocot și, când clocotește, adăugați mălaiul, amestecați și dați cratița acoperită la cuptorul preîncălzit la 170 de grade. Știu că sunteți deștepți, dar totuși, ca să nu avem discuții cum au avut alții, vedeți să nu dați la cuptor și mânere de plastic. Se topesc, vă jur.

Lăsați-o în pace vreo oră și jumătate și apoi testați-o. Dacă puteți tăia carnea cu lingura, e gata. Dacă nu, o mai lăsați. Când e gata, opriți cuptorul, lăsați-o acolo și faceți, ca mine, o mămăligă, că oricum nu puteți concura cu cartofii prăjiți belgieni cu care se mănâncă tocana asta la mama ei acasă.

Să vă fie de bine, că mie mi-a fost deja de două ori.

De la alții citire (3): când să nu te apuci de colțunași cu ciuperci

De exemplu, niciodată să nu te apuci de colțunași când ai de tradus, când n-ai mai făcut niciodată și când n-ai găsit tortellini cu ciuperci pentru leveșă. Iar cine face ca mine, și se apucă de așa ceva, ca mine să pățească.

wpid-dsc_0517.jpg

Și anume, după ce se autodeclară leneși, să își petreacă vreo oră frământând, întinzând pătură, tăind rotocoale și lipindu-le cu furculița, doar ca să își frământe apoi mâinile de grijă că s-or dezlipi și rămân fără umplutură… Tanti Silvia, aseară nu te-am iubit deloc, nu pentru că a fost greu (n-a fost), ci pentru că a durat mult (că am eu două mâini mai stângi și zero experiență la făcut tăiței). Așadar, de la Silvia Jurcovan (știți voi, biblia mea bucătărească, unde găsesc răspunsuri la toate întrebările la care n-are răspuns Internetul) citire:

  • 2 ouă mari
  • 50 g de griș
  • 150 g de făină
  • sare, cam o pișcătură

Batem ouăle, amestecăm grișul și sarea, adăugăm făina. Ca să nu repet citatul din Harap Alb, nu faceți și voi ca mine, puneți făina mai pe rând, că mie mi-a ieșit aluatul puțin cam dens, și m-am cam chinuit la întins. Frământăm și lăsăm 15 minute la hodină. Evident, dacă aveți mașină de făcut paste, viața voastră va fi mult mai ușoară. Eu n-am pentru că, după cum știți deja, leveșa mea favorită e cu găluște, pe care le fac și-n somn, cu o mână legată la spate.

Dacă aveți mașină de paste, faceți sul, tăiați rondele, întindeți-le puțin mai groase decât de tăiței. Dacă nu, iacă pățiți ca mine, și faceți pătură ca bunica.

Evident, pentru că viața nu e simplă, planșeta mea e pentru pitici, adică jumătate din una obișnuită, și a trebuit să întind două pături. Bine măcar că m-a dus mintea să acopăr aluatul pentru a doua, că de se întărea, vai, ce urecheală mi-aș fi tras.

După ce ați întins, prin orice metodă, aluatul, tăiați-l rondele sau pătrate. În mijlocul lor puneți un vârf de linguriță de umplutură (în cazul de față, ciuperci călite cu ceapă verde, usturoi și morcov, amestecate în chopper cu puțin caș și un ou), le îndoiți în două și le lipiți marginile bine cu o furculiță. Dacă vi se pare că s-au cam uscat, dați cu degetul muiat în apă pe margine, o să se lipească mai bine.

Dacă tot nu v-a trecut teama (ca și mie) că se vor desface în leveșă, fierbeți colțunașii în apă cu sare și puneți-i apoi în leveșă.

Și, după cum v-am spus, cine-a face ca mine, ca mine să pățească. Dar măcar se va sătura cu bunătăți.

Fursecuri cu nucă pentru două mâini stângi și-o minte scurtă

După cum prea bine știți, pentru că nu mă ascund, am două mâini cam stângi. Și o minte cam scurtă când vine vorba de numere. Abia reușesc să țin minte crema de zahăr ars și prăjitura de Sebiș, și fursecurile astea, din caietul de rețete al mamei. După cum veți observa, se fac din cantități identice de făină și unt, respectiv nucă și zahăr pudră, cantitatea de nucă și zahăr fiind jumătate din cea de făină ori unt.

 wpid-dsc_03912.jpg.jpeg

  • 500 g de unt 
  • 500 g de făină 
  • 250 g de zahăr pudră 
  • 250 g de nucă
  • gem, de care aveți

Frecați untul cu făina până se fac firimituri. Dacă aveți robot de bucătărie, bravo vouă, ați terminat în trei minute (nu mai mult). Adăugați zahărul și nuca, dacă ați avut compoziția în robot, o scoateți într-un bol. Frământați până se omogenizează și dați un ceas la frigider.

