Arhive autor: Bucătarul leneș

Avatarul lui Necunoscut

Despre Bucătarul leneș

Eficiența e lene cu cap. Am cap. Sunt leneșă. Concluzia-i evidentă. Sau nu?

Zamă de cărălabe

Publicat pe de
1

Ce-s cărălabele? Varză kohlrabi, după părerea unor (departe de a fi) genii traducătoristice. Redundanții piciocii mele. Kohlrabi înseamnă varză-sfeclă, bă. Gulii, cum ar veni. Pe Wikipedia au amândouă, și gulia, și kohlrabi, poză. Dacă nici la poze nu știi să te uiți, lasă-te de meserie.
Mi-am descărcat bâzdâcul profesional (și amator-bucătăresc). Să purcedem.
Pentru că habar n-am, de fapt, cum se face zama asta, am improvizat din ce mi-am amintit. Și-a ieșit după cum urmează:

20180627_153753-1.jpg20180627_105841-1.jpg

Ingrediente:

3 cărălabe, medii. De preferat tinere. Dacă apucă să devină lemnoase, ați aruncat banii pe fereastră.
2 morcovi de vară
1 pătrunjel, tot de vară
150 g de carne de porc slabă. Mie mi-a rămas de la fasonatul mușchiulețului cumpărat ieri.
1 gălbenuș
150-200 ml de smântână. Grasă. Cea slăbită se cam brânzește.
cca. 3 l de apă. Că doar nu vă imaginarăți că se face zamă fără apă, nu? Doar că nu-i de pui, pe baza principiului „apă pui, ceapă pui, pui nu pui și mănânci ce pui”.
sare
 
Metodă de fabricație:
Puneți apa la fiert. Până fierbe, tăiați toate zarzavaturile bastonașe (sau cum vă place vouă mai mult), iar carnea cubulețe.
Când apa clocotește, puneți mai întâi carnea, așteptați să dea din nou în clocot, adăugați zarzavaturile, toate grămadă. Fierbeți până când se înmoaie morcovul.
Opriți focul. Lăsați la răcit vreo 10 minute. Între timp, înfăptuiți amestecul de gălbenuș cu smântână. Ca să nu se brânzească/taie, înainte de a-l turna, amestecați-l cu puțină zamă caldă, ca să se apropie de temperatura zămii. Turnați-l în zamă și amestecați bine. Ați terminat, după părerea mea. Dacă doriți, zama asta se poate acri cu zeamă sau sare de lămâie. Eu n-am acrit-o, pentru că mi se pare că guliile au un gust prea subtil și, cum am eu mâna grea, s-ar putea să rămân cu o zamă acră neidentificabilă.

Poftă bună, lene ușoară.

 

Presqu’à la française

Publicat pe de
Răspunde

Cel mai mare merit pe care sunt dispusă să li-l recunosc francezilor în materie de mâncare nu e, cum v-ați aștepta, rafinamentul, ci simplitatea. Și, pe lângă asta, vinul de la prânz. Și cinele de șase ore, cu povești, mâncat pe îndelete și băut cu simțul măsurii.
Așa că azi am m-am franțuzit, mi-am făcut fasole țucără scăzută și ficat de pui cu sos de vin și cimbru. Și-un pahar de vin nou (Șarbă de Cotești, din 2012), numai bun pentru o zi de vară și-un prânz la umbră, pe balcon. Mai greu mi-e, acum, de-atâta bine, să mă întorc la muncă, în loc să zac, cu o carte în mână, lângă restul vinului.
Încercați și voi. N-o să vă pară rău. Și dacă o să vă pară, puteți să mă vorbiți de rău pe la spate.

Poftă bună, lene plăcută.

