Numa cujet (2): nu-mi mai complicați șnițelele

Publicat pe de
1

Ca o obsedată ce sunt, mă uit cel puțin o dată pe zi la emisiuni culinare. Iar unul din lucrurile simple pe care le complică televiziunea inutil (pe lângă maioneză și supă), la nivelul la care îmi vine să bat cam trei sferturi din prezentatori, sunt șnițelele. Adică na, vă bateți joc de mine? După salata de vinete și cartofii pai, au fost a treia mâncare care mi s-a lăsat pe mână, înainte să am buletin.

Ce e așa complicat? Aud?

Iei carne de care ai (în cazul de față, reciclăm capete de mușchiuleț de porc, că restul se face grătar), o bați cu ciocanul de șnițele sau cu un fund de sticlă de vin, sau cu sucitorul. Dacă vrei, învelită în folie, dacă nu, nu. Când e subțire și și-a cam dublat/triplat suprafața, după ce ai sărat-o și pipărat-o, o dai prin făină, ou bătut, pesmet/mălai/fulgi de porumb zdrobiți (pe astea le-am încercat eu, voi mai căutați și-n alte părți), o pui în ulei încins, o prăjești până se rumenește panada și o scoți între prosoape de hârtie. Iar dacă ești leneș și nu îți place să speli vase, trântești făina și pesmetul pe o folie de aluminiu sau, dacă e destul de mare și groasă, pe hârtia în care-a fost învelită carnea.

wpid-dsc_0554.jpg

Și mănânci șnițele calde, reci, cu muștar, cu murături, cu salată, cu pită, cu cuțitul și furculița, din farfurie, de pe tocător sau din #cană.

Cum n-am pus coada la lingură (4): o cană de cartofi prăjiți prin coacere

Publicat pe de
Răspunde

Gluma cu cana se cam întinde, din câte bag de seamă. Pentru o doză suplimentară de hlizeală, hai să punem și coada la lingură și să inventăm roata. Sub formă de cartofi prăjiți, dar neprăjiți.

Se iau câți cartofi aveți, roșii, albi, mov, rotunzi, lunguieți, puțuliști. De care aveți, pe scurt. Se curăță sau nu se curăță de coajă (dar dacă nu-i curățați, spălați-i bine cu o spălătoare de sârmă, dar din plastic. Se taie ca pentru prăjit. Se stropesc cu puțin ulei, tot de care-aveți. Sau cu unt topit, sau cu untură topită de ce vreți voi. Se condimentează cu ce vă place (eu una cu sare și piper – musai, chimion sau provensale – opțional). Se dau la cuptor la 180 de grade, așezați într-un singur strat, într-o tavă care să îi cuprindă. Se coc până se rumenesc.

Se pun în ce fel cană vă place mai mult. Se pornește televizorul, se halesc cartofii cu ochii-n ochii lui Alan Rickman sau Jean Reno, dacă sunteți bucătar leneș.

Să vă fie de bine, că mie mi-a fost.

De la alții citire (3): când să nu te apuci de colțunași cu ciuperci

Publicat pe de
2

De exemplu, niciodată să nu te apuci de colțunași când ai de tradus, când n-ai mai făcut niciodată și când n-ai găsit tortellini cu ciuperci pentru leveșă. Iar cine face ca mine, și se apucă de așa ceva, ca mine să pățească.

wpid-dsc_0517.jpg

Și anume, după ce se autodeclară leneși, să își petreacă vreo oră frământând, întinzând pătură, tăind rotocoale și lipindu-le cu furculița, doar ca să își frământe apoi mâinile de grijă că s-or dezlipi și rămân fără umplutură… Tanti Silvia, aseară nu te-am iubit deloc, nu pentru că a fost greu (n-a fost), ci pentru că a durat mult (că am eu două mâini mai stângi și zero experiență la făcut tăiței). Așadar, de la Silvia Jurcovan (știți voi, biblia mea bucătărească, unde găsesc răspunsuri la toate întrebările la care n-are răspuns Internetul) citire:

  • 2 ouă mari
  • 50 g de griș
  • 150 g de făină
  • sare, cam o pișcătură

Batem ouăle, amestecăm grișul și sarea, adăugăm făina. Ca să nu repet citatul din Harap Alb, nu faceți și voi ca mine, puneți făina mai pe rând, că mie mi-a ieșit aluatul puțin cam dens, și m-am cam chinuit la întins. Frământăm și lăsăm 15 minute la hodină. Evident, dacă aveți mașină de făcut paste, viața voastră va fi mult mai ușoară. Eu n-am pentru că, după cum știți deja, leveșa mea favorită e cu găluște, pe care le fac și-n somn, cu o mână legată la spate.