Rupeți câte o bucată de aluat, întindeți foaie de juma’ de țenti, tăiați cu un pahar de jinars. La jumătate din rondele, mai tăiați o găurică în mijloc cu un degetar. Dați la cuptor cca. 20 de minute la 170 de grade. Scoateți tava, lăsați fursecurile vreo zece minute la răcit, scoateți-le din tavă și lăsați-le să se răcească de tot, și lăsați tava încă puțin la răcit. Dacă aveți o singură tavă, ca mine (aia de la cuptor), dați aluatul la frigider între reprize.

După ce ați terminat cu toate, lipiți-le două câte două, unul simplu și unul găurit, cu gem de care aveți, dar lipicios.

Hai, la treabă, că dacă pot eu, nu e greu.

De la alții citire (2): cozonac simplu, dar cu mac dărălit

Da, sigur, de acord cu voi, nu există cozonac simplu. Nici ăsta nu e, dar vine Crăciunul și ne facem o țârucă de curaj, nu? O luăm din nou pe doamna Silvia (Jurcovan) de pe raft și fabricăm ce se vede mai jos. După care transcriem rețeta din două rețete.

wpid-img_20141217_154006.jpg

Ingrediente pentru aluatul a două sucituri (cozonaci rulați, dacă nu sunteți ardeleni)

  • 500 g de făină
  • 4 gălbenușuri
  • 300 ml de lapte
  • 2 linguri de ulei (neutru, adică de floarea soarelui pe la noi prin sat)
  • 25 g de drojdie
  • 100 g de unt topit
  • 100 g de zahăr
  • 10 ml de rom (dacă aveți, dacă nu, nu puneți, că nici eu n-am pus și au ieșit buni)
  • 2 lingurițe de zahăr vanilat de mine (cu o păstaie goală de vanilie într-un borcan cu zahăr), dar puteți pune și de magazin
  • coajă rasă de la o portocală și/sau lămâie
  • cântar, că e musai, nu merge ochiometric (încă, la mine cel puțin)

No amu, preparațiune:

Cântăriți 50 g de făină (cam 3 linguri cu vârf) într-un castron mai mare. Turnați peste făină 100 ml de lapte fierbinte (restul îl lăsați la răcit, dacă l-ați fiert pe tot). Amestecați repede, să nu se facă vreun cocoloș. Întindeți lipiciul obținut pe pereții castronului, ca să se răcească mai repede. În spațiul liber, frecați drojdia cu o linguriță cu vârf de zahăr, până se lichefiază. Amestecați-o cu făina cu lapte, răcită, că de nu, ați ucis drojdia. Lăsați maiaua să crească vreo 20-30 de minute, la căldurică, sau până își dublează volumul.

Între timp, frecați gălbenușurile cu sarea, zahărul (simplu și vanilat), coaja de portocală, romul, uleiul și jumătate din untul topit și răcit. Turnați-le peste maia. Adăugați laptele rămas, cu care ați clătit castronul în care ați amestecat cele de mai sus (economie maximă, ca la ardeleni, nu aruncăm nimic). Adăugați făina (450 g). Omogenizați cu o lingură și, apoi, frământați până se dezlipește, ca pâinea, de pe vas și mână. Aluatul e mai moale și mai fin decât cel de pâine. Nu vă speriați, se va dezlipi dacă l-ați frământat suficient. Când s-a dezlipit, turnați restul de unt și împăturiți aluatul peste el, de la margine spre mijloc, până se încorporează. N-am prea înțeles de ce, dar așa am făcut.

Lăsați la dospit tot la căldură, tot până își dublează volumul.

Între timp, trecem la a doua rețetă și învățăm să facem umplutura, tot economic și ardelenește, adică din următoarele ingrediente:

  • cele 4 albușuri rămase de la gălbenușurile din cozonac
  • 200 g de mac dărălit* unguresc, pentru că suntem ardeleni și nu ne stă naționalismul în calea lenei
  • 150 g de zahăr
  • 10 ml de rom
  • 2 lingurițe de zahăr vanilat

Și continuăm cu preparațiunea:

Batem albușurile spumă tare (din aia de poți să întorci castronul cu fundul în sus și nu îți cade în cap). Adăugăm zahărul de ambele feluri și romul. Batem din nou spumă tare. Adăugăm macul și îl încorporăm prin răsturnare.