PS: poza e de la Bobina cu fotografii

Cum îi miroase bucătarului leneș a vară

Publicat pe de
Răspunde

Nu știu cum vă miroase vouă vara, dar pentru mine nu-i vara nu-i vară înainte de prima salată de roșii adevărate, cu ceapă nouă. Culmea e că nici nu-mi place din cale-afară. Primul ingredient pe care-l scot din salate e ceapa. Dar prima salată din roșii adevărate e musai cu ceapă. Și dacă ar fi și cu pui (mic, de curte) pane, cred că ar fi și mai vară.
Rețetă? Serrrrrriooooosssss? Are musai roșii și ceapă. În rest, cum v-o tăia capul și cum v-o lăsa lenea.

salata rosii ceapa

Să vă fie vara de bine!

P.S.: din lipsă de pui și prisos de ficat de mânzat, s-a testat salata cu rețeta de ficat cu vermut.

Zamă de șelătuțe – noi amintiri din copilărie

Publicat pe de
1

Zama asta tare nu-mi plăcea în copilărie. N-aveam eu nicio treabă cu gustul, mă enervau, ca pe orice copil (din câți am cunoscut eu, bineînțeles), frunzele înmuiate care mi se lipeau de dinți, limbă și cerul gurii.
Și-acum, om mare la sfat și tot mic la stat, am ajuns să caut șelătuțe pe unde nici cu gândul nu gândești. Prin parcul central, adică. Auzisem eu de la o cofăriță, din piață, că e plin parcul de ele. Și-avea dreptate. Așa că plimbarea cu bârfe de seară s-a lăsat cu vreun pumn și jumătate de amintiri.
În afară de mama, care-a preluat rețeta de la soacră-sa, n-o mai face nimeni din câți am cunoscut așa, simplă, chioară și de post. Dacă nu o îmbunătățești, ca mine, cu un ou poșat, sau ca alții cu omletă tăiată fâșii sau zdrențe de ou ori razalăi, sau dacă n-o acrești cu jintuială.
Dar să nu stăm, că oricum durează o jumătate de oră, pe ceas.

Ingrediente:
1 grămăjoară de șelătuțe (așa se vând pe-aici) pe cap de mesean
1/2 l de apă pe cap de mesean
1 legătură de usturoi verde (sau mai mult, dacă vă place usturoiul)
2 linguri de ulei
sare, oțet

Mai întâi, spălați șelătuțele (untișor, sălățică de pădure, calculțe). Eu, de obicei, le spăl în două-trei ape și le scot din apă, ca să rămână pământul pe fundul castronului.
Tocați cozile de usturoi, căliți-le jumătate de minut și adăugați șelătuțele spălate și scurse de apă. Căliți încă vreo jumătate de minut.
Turnați apa peste ele și lăsați-le să fiarbă, după ce au dat în clocot, încă vreo 5 minute. Sărați, acriți cu ce-aveți (oțet, în cazul de față) după gustul propriu. Dacă nu e post, adăugați câteva linguri de smântână.

(Aproape) pasta con (aproape) pesto

Publicat pe de
1

Zice-se că foamea-i cel mai bun bucătar. Așa zic și eu, pentru că m-a îndemnat să fac tăiței ungurești cu pseudo-pesto. De leurdă. Cu brânză maturată bio românească.

Ingrediente:
300 g paste
3/4 legătură de leurdă
50 g brânză maturată tare (dacă n-aveți românească, puneți parmezan sau pecorino)
1/2 avocado
2-3 ciuperci champignon
2 linguri ulei de măsline
sare

Așadar. Leurdă în loc de busuioc, brânză maturată în loc de parmezan, avocado în loc de semințe de pin. Se dau prin blender cu 2 linguri de ulei de măsline (dacă nu v-am spus, iacă vă spun acum, ultimele picături de ulei de măsline, că și ăla s-a terminat).
Fierbeți pastele conform indicațiilor de pe ambalaj sau până vă place consistența.
Trageți 3 minute ciupercile tăiate felii subțiri în tigaie (de preferință una adâncă, de sotat), în restul de ulei de măsline.
Amestecați în tigaie pastele scurse de apă cu ciupercile, turnați pseudo-pesto peste ele, amestecați încă un minut. Mâncați.

Poftă bună, lene plăcută.