Dacă aveți mașină de paste, faceți sul, tăiați rondele, întindeți-le puțin mai groase decât de tăiței. Dacă nu, iacă pățiți ca mine, și faceți pătură ca bunica.

Evident, pentru că viața nu e simplă, planșeta mea e pentru pitici, adică jumătate din una obișnuită, și a trebuit să întind două pături. Bine măcar că m-a dus mintea să acopăr aluatul pentru a doua, că de se întărea, vai, ce urecheală mi-aș fi tras.

După ce ați întins, prin orice metodă, aluatul, tăiați-l rondele sau pătrate. În mijlocul lor puneți un vârf de linguriță de umplutură (în cazul de față, ciuperci călite cu ceapă verde, usturoi și morcov, amestecate în chopper cu puțin caș și un ou), le îndoiți în două și le lipiți marginile bine cu o furculiță. Dacă vi se pare că s-au cam uscat, dați cu degetul muiat în apă pe margine, o să se lipească mai bine.

Dacă tot nu v-a trecut teama (ca și mie) că se vor desface în leveșă, fierbeți colțunașii în apă cu sare și puneți-i apoi în leveșă.

Și, după cum v-am spus, cine-a face ca mine, ca mine să pățească. Dar măcar se va sătura cu bunătăți.

Nostalgii habsburgic-rustice și soare cu dinți

Publicat pe de
Răspunde

Pentru că s-a terminat a zecea oară primăvara, pentru că bucătarul leneș avea de împărțit în pungi mai mici faimoasa iute de Sebiș*, pentru că a fost soare, între două leneveli la cafea bătută de vânt pe balcon, a fabricat pită, leveșă și liptai**. A verificat dacă e bună pâinea. A testat o nouă utilizare a infuzorului de ceai, conform concentratului de supă al lui guru, și-a furat singură căciula (sub formă de o pulpă de găină coaptă pentru supă împreună cu morcovi și păstârnaci și toată pielea crocantă de pe cealaltă pulpă și șoldurile pentru supă). A băut vreo trei cafele la soarele cu dinți de pe balcon. sah Și a făcut liptai, după cum spuneam. Sau liptauer. Sau pastă de brânză, sau cum vreți voi să îi ziceți, că pe la noi fiecare familie are rețeta proprie . DSC_0496 Liptai de față e o adaptare a primei pe care am făcut-o, în altă duminică, sub atenta supraveghere a unei prietene bune, care nu mai făcuse nici ea, dar știa ingredientele și gustul. Așadar, se amestecă în blender, chopper, cu mixerul, cu furculița sau cu ce aveți pe lângă casă:

  • brânză iute de Sebiș (sau bună de burduf, sau caș gras de oaie pe care îl sărați pe loc, sau brânză frământată)
  • ceva smântână
  • un bumb de unt, dacă vreți
  • chimen prăjit în tigaia uscată
  • ceapă verde, sau, dacă nu e primăvară, ceapă roșie uscată, tocată mărunt, că iese frumos în poze
  • boia, dacă aveți, că eu n-am avut, pentru că fără poprică n-are mâncarea față

Se ajunge la consistența potrivită, se ia pită și se mănâncă. Greu o fost? Nuuuuuuu!