Verificăm dacă și-a dublat aluatul volumul. Probabil că da. De aia, îl scoatem pe o planșetă pudrată cu făină. Îi dăm formă de dreptunghi și îl întindem cât e tava de cozonac de lungă, pe latura îngustă și cât iese pe latura lungă. Dacă avem planșetă mică, așa ca mine, ar fi bine, probabil, să împărțim aluatul în două, dar n-a fost foarte rău nici așa. După ce l-am întins bine, îl tăiem în două și îl ungem cu umplutura. Dacă vrem să nu iasă din cozonac (cum au pățit unii, aici de față), lăsăm liber vreun centimetru pe margine și rulăm fără să apăsăm. Facem tot posibilul să închidem capetele și să nu ne iasă toată umplutura pe dedesubt. Punem suciturile în tavă, cu încheietura în jos. Le mai lăsăm la dospit în tavă, tot la căldurică. S-au dublat? Le ungem cu ou bătut, le dăm la cuptor (încălzit dinainte la foc mijlociu, vreo 160 de grade) și le lăsăm acolo vreo 50-60 de minute. Puteți să deschideți cuptorul după vreo 20, ca să întoarceți tăvile, dacă știți că merge mai tare pe o parte sau alta.

După ce s-a copt, trecem cu cuțitul pe marginea tăvii și, cu grijă, lăsăm să alunece sucitura pe un dog/lopitău**. O lăsăm la răcit sub un șervet, în bucătărie și nu afară în frig, ca să nu devină cleioasă, culcată pe o parte, pentru că tava de cozonac e mai îngustă la bază și riscăm să se turtească sucitura.


* Dărălit, care va să zică, e daralt, adică măcinat. Cuvânt regăsit cu ajutorul unei prietene care trăiește tot din vorbe.
** Dogul și lopităul le găsiți la cealaltă întreprindere a bucătarului leneș.

Zacuscă empirică, cu morcovi și ciuperci

Să începem cu biblioteca din bucătărie: s-a îmbogățit, de ceva vreme, cu cea mai haioasă carte despre gătit scrisă vreodată: Pedantul în bucătărie, Julian Barnes. Am râs de la prima la ultima pagină, pentru că am regăsit în cartea asta toate scuzele auzite vreodată de la bucătarii fricoși (vă reamintesc, acesta e Ghidul bucătarului leneș, nu începător, așa că nu vă faceți iluzii, nu veți găsi decât rețete pentru leneși, dintre care unele pot fi folosite și de începători).

Citatul cel mai potrivit pentru rețeta de azi e:

Pentru cei care scriu rețete, cepele sunt doar de trei feluri: „mici”, „mijlocii” și „mari”, iar cele din plasa noastră variază, ca dimensiune, între o castană și un bolovan. Așadar, indicația „luați două cepe mijlocii” stârnește o răscolire pedantă în coșul cu ceapă pentru a le găsi pe cele ce corespund descrierii (evident, mijlociu fiind un termen comparativ, trebuie să compari întregul spectru al cepelor pe care le ai).

DSC_0013

Apropo de dimensiunea cepelor: cepele mari (dacă nu sunt monștri) sunt cam cât pumnul strâns, cu degetul mare băgat înăuntru, al unei gospodine de înălțime medie. De aici, comparați dumneavoastră. Eu, să vă spun drept, prefer cepele mici (nu chiar cât o castană), pentru că nu rămân cu jumătăți de ceapă cu care nu am ce să fac înainte să se oxideze și să se împută în maximum două ceasuri. Totuși, în cazul de față, recomand călduros cepe mari, ca să nu ajungeți să urlați de plictiseală până le curățați.