Vestitorii primăverii: salată cu leurdă și grătar din piept de pui

Publicat pe de
1

Iacă pohta ce-am pohtit: carne cu salată. Așa încât m-am învârtit de două ori prin piață și o dată prin magazin, și-am ajuns acasă cu următoarele:

piept de pui dezosat, tăiat felii de-a latul fibrei
ulei de măsline
leurdă
valerianella (cunoscută, după cum spuneam, sub diverse nume, cum ar fi șelătuțe, la mine-n sat)
ridichi
roșii cherry
avocado
ulei de floarea soarelui nerafinat
sare, piper, herbes de Provence

Merită spus că, după vreo doi ani de când n-am mai mâncat carne de pui decât de la mama din ogradă și, eventual, inimioare și pipote din magazine, că pe alea n-au cum să le injecteze, am găsit, în sfârșit, un magazin cu carne de pasăre proaspătă, care nu se fierbe pe grătar, în loc să se frigă.

Așadar, am luat bucățile mai mari din pieptul de pui (știți că se desface în patru, două mici și două mari, cred), le-am tăiat de-a latul fibrei, le-am pus în tigaia-grătar unsa cu ceva ulei de măsline, le-am sărat, le-am pipărat, le-am fript.

Pentru salată am amestecat doi pumnișori de-ai mei de valerianella (așa o găsiți în magazine) cu trei sferturi de legătură de leurdă, o ridiche și două roșii-cireșici, plus jumătate de avocado, am turnat ulei nerafinat, ceva sare și o pișcătură de buruiene provensale (mare grijă, sunt foarte aromate și dacă ați scăpat prea mult, o să vă urmărească gustul vreo trei zile).

Am făcut o năzbâtie și-am prăjit mămăligă rămasă de ieri. M-am lins pe degete.

Poftă bună, leneveală plăcută!

Pâine de secară de la o bunică rusoaică

Publicat pe de
Răspunde

Nu, nu-i bunica mea, ale mele erau ardelence, amândouă. E bunica unei doamne rusoaice, de unde-am luat rețeta. Ca orice rețetă de la bunica, are o poveste, și a fost re-găsită într-un caiet vechi.

„Căutând prin caiete de rețete vechi, am găsit o foaie ruptă dintr-un calendar din 1978, cu o rețetă de pâine de secară „fără bătăi de cap”, de la bunica. Bunica mea a făcut pâine după rețeta asta de două ori, afirmând că e „exact pâinea aia”. Nouă, copiilor, nu ne plăcea din cale-afară (nu ne plăcea pâinea de secară simplă), dar tata o lăuda întotdeauna și confirma că e, într-adevăr, „exact pâinea aia”… Spre rușinea mea, nu m-a interesat până de curând, când am început să coc pâine acasă, ce însemna „exact pâinea aia”. Bunica nu mai e demult, dar m-a lămurit tata ce însemna: pâinea postbelică, mai bună decât orice tort sau prăjitură, deși în ea se punea nu doar făină, dar și tot felul de tărâțe și lobodă uscată și coji de cartofi…”

Acum e la cuptor și sper să iasă conform așteptărilor: gri închis, amar-acrișoară, delicioasă, exact cum mi-o aminteam. Știu că mai fac și alte nații, dar aia rusească, mai mult cu făină de secară decât de alt fel, pentru mine, e tot ce poate fi mai bun, și-am jelit câțiva ani buni după ea, până a venit și la noi moda și-a început să se găsească prin brutării.

Ingrediente (pentru o tavă):
380 g de făină de secară
190 g de făină de grâu (eu am folosit albă, de la Panemar)
25 g de drojdie
400-450 ml de apă călduță (cât să o simțiți caldă la degetul mic)
1 linguriță de sare
2 lingurițe rase de zahăr

Metodă de fabricație:

Amestecăm cele două tipuri de făină, sarea și (dacă vreți, că eu am vrut) ceva semințe de chimen și facem un crater în mijlocul castronului.
Frecăm drojdia zdrobită cu zahărul până se lichefiază. Că veni vorba, am mai învățat ceva de la mama: dacă nu se zdrobește când o apeși, mai bine cumperi alta. O turnăm în crater și mai adăugăm puțină apă (dacă vrem). O lăsăm vreo 5 minute și facem o scurtă pauză. Vom avea nevoie. Aluatul e mai lipicios și mai dens decât cel din făină de grâu, și se frământă mai greu.
Turnăm treptat restul de apă călduță și frământăm până aluatul devine elastic și începe să se dezlipească cu ușurință de castron.
De data asta, am urmat întocmai instrucțiunile doamnei rusoaice și-am pus pâinea la dospit direct în tăvi, vreo 40 de minute. Și-a dublat volumul. Și-am dat-o la cuptor. Și-a ieșit exact cum mi-o aminteam.

Varza ca la Cluj (de chez ma mère et grand-mère)

Publicat pe de
Răspunde

Fără să fiu regionalistă sau autonomistă, declar sus și tare că m-am săturat de moldoveni experți în mâncare ardelenească. În principal pentru că-i a treia oară, doar săptămâna asta, când îmi explică ei cum că varza ca la Cluj e totuna cu sarmalele lor leneșe (o amestecătură de orez, varză fripto-fiartă și carne tocată) și că mâncarea ardelenească e musai grasă și nesănătoasă. Despre ultima, vom face o demonstrație pentru leneși, cât de curând (când apar șelătuțele, urzicile și alte verdețuri primăvăratice), din rețetele bunicii.

DSC_0343

Acum, o scurtă demonstrație de hărnicie ardelenească (să mă iertați, îmi contrazic numele, dar așeeeeeeeee m-am inervat), în comparație cu sarmalele. Rețeta e de la mama și bunica, mai ușurică și mai slabă, că așa ne place. Proporțiile sunt ochiometrice, pentru că e o rețetă pe care-o fac o dată la cinci ani. De lene, evident (o să înțelegeți și de ce). Puteți să le modificați fără grijă, în funcție de care din ingrediente vă place mai mult.

Luați dumneavoastră, dacă nu v-o fi lene, următoarele

Ingrediente:

1 varză proaspătă, cât mai îndesată, din soiul cu frunze subțiri, dacă se poate. Dacă nu, merge și din cealaltă, doar că se călește mai greu.
vreo 4-5 cești de orez
1 kg de carne de porc slabă sau
1/2 kg carne de porc, 1/2 kg carne de vită. Tocate, evident. Dacă aveți o măcelărie bună care oferă serviciile astea, alegeți pulpă și rugați-i să o toace. Dacă nu se poate, aruncați un ochi pe tocătură: dacă-i  mai mult albă decât roșie, e cam grasă. Încercați în altă parte, până găsiți ceva care să vă convină.
1-2 cepe mai mărișoare
vreo 10 linguri de ulei
300-500 ml bulion (suc) de roșii
sare, piper, cimbru

După care, înarmați-vă cu vreo 3 ore libere și o grămadă de răbdare, și purcedeți la

Fabricație

Varza călită:
Tocați varza. Dacă aveți o răzătoare care face varza fideluță, v-ați scos, pentru că merge mult mai repede. Dacă nu, ghinion, o tocați din cuțit. Grijă mare la degete, că ne mai trebuiesc.
Sărați, frământați și așteptați să lase ceva apă. Între timp, încălziți vreo 5 linguri de ulei.
De aici, vreme de vreun sfert de ceas, o să vă doriți să nu vă fi apucat de asemenea mâncare, pentru că, dacă vreți o varză cu gust bun, nu se adaugă apă, ci se amestecă aproape continuu, până se înmoaie varza și lasă apă suficientă încât să se călească în suc propriu, la foc mic. La foc mic, am zis. Dacă e musai, adăugați puțină apă. Dar numai dacă e musai.
O căliți, amestecând din când în când, până când se înmoaie. Când e aproape gata, gustați, mai adăugați sare, dacă mai trebuie, piper și, dacă doriți, cimbru.

Orezul:
Se fierbe în apă cu sare, proporția fiind de 2 cești de apă la 1 de orez. Eu îl pun în cuptor, ca să nu-mi mai bat capul cu el, și să nu trebuiască să-l păzesc ca să nu se prindă de fundul cratiței.

