Arhive categorie: numa’ cujet…

Fițele, noutățile și surprizele

Publicat pe de
1

Fița = Baracca

Ajunsă în categoria „fost-ai, leleo, când ai fost, că amu ești pizzerie”.

5 (CINCI!) feluri de pizza, meniul redus la mai puțin de jumătate, și banalități din celea pe care le cumpără fițoșii fără curaj gastronomic.

Și, colac peste pupăză, ce vede comeseanul (încă mulțumit de tiramisu care, din fericire, nu s-a schimbat la gust) peste umărul meu? Barmanul, scoțând din ambalaj o ceașcă și turnând ceai în ea fără să o spele. Și, culmea, când i s-a spus că l-am văzut, o ținea pe-a lui, că n-am văzut noi bine.

Noutatea = Cabinet de Vin & Cocotte

Francofonia mea avansată încă nu s-a lămurit ce-au vrut să spună autorii numelui. Cabinet pentru vin și cocotă? Dulap de vin și puicuță? Și nu săriți cu gura, știu ce e aia cocotte în bucătărie, e verișoara franțuzească a ceaunului de tuci. Doar că mai are vreo trei sensuri. Iar sintaxa, sărmana, e șchioapă tare.

În fine, treacă de la mine. Unii pe care i-am citit laudă vinul și cocota, alții le spurcă, așa că am decis că amu-i momentul, dat fiind că nici ce știam că e bun nu mai e, iar ce-am verificat recent, era închis.

De pe pielea proprie, pot să declar că servirea e impecabilă, cel puțin câtă e la vedere, vinurile la pahar onorabile (tot prefer Șarba și Plăvaia separate, dar merită și cupajul dintre ele atenție, preț de cel puțin un pahar), iar ce-am mâncat eu, foarte bun. Și, pe deasupra, salata avea și sos făcut de bucătar, nu de mine, trăi-mi-ar obsesiile.

În schimb, comeseanul a mușcat-o dublu. În primul rând, cu cocoșelul bio și crud (pe care eu, să fiu în locul proprietarului de restaurant, m-aș teme să-l dau la masă-nsângerat), și, a doua oară, pentru că bucătarul a insistat că așa trebuie să fie, că i-a măsurat el temperatura. No, prietene, doresc să te informez că dacă nu știi să verifici carnea decât cu termometrul, ar fi un bun moment să te întorci la cantină, să faci practică profesională.

Spre cinstea și onoarea dumnealor, au scăzut cocoșelul din notă. După cum spuneam, servirea a fost impecabilă, și mi-e milă de chelnerul care a trebuit să transmită bălăriile bucătărești.

Surpriza = Joben Bistro

N-am mai mâncat decât o dată acolo, în timpul TIFF-ului, și fiind oarecum năucă de cinema, muncă și petreceri, nu am ținut minte prea mare lucru. Despre ambianță, știți și voi, steampunk, fain și inovativ, muzica pe măsura steampunkului, diversă și plăcută. Surpriza, deși s-a lăsat puțin așteptată, a fost mâncarea. Bunuță tare, la preț rezonabil, dacă nu aș fi așteptat puțin prea mult față de foamea mea, poate aș fi apreciat-o mai mult.

Concluzia? Eu una la Baracca nu mai calc curând, vinului și cocotei le-aș mai acorda o șansă dacă nu îmi mai dau găini crude, iar Joben Bistroul ar fi bine să fie mai în drumul meu.

PS: cel mai bun vargabeles tot la Vărzărie se face.

PPS: Ce-am mai fabricat comestibil vă spun data viitoare. Din fericire, consumatorii au supraviețuit, deși s-au plâns (unii) că n-a fost suficient de iute. Promit că următoarea tentativă se lasă cu lacrimi, na! Măcar câte am vărsat eu tocând cea mai iute ceapă din ultimii doi ani.

 

 

 

 

Numa cujet (3): salate ne- sau prost dresate

Publicat pe de
Răspunde

Ieri, cujetând eu la ce trăznaie de dresură (sos, dressing) să supun eu o salată de andivă roșie, am realizat, pentru a mia oară, că, deși mâncarea mea favorită e carnea cu salată, majoritatea bucătarilor (nu executanți, rog frumos, ci ăia, deștepții, care concep meniuri) moderni habar n-au sau îs muuuuult mai leneși decât mine.

Păi cum să nu știi că salata de varză trebuie muuuusaaaaai stropșită cu puțină sare înainte să o dai la masă? Știe fiecare tanti cantinistă treaba asta, și doar în locuri ca Vărzăria, eftene și cazaniere, găsești salată de varză bună.

Păi cât de greu poate să îți fie să faci o vinegretă bună pe lângă salata de pungă pe care mi-o trântești în blid, eventual și nespălată? Mă jur eu, pe cuvânt de onoare, că dacă agiți 3 ingrediente într-un borcan îți ia fix 1 minut să o faci. Și dacă i-ai pus oțet, ține măcar de dimineața până seara.

Și păi cum crezi tu că mănânc eu salată de frunze din farfuria de friptură? Ei? Nu zic ba, o fi frumoasă, dar eu vreau să o mănânc. Poze i-oi face când comand a doua oară, dacă mi-a plăcut.