Vă avertizez că nu am cântărit nimic, în afară de vreun litru de ulei, și nici pe ăla nu l-am cântărit eu, ci ăia care l-au îmbuteliat, și 2 kg de ciuperci, cântărite, și ele, la piață. Deci, dacă vă vine să mă bateți pentru absența cantităților exacte, apoi mă voi apăra cu „după gust înseamnă după gustul dumitale, onorate cititor, nu după al meu”. Să trecem, așadar, la ingrediente, cu aproximație (insist, cu aproximație, da?):

2 kg ceapă
2 kg morcovi
2 kg de ciuperci
4 kg de vinete (coapte, dar cântărite înainte de copt, adăugate progresiv, pentru că nu ni se părea suficient de cremoasă zacusca)
5 kg de ardei capia (copți, cântăriți și ei la piață)
1 l de ulei (ca să fie, dar s-ar putea să nu vă trebuiască tot)
800 ml de bulion de porodici, de casă, pentru care bucătarul leneș, a stat în picioare vreo două zile, că așa a zis mama
sare și piper, după gust(ul dumneavoastră)

Și acum, dacă vă țin nervii, să trecem la metoda de fabricație:

Tocați ceapa (cubulețe). Ca să nu plângeți de să sară cămeșa pe dumneavoastră, în aer liber (în curte, lângă grătar, în cazul de față, ori pe balcon). Dați morcovii spălați și curățați pe răzătoarea cu găuri mari. În acest timp, bucătarul leneș și mama ei au copt și curățat și vinetele, și ardeii, fiind această zacuscă făcută la vreo 6 mâini (adică și ale cumnatei bucătarului leneș). Dumneavoastră, dacă aveți vinete și ardei copți de la congelator, puteți să le decongelați, că-s la fel de bune. Și, să fiu întru totul sinceră, cea mai bună metodă de a goli congelatorul de vinetele și ardeii de anul trecut e să faci zacuscă din ele. De frumoasă o să fie tot frumoasă, la gust o să fie exact la fel, iar dumneavoastră veți avea loc pentru proviziile de anul acesta.

Căliți ceapa la foc mic, sub capac, până iese uleiul deasupra. Adăugați morcovii și procedați la fel.

Paranteză: metoda asta am descoperit-o când m-au lăsat singură acasă, cu prima zacuscă pe care am făcut-o vreodată, doar pe jumătate preparată.

Pentru că va dura ceva vreme călitul, profitați și curățați ciupercile cum știți mai bine (noi le despielițăm, dar dacă sunt foarte curate, nu e nevoie, iar dacă sunt mititele, puteți folosi și piciorușele, fără nicio grijă). Opăriți-le vreo 10 minute. Scurgeți-le, stoarceți-le cât puteți de bine și căliți-le separat de ceapă și morcov, că așa a zis mama, tot la foc mic. Noi am luat ulei (cu ceapă și morcov) din cratița în care am călit primele ingrediente. Între timp, măcinați vinetele și ardeii copți. O mașină de tocat electrică face minuni, dar merge și un chopper, doar că va dura ceva mai mult. Că tot veni vorba, ideal ar fi să lăsați vinetele și ardeii copți la scurs câteva ore.

Așteptați, după cum spuneam, să iasă uleiul deasupra. Turnați ciupercile peste ceapa și morcovul puse din nou pe foc. Adăugați vinetele și ardeii copți. Din nou, așteptați să iasă uleiul deasupra.

Asezonați. Noi am pus sare în fiecare etapă, că așa a zis mama, dar, dacă mă întrebați pe mine, puteți foarte bine să asezonați doar la sfârșit. Adăugați bulionul, treptat. Gustați de fiecare dată după ce ați pus bulion, ca să fie după gustul dumneavoastră.

Până ați terminat cu zacusca, bănuiesc că, deși nu v-am spus, ați spălat și sterilizat borcanele (în cuptor, de exemplu). Opriți focul, luați borcanele, puneți-le pe o tavă de metal și umpleți-le cât mai aproape de buză. Căpăciți-le. Lăsați-le la răcit și apoi dunstuliți-le prin fierbere (într-o cratiță mare, în care ați turnat apă rece). După ce a dat apa în clocot, conform instrucțiunilor mamei, se mai fierbe cel puțin o jumătate de oră.

Ați terminat. Respirați adânc, luați o ceașcă de cafea sau un pahar de vin, o carte sau un film și zăceți jumătate de zi, că meritați.

Poftă bună, fără lene, de data asta.

Cum (nu mai) fac leneșii (iaaaaar?) dulceață

Da, iar. După metoda silvoizului.
Dacă nu știți ce e silvoizul, habar n-aveți ce-ați pierdut. Dacă nu cumva îl știți de magiun.