* Iute de Sebiș nu e încă DOC, dar ar putea să devină. E doar brânză iute, maturată, din caș de oaie frământat, făcut de verișorul meu.
** La noi la asta e Liptai. La alții cică e altceva. Iar Wikipedia e de părere că fiecare casă de om din Europa Centrală are o rețetă proprie 🙂

Fursecuri cu nucă pentru două mâini stângi și-o minte scurtă

Publicat pe de
1

După cum prea bine știți, pentru că nu mă ascund, am două mâini cam stângi. Și o minte cam scurtă când vine vorba de numere. Abia reușesc să țin minte crema de zahăr ars și prăjitura de Sebiș, și fursecurile astea, din caietul de rețete al mamei. După cum veți observa, se fac din cantități identice de făină și unt, respectiv nucă și zahăr pudră, cantitatea de nucă și zahăr fiind jumătate din cea de făină ori unt.

 wpid-dsc_03912.jpg.jpeg

  • 500 g de unt 
  • 500 g de făină 
  • 250 g de zahăr pudră 
  • 250 g de nucă
  • gem, de care aveți

Frecați untul cu făina până se fac firimituri. Dacă aveți robot de bucătărie, bravo vouă, ați terminat în trei minute (nu mai mult). Adăugați zahărul și nuca, dacă ați avut compoziția în robot, o scoateți într-un bol. Frământați până se omogenizează și dați un ceas la frigider.

Rupeți câte o bucată de aluat, întindeți foaie de juma’ de țenti, tăiați cu un pahar de jinars. La jumătate din rondele, mai tăiați o găurică în mijloc cu un degetar. Dați la cuptor cca. 20 de minute la 170 de grade. Scoateți tava, lăsați fursecurile vreo zece minute la răcit, scoateți-le din tavă și lăsați-le să se răcească de tot, și lăsați tava încă puțin la răcit. Dacă aveți o singură tavă, ca mine (aia de la cuptor), dați aluatul la frigider între reprize.

După ce ați terminat cu toate, lipiți-le două câte două, unul simplu și unul găurit, cu gem de care aveți, dar lipicios.

Hai, la treabă, că dacă pot eu, nu e greu.

Purcelul și cuptorul, cu fals chutney de portocale roșii și (a mia oară) păstârnac

Publicat pe de
Răspunde

Până nu contraatacă urzicile moldovenești, să ne mai dăm puțin cu iarna.

wpid-img_20150320_190934.jpg

Știu că știți că-s obsedată în fiecare iarnă de câte ceva, iar iarna asta a fost cu păstârnac, din cauza musafirei moldovence care mi l-a pus în blid când a fost gazdă. Eh, de data asta a fost mai mult de musai decât de voie bună, că și să fi vrut altceva, n-aveam. Așa că am luat două felioare de piept de purcel (cam grăsuțe, de la caserolă, recomand să căutați mai bine decât am avut eu vreme când le-am cumpărat), păstârnacul unic din frigider, o lingură de dulceață de portocale roșii și una de oțet de mere, sare, piper, chimion (arăbesc/turcesc, măcinat) și le-am amețit după cum urmează:

  • păstârnacul cubulizat (1 cm, nu mai mult, ca să se facă în același ritm cu purcelul), tăvălit în exact această ordine prin ulei, sare, chimion, trântit în forma de sticlă termorezistentă
  • purcelul sărat și pipărat, trântit pe deasupra, uns cu falsul chutney din dulceață de portocale dată prin blender cu oțet de mere
  • dat la cuptor, 180 de grade, nu țin minte câte minute, dar până e moale păstârnacul.

Fotografiat, mâncat, să vă fie de bine, că mie tare de bine mi-a fost.

Urzicuță, bună ai fost, și de dulce, și de post

Publicat pe de
3

Pentru că ești sănătoasă, gratis și bună. Și de sezon, și neimportată din Polonia, cum am auzit că se întâmplă prin alte orașe.

  • 1/2 kg urzici mici-mici*
  • 1 lingură de ulei
  • 4 căței de usturoi, sau câți credeți voi de cuviință**
  • sare

Așadar, se iau niște prieteni, se hrănește bucătarul leneș cu ciorbă de perișoare cu tarhon, bună de era să ceară și pentru acasă, dacă nu i-ar fi fost puțin rușine, la mama unuia dintre ei.

DSC_0311

Se iau coclaurile la bătut. Se găsesc cele mai mici urzici din lume, printre frunze uscate. Se fotografiază flori și ciuperci fotogenice. Se face un selfie. Se bea încă o cafea în alt sat. Se împart urzicile în 2 pumni de ceai și 3 de mâncare, se pleacă fiecare pe la casa cui îl are.