Tocătura:
Tocați ceapa mărunt, ardelenește. Căliți-o în ulei cât mai puțin. Eu fac treaba asta la foc mic, pentru că așa lasă ea zeama proprie și cere mai puțin ulei. Adăugați carnea, aduceți focul la mediu, sărați, pipărați, cimbruiți. Dacă vreți să vă fasoliți o țâră, adăugați la sfârșit un pahar de vin și-l lăsați să scadă. Când e gata (și-a redus volumul cam la jumătate și nu mai e roz, ci rumenită), gustați și, la nevoie, mai condimentați puțin.

Ați terminat cu toate trei? Respirați adânc, beți o gură de cafea (dacă ați obosit) sau una de ceai de tei (dacă ați ajuns la capătul răbdării), hodiniți-vă și apucați-vă de ultima etapă (cea mai ușoară).

Clăditul
Ungeți o cratiță, formă, tavă, vas termorezistent cu puțin ulei (eu îl torn pe un prosop de hârtie și mâzgălesc fundul și marginile, ca să nu băltească).
Începeți cu ce ingredient doriți (eu încep cu orezul), și clădiți strat cu strat, adăugând la fiecare al treilea câte 2-3 linguri de bulion. Continuați până rămâneți fără ingrediente. Turnați restul de bulion pe deasupra și presărați puțin mult cimbru, de frumusețe. De la o optsprezecime de lingură (de amestecat silvoizul) în sus.
Dați la cuptor, la foc mediu, până prinde primul strat o crustă frumoasă și rumenită.

Dacă-mi semănați cât de cât, pe când e gata, v-ați săturat de muncă, vă jurați că nu mai faceți niciodată, și-o dați musafirilor. Iar dumneavoastră vă duceți, dacă vă apucă pofta, la Vărzărie, că oricum e mai bună varianta „la cazan”.

O rețetă mai grăsuță, dar la fel de laborioasă, găsiți la buni Eva a bukătarului amator. Tot acolo găsiți și poze, că la mine n-au trecut încă cinci ani de la ultima ispravă.

Cât despre sarmale, nu aveți decât de călit ceapa (maximum 10 minute), carnea se pune crudă, orezul nefiert și, eventual, dacă folosiți  varză dulce, mai pierdeți cel mult o jumătate sau trei sferturi de oră cu opăritul în apă cu oțet și cimbru. Dacă folosiți varză murată, ați scăpat și de etapa asta. După, le clădiți în oală și le dați la cuptor, unde șed până-s gata, fără să ceară prea multă supraveghere. Mă jur că le face fără să se plângă că-i greu (și încă se mai minunează cât e de ușor) o prietenă care se declară dușmancă pe veci a aragazului. E greu? Neah, floare la ureche.

Iahnie, cassoulet sau cam asa ceva…

Publicat pe de
Răspunde

Recunosc cinstit, habar n-am cum se face exact iahnia (sau soră-sa din Franța, numită cassoulet). Așa că mi-am luat avânt, la cererea insistentă (cel puțin două săptămâni) a publicului (văru-meu) și am trântit ceva care să le semene. Norocul meu e că nu-i mofturos.