Ptiu, ce obrăznicie, corectorul ortografic a auzit de magiun, dar de silvoiz, ba. O să fac reclamație pentru discriminare pe criterii regionale.
Așadar, de ce, deși nu fac silvoiz, fac leneșii dulceață după metoda asta? Pentru că, la fel ca la prunele de silvoiz (dulci foc, dar mici și imposibil de dezsâmburit), coarnele cumpărate ieri nu pot fi curățate de sâmburi când sunt crude.
Eh, fără strecurătoare de silvoiz nu mai fac. Că și-au nenorocit preaiubitul blender cu ocazia asta…
Apropo, dacă își aduce cineva aminte cum îi zice strecurătorii de chisăliță, să mă anunțe și pe mine, că avea un nume interesant, pe care l-am uitat cu totul.
Așadar, ingrediente:
1,7 kg de coarne, din care au rămas 1,2 kg de pastă
1 kg de zahăr
1 lămâie
1 cană de apă
Eu folosesc 0,8 kg de zahăr la 1 kg de fructe curățate de sâmburi. Alții pun kil la kil. Important e cum vă place, nu ce cred eu, pentru că nu îmi place din cale afară dulcele.
Și acum, bătaia de cap:
Turnați cana de apă în cratiță (spălată dumnezeiește, să nu aibă nici urmă de arome tocano-supistice).
Turnați coarnele în cratiță. Nu vă mai bateți capul cu ținutul în zahăr, că n-a funcționat.
Amestecați, la foc mic, până lasă suficient lichid ca să nu se prindă de fund.
Lăsați să fiarbă până ies sâmburii din fructe de bunăvoie. NU băgați blenderul prin cratiță. Sâmburii-s mici și tari, și nu vreți să vă amintiți cu ocazia asta că lemnul de corn e cel mai bun pentru bâte de rupt picioarele inamicului.
Dacă nu aveți strecurătoare de silvoiz, dați coarnele printr-una obișnuită, cu găuri cât mai mari. După ce ați strecurat grosul pastei, lăsați să se răcească sâmburii puțin și stoarceți în pumni ce mai rămâne pe ei. Treceți tot prin strecurătoare.
Răsturnați pasta înapoi în oala spălată, adăugaţi zahărul, amestecând la foc mic până se dizolvă. După ce s-a dizolvat, lăsați să fiarbă în continuare. Amestecați din când în când. Spumuiți. Când vedeți că a scăzut conținutul de vreun lat de deget de pianistă, începeți să testați. Turnați câteva picături pe o farfurioară și dați-o la frigider. Dacă se leagă în 2-3 minute, ați terminat.
Turnați dulceața în borcanele sterilizate la cuptor, până la gură, puneți capacele, răsturnați borcanele cu fundu-n sus* și dați-le pace.

Continuă lectura

Cum fac leneșii (din nou) dulceață? De sâmburei.

Din nou, dar nu singuri. Cu mama, bineînțeles, că se pricepe. Pentru că prea s-au făcut multe și frumoase vișinele, și agreșele și strugureii la noi la țară. V-am zis că-s fată sănătoasă de la țară? Poate nu, că oricum nu-s înaltă, grasă, rumănă și faină, cum îi șede bine la o muiere. Ba dimpotrivă.

Biata mătușă Carolină, cât m-am știut burzului la ea când mă gratula cu „ioi ce bine-ți șede că te-ai mai îngrășat o țârucă”

Și empiric, că lipseau ingrediente din rețeta originală. Și anume ingredientul principal: sâmbureii.

Vară-mea, pe la vreo cinci ani, când venea în vizită, avea două pretenții: să o pieptăn eu și „Nașaaaaa, îmi dai dulceațăăăăă de sâmbureeeei?”. Țin minte că mă strâmbam la pieptănat, dar nu știam eu că o să mai apară doi verișori (fratele ei și verișoara ei primară), beliți de pe dracu, și că pieptănatul avea să mi se pară parfum de roze. Dar să revenim la sâmburei: dulceața asta se face din vișine, strugurei (coacăze roșii și albe) și zmeură. Iar zmeura are niște sâmburi minusculi, care se văd foarte bine pe fondul rubiniu al dulceții. De unde și faimosul (în familia noastră) nume de dulceață de sâmburei.

Să purcedem, așadar, și să adăugăm notele pentru ediția viitoare, până nu uităm.

Vișine, câte aveți.
Strugurei, așișderea.
Agreșe, tot așa.
Zmeură, tot câtă este.
Zahăr, 80% din cantitatea de fructe.