Se trezește bucătarul leneș și decide să facă și de dulce, și de post, pentru că are întotdeauna prieteni temporar vegetarieni, pe vremea asta, și le-ar prinde și lor bine vitaminele.

Spală urzicile în vreo 4-5 ape, alege fânul și frunzele uscate dintre ele, smulge fiecare perișor urzicător cu penseta, le scurge în strecurătoare și pune apă cu sare la fiert.

Opărește urzicile până se înmoaie tulpinile, le scurge, le dă prin chopper (dacă n-aveți, le tocați cu tocătorul de vinete sau dosul lamei unui cuțit inoxidabil). Călește 1-2 minute vreo 4 căței de usturoi tăiați felioare.

DSC_0314

Răstoarnă urzicile tocate peste usturoi, amestecă, adaugă o lingură de făină și lungește cu ceva apă în care au fiert urzicile. Sărează. Pune la borcanul pentru vegetarienii temporari. Pune și zeamă într-o sticlă, că parcă ziceau că le place.

Mai adaugă o lingură de făină și mai lungește cu lapte. Fotografiază rezultatul.

DSC_0317

Mănâncă ce-a fotografiat. Să vă fie de bine, că mie mi-a fost.

* După părerea mamei, care are întotdeauna dreptate, urzicile-s bune doar când abia au scos nasul din pământ. Eu nu o contrazic, dar voi puteți face cum vă taie capul.
** Bucătarul leneș a regretat că n-a pus mai mult usturoi. Voi puneți după gust, da?

Varză cu afumătură. De peşte. De la musafiri.

Publicat pe de
5

20150320_180022_resized

Cum primăvara ne joacă feste prin cojoace an de an, dar ne prinde mereu suprinși, să scormonim dară nițel prin butoiul cu de-ale iernii și să reciclăm din rămășițe.
Varză murată! Păi merge ea unsă tătă iarna cu afumătură, zic bine?

Doar că pare să vină vremea salatelor, intră leurda pe felie tiptil… Eh, atunci o facem cu pește afumat! Ați auzit perfect! Cu pește, afumat.

Pentru că bucătărim simplu, și pentru că suntem leneși și multifuncționali, rețeta vine cam așa: o jumătate de varză murată, tocată cu un cuțit bun și zdravăn, mărunțică cât ne permit degetele proprii, o ceapă roșie tocată în acelaşi regim, un morcov și un păstârnac (că e obsedat bucătarul leneș) rase, de lene, vezi bine, cu instrumentul ăla mic și simpatic de curăță coji mai bine decât mine și un pește afumat (un macrou, curățat de oase și piele). Toate se așază haotic, în straturi inegale, într-un vas, de sticlă termorezistentă, de exemplu, stropit și el înainte cu puțin oloi, din care am mai pus și pe deasupra nițel. Presărăm din plin cimbru, râșnim și nițel piper. Sare nu mai puneți, că au și varza și afumătura. Cât stă treaba asta la cuptor, traista cu bucurii ar fi putut să își facă manichiura, dar cum are energie numai o zi pe săptămână în aste treburi, a dat cu aspiratul (nu la astre, ci la podele, bre)!

Mare învârteală cu linguroiul între etapele de coacere nu necesită, doar suciți, din când în când, prin ingrediente, să se coacă totul bine și să nu rămâne crude. Spre final am adăugat un sfert de pahar de suc de roșii și un vârf de linguriță de pastă iute de ardei.

Merge cu o afinată (încă de sezon), cu mămăliguță (mică-mică, doar în weekend, că luni trecem la dietă) și un ardei iute!

Pohtă bună, cu drag, de la traista cu bucurii din desagă!

Cum fac leneșii dulceață iarna: de portocale roșii

Publicat pe de
1

 

De ce? Că-s curioși și și-au cumpărat două portocale roșii. Puțin cam amare ca să le mănânci, dar foarte-foarte-foarte aromate. No, ce să faci cu ele? Rață cu portocale? N-au rață. Și își amintesc brusc că au tradus un articol despre citrice, unde scria că-s foarte bune de dulceață. Drept pentru care se apucă să scotocească internetul, se pierd în rețete cu și fără coajă, cu și fără adaos de apă. Decid să folosească singura metodă pe care o cunosc: fructe, zahăr și un pahar de apă, ca să nu se prindă până lasă zeamă.