Ingrediente:
500 g fasole uscată
3-400 g afumătură slabă (în cazul de față, pulpă afumată de la mătușa Marie)
2 morcovi
1 pătrunjel
1 ceapă mică
3-4 căței de usturoi
2-3 linguri de ulei
300 ml bulion de porodaisă (suc de roșii)
sare, piper, cimbru, pastă de ardei (iute, dacă doriți)
Notă:
Viața voastră ar putea fi mai ușoară, dacă fabricați aceeași treabă dintr-o conservă de fasole fiartă, pentru că nu mai trebuie să fierbeți carnea. Puteți adăuga, dacă nu sunteți vegetarieni, cârnăciori sau alte cărnuri prăjite separat.
Fabricație:
Dacă sunteți mai organizați, după ce ați ales fasolea, o lăsați la înmuiat peste noapte. Dacă nu ați înmuiat-o (ca mine, în cazul de față), fierbe ea oricum, dar fierbe mai încet. Se zice că nu are efecte secundare atât de grave, dacă o fierbeți în două ape. Adică: după ce a început să clocotească, o mai fierbeți vreo 20 de minute în apă cu sare, iar apoi o scurgeți și turnați altă apă fierbinte pe ea. Adăugați afumătura, morcovii, pătrunjelul și ceapa, sărați și dați din nou la fiert.
Altă notă:
N-am încercat să văd dacă-i adevărat, dar se pare că păstăioasele (fasole și mazăre, din câte-au încercat oameni de încredere), dacă le-ai oprit din fiert înainte de vreme, nu se mai înmoaie în veci. De-aia, dacă n-aveți de gând să aruncați o tură de fasole, nu experimentați decât când vă plictisiți tare, și faceți cum v-am zis și turnați apă fierbinte pentru a doua fierbere.

Înapoi la fabricație:
A fiert fasolica și e moale? Bun. Scurgeți apa într-un castron, că o să vă mai trebuiască. Luați deoparte morcovii, patrunjelul și ceapa. Carnea, dacă n-ați făcut-o
bucățele înainte, o tăiați și pe ea cubulețe. De fapt, dacă vă plac, puteți adăuga și morcovii, tot cubulețe.
Căliți jumatate de minut usturoiul taiat felioare în ulei. Turnați fasolea peste el. Turnați bulionul. Adăugați cubulețele de carne și (după caz) morcov. Dacă e nevoie, lungiți sosul cu apa rămasă de la fiert. Dați din nou în clocot, sărați (dacă mai e nevoie), pipărați, ardeiați iute, puneți cimbru.Poftă bună, somn ușor (dacă aveți noroc și metoda cu fiertul în două ape a funcționat corespunzător).

Biblioteca din bucătărie (1)

Publicat pe de
1

Recunosc, fără pic de rușine, că la mine în bucătărie sunt cărți prin toate colțurile. Nu doar de bucate. M-am învățat de la tata, fără să fi reușit  mama, în ciuda tuturor eforturilor, să-mi bage-n cap că nu-i frumos și nici politicos, să-mi ascund după cărți morocănoșenia de dinaintea micului dejun și a cafelei de dimineață.

Teancul cuprinde vreo trei cărți de bucate și, de regulă, cel puțin un roman polițist clasic, care să-mi pună „micile celule cenușii”, ar zice Hercule Poirot, în funcțiune, în timp ce-mi beau cafeaua. Două prietene de-ale mele (gemene astrale, probabil, hi-hi-hi-hi), care, dacă se decid să-mi cumpere de Crăciun cărți, le iau din același domeniu, m-au bucurat anul ăsta cu niște Intelectuali la cratiță și o Bucătărie medievală (pe asta am uitat-o peste șapte țări, acasă la dăruitoare, dar o voi primi (din nou) curând).

Dacă editura Humanitas a reușit să facă flenduri, țăndări și bucățele biblia mea gastronomică (Carte de bucate, Silvia Jurcovan), tăind din rețete („…o nouă ediție – nu una oarecare, ci una îndelung dichisită și elegantă…” – vezi să nu!) fără a fi verificat referințele și titlurile capitolelor, și-a scos pârleala (probabil pentru că or fi refuzat, pe bună dreptate, să le fie ciopârțite operele) cu Intelectualii la cratiță, carte de uimitoare povești și amintiri culinare. Găsiți în ea rețete de supă cu găluște, gomboți cu prune (vreo trei), almanahul Lafayette și rețetele lui Păstorel Teodoreanu, citite în plină foamete optzecistă pe post de literatură științifico-fantastică, lecții de etichetă la masă și de mâncat sănătos, arlechinul copilăriei mele (nu-i pe lista prăjiturilor mele favorite, recunosc), un tort din mai nimic, supe de fructe și pită cu unsoare și (brrr, grețos) zahăr.

În episodul următor, Supa lui Kafka și-om mai vedea noi ce, dacă avem.