Spălați toate fructele. Scoateți sâmburii din vișine (cu o croșetă sau o coadă de linguriță mai subțire sau cu scula aia deșteaptă de dezsâmburit). Dezbrăcați strugureii de pe ciorchini trecând ciorchinele printre dinții unei furculițe. Curățați agreșele de codițe și mustăți.

Rețeta originală zice că strugureii se storc și se pune doar zeama. Etapă sărită, pentru că a reușit, în sfârșit, bucătarul leneș aici de față, să o lenevească și pe mumă-sa.

Se trece direct la lăsatul vișinelor cu zahăr pe deasupra câteva ore, ca să lase zeamă. Din care, după ce ați strecurat-o, puteți fierbe sirop, după cum se va dovedi în pozele de mai jos. Se pun la fiert vișinele cu zahărul, la foc foarte mic, în oală (dar mai bine cratiță) de inox cu fund dublu. Când dau în clocot, se adaugă agreșele și strugureii. Și zmeura, dacă aveți. Se fierbe dulceața până dă sfântul și se leagă. Paranteză:

Am fost și eu, și mama, deștepte tare, și am amestecat vișinele cu zahărul. Proastă idee. S-a dus la fund și a îndulcit zeama de sirop, de a trebuit să mai adunăm vișine ca să nu iasă sirop de zahăr cu vagă aromă de vișine. Urmare a acestei idei istețe, a trebuit să adăugăm zahăr la dulceață, că era cam acră și s-ar fi legat joi, după mai apoi. Dacă pățiți și voi ceva similar, mai adăugați zahăr, până vi se pare suficient de dulce.

Închidem paranteza. Dulceața asta, ca multe altele din fructe fără prea multă pectină, se leagă când se îngroașă siropul de zahăr. Și cea mai bună metodă pe care o știu eu e să luați o lingură sau o spatulă (vedeți să nu fi amestecat ceapa călită cu ea, că ați nenorocit dulceața), să o înmuiați în dulceață, și să o țineți orizontal, în dungă. Când de pe ea se scurg trei picături care nu cad în același loc, s-a legat dulceața.

Opriți focul, luați borcanele spălate dumnezeiește și sterilizate în cuptor, turnați dulceața în ele (cât de aproape de gura borcanului puteți), astupați-le și dați-le, fierbinți, la dunstulit* în haine**. Unde vor sta câteva zile bune, până se răcesc natural. Metodă pentru leneși cu cap eficienți, nu?


* dunstulit va să zică, ardelenește, sterilizat.
** în haine e doar una din metodele de dunstulit, care înseamnă să așezați borcanele, sticlele, ce-or fi ele, într-un vas adânc (ciubăr, de exemplu, pentru bulion, care, la mama acasă, se face și se consumă în cantități industriale), căptușit cu toate plapumele, păturile, perinile pe care nu le folosiți (e vară, lasă că nu înghețați fără dună), să etanșați construcția izolatoare, și să le lăsați acolo până s-au răcit natural.

Mielul bucătarului leneș (când nu-i e prea lene)

wpid-dsc_0080.jpg

Îmi promit de câțiva ani că scriu rețeta asta, luată dintr-o carte de bucate mai bătrână decât mine, înainte de Paște, și încă n-am reușit. Așa că o scriu acum și promit să v-o reamintesc și la anul.

Se iau următoarele ingrediente:

  • 1 pulpă de miel de lapte, dezosată (sau nu, dar durează mai mult coptul)
  • 1 lămâie
  • 4 felii mari de pâine înmuiată în apă, fărâmițată 
  • 1 bucată de slănină afumată, cam cât o palmă mai mărișoară, tăiată cubulețe mărunțele 
  • 1/2 pahar de vin 
  • 7 căței de usturoi, zdrobiți 
  • ulei, sare, piper, cimbru

Frecați pulpa cu zeama de lămâie.
Amestecați usturoiul cu sarea, uleiul, vinul și cimbrul. Ungeți carnea cu el. Pipărați.
Amestecați pâinea muiată cu cubulețele de slănină și frământați până obțineți un fel de aluat.
Așezați pulpa într-o tavă doar cât să o cuprindă, acoperiți-o cu „aluatul” și dați-o la cuptor vreo două ore, la foc mediu. Dacă reușiți să faceți treaba asta cu o seară înainte, e și mai bine, dar dacă nu, o să fie tot bună de tot.
E perfectă cu piureu de cartofi și salată verde à la mama, despre care vă voi povesti în altă zi.

Poftă bună, lene nu prea.