Se întorc la aprozar și cumpără 2 kg de portocale roșii. Intră și alături, la magazinul de cartier, și mai cumpără zahăr, din care vor folosi 1,5 kg. Alb, dar dacă vă lasă buzunarul și credeți de cuviință, puteți pune și brut/brun.

DSC_0251

Le aduc acasă, ascut cuțitul, că răzătoarea universală nu-i de nicio treabă și sfârtecă orice nu-i morcov sau cartof, taie portocalele felii cât pot de subțiri, le presară cu zahăr și le lasă peste noapte. Probabil n-ar fi fost musai, dar oricum era târziu și ar fi terminat dulceața a doua zi.

DSC_0255

A doua zi se duc la sport, la plătit parcări și impozite, se întorc și stau cinci minute, că-s leneși. Scot ceaunul (64 de lei, reducere la Cora, fabricat la Sighișoara, excepțional), îi toarnă un pahar de apă pe fund (lucru pe care îl vor regreta nițel, mai târziu), aprind focul și răstoarnă portocalele cu jumătate din zahăr în el. Mai dau și pe lângă, pe motiv de două mâini stângi. Lasă zahărul să se topească în timp ce se încălzește ceaunul pe ochiul cel mic de la aragaz, dat la foc  mic. Adaugă restul de zahăr. Amestecă cu grijă, să nu zdrobească prea rău fructele. Așteaptă să fiarbă. Între timp, portocalele au lăsat la zeamă de le vine să se ia cu mâinile de cap. Se abțin cu greu. Din 15 în 15 minute, în următoarele trei ore și jumătate, amestecă în ceaun cu mare grijă. Între timp, au spălat și sterilizat la cuptor borcanele (100 de grade). Au sterilizat cu palincă capacele.

Se pupă pe frunte pentru că și-au cumpărat minunăția de ceaun. Respiră adânc și-l iau de pe foc, că e greu și gol. Umplu borcanele până la buză, le pun capace și le întorc cu dosul în sus. Nu știm de ce, dar se pare că metoda asta de sterilizare funcționează. Și e și cea mai simplă. S-au ales cu șase borcane de dulceață, portocalicioasă, delicioasă, amăruie și acrișoară și dulce. Fotografia nu reflectă realitatea, dar dacă nu-i soare, nu-i. Ba o reflectă, că a ieșit cinci minute soarele și la mine pe balcon.

DSC_0266

Avocado în ton de primăvară

Publicat pe de
1

Că tot se anunță ea, primăvara, că ne năpădește și noi ne pregătim să zvârlim din  foanțe (Ce-s alea, trăistuță, bulendre?), ne punem așadar pe halit mai sănătos, mai puțintel și mai verde de avocado.

La recomandările ferme ale bucătarului leneș (Cine, eu? Neah, nu-s recomandări ferme, sunt de-a dreptul ordine.), m-am pornit și eu pe treabă. Astăzi pentru de dimineață am preparisit cea mai leneșă rețetă de uns pe pâine, sub formă de pastă de avocado cu ton.

Dintr-o cutie de ton în zamă proprie, bucăți, nu din ăla flenduri, un avocado copt (sună sâmburoiul în el și îl simți moale la dește, dar nu prea fleșcăit), un sfert de lămâie, sare, piper, oloi de măsline, da’ din ăla feciorelnic (virgin, pardon). Blender. Se bâzâie nițel, eu prefer să nu fac pastă fină, dar cum v-o plăcea. Opțional un cățel de usturoi (în caz de cină și stat pe acasă), o mână de brânză rasă sau chiar bucățele (fie incluse în pasta blenduită, fie pe deasupra). Presar toată schema cu un mix de ierburi cu fulgi de chilli și încă un strop de oloi.

Pasta se dă în strat ultra-gros pe juma de chiflă (ca să nu o ceri și pe a doua, nesătulule). Am moțat-o cu o feliuță de lămâie și la mișto câteva semințe de chia.

Poftă bună și veselie de la cafea vă dorește traista cu bucurii, cu pupături de mulțumire pentru gazdă.