PS: pe-aia de ieri am dresat-o cu oțet de mere și dulceață de sâmburei, plus sare și ulei de floarea soarelui presat la rece turnate direct pe frunze.

 

Cum se-mburdă leneșii-n în rai

Publicat pe de
Răspunde

O duci vineri la ceva vinilizat și vinificat. Două vinuri, două sacrificii, unul eu, unul comeseana. Primul, ales de mine, Sofia de la Vinca, perfect pentru mine, al doilea, ales de ea, perfect pentru ea. N-am ținut minte cum îl chema, dar oi afla eu. Măcar nu ne-am certat, dar am văzut stele verzi.

wpid-img-20151003-wa0003.jpg

Sâmbătă, o arunci în apă sărată, apă dulce, saună, apă dulce, saună, apă dulce, saună și, după ce-o scoți din apă ultima dată, îi dai samosas și grătare cu salată în piadine de casă.

Cu nucată la aperitiv. Și dacă mai cere, ceea ce ar fi făcut, dacă era sigură că nu se duce pe 13 cărări acasă, e mare brânză, pentru că, în afară de socată, nu-i place cam nimic din ce se termină în -ată. O pui să deguste vin roșu și se linge pe buze, îi dai și alb și îi place și ăla. Și o trimiți acasă cu dulceață de nuci verzi, de care nici nu știe să facă, nici nu a dus-o capul să scuture din nucul de la mama de-acasă. Promite că dă la schimb dulceață de portocale roșii, să își amintească gazda de alte locuri în care-a trăit.

wpid-dsc_1790.jpg

Duminică, îi faci cunoștință cu o domnișorică de două luni, care a decis să nu își facă părinții de râs și a dormit dusă cât a fost la aer, drept pentru care nu se știe exact ce ochi are. Și îi arăți o veveriță în plin proces de aprovizionare pentru iarnă, care n-a stat la poze…

Iar luni, după ce îi mai îndrepți puțin spinarea, o arunci în piață la Ion Meșter și o încarci cu morcovi, petrinjei, țelere și păstârnaci, usturoi și sfeclă roșie. Iar când dă să iasă din piață, îi scoți în cale un bonsai iute, cu ajutor la transport și instrucțiuni de întreținere.

wpid-dsc_1791.jpg

Și acum are un chef de muncă mai ceva ca de împins vagoane, mai ales că în vecini se sparg pereți, iar vremea din Cluj a decis că e momentul să își arate colții, sub formă de ploaie cu găleata.

Voi cum vă-mburdați în rai?

Cel mai frumos cadou, ultimele zile de vară și niște (re)descoperiri

Publicat pe de
4

Cel mai frumos cadou de anul ăsta are două mâini, două picioare, ochi, gură, nas și urechi, vorbește cu intonație franțuzească și oarece acșient moldovinesc, râde cu ochii aproape închiși și a decis să își serbeze anticipat ziua de naștere la Cluj, după paisprezece ani. E pe lista de prieteni adevărați, ăia pe care, dacă îi sun la miezul nopții că am o problemă și trebuie să fie aici, lasă tot și vin, inclusiv din celălalt capăt al lumii. Și pentru care aș face și eu același lucru. Asta fac prietenii, după puțina mea știință, chiar dacă nu-i vezi cu anii și nu vorbești cu ei cu lunile.

Deja mi-e dor de ea când am lăsat-o la aeroport, dar am promis că ne vedem înainte să aibă copii majori.

Și, cum anul ăsta a fost anul vizitelor prietenilor din juma’ de lume, încep să îmi dau seama că redescopăr Clujul de gura lor. Așadar, avem pe lista ultimelor zile de vară:

Zama Bistro, care, pe lângă numele care m-a făcut să zâmbesc la un semafor aproape zilnic, înainte să se deschidă, are mâncăruri tradiționale ardelenești sau fuzionate cu tradițiile ardelenești, un meniu la care a fost consultat Mircea Groza, cel mai bun povestitor de mâncare pe care îl cunosc (vorba vine, suntem prieteni pe Facebook, nu știu dacă ne-am recunoaște pe stradă), cu zămucă aită de ciuciuleți și hiribe și balmoș cu pâcă, și, pe deasupra, primii cartofi cu adevărat pai pe care i-am mâncat în ultimii 15 ani.

Foto: bucătarul leneș cu telefonul propriu

Drink after Work, cu degustare de vinars (alcool distilat din vin după metoda Cognac) la Charlie, cu domni și doamne gătiți și gătite, vorbe multe și bune, muzică live și prezentare de artiști locali. Și o gazdă perfectă care organizează evenimentul de șase ani, deja. Și o mostră de narcisism propriu, că tare faină e poza asta, scuzați lipsa de modestie…

11703595_715221985274620_3922915830607037215_o-crop

Foto: fotograf oficial DAW, n-am aflat cine e, dar să mi se spună și dau mai departe…

Și, nu în ultimul rând, un loc ca în filmele noir cu Bogart, frumos tare, cu vin bun și muzică și mai bună, despre care nu pot să vă spun decât că trebuie să vă pricepeți la păsări și fluvii și stilouri, ca să îl găsiți. Iar dacă îl găsiți nu veți regreta nicio secundă. A venit la pachet cu bucuria de a reîntâlni oameni cunoscuți în alte locuri și societăți, revăzuți cu alți ochi.

Foto: Andrei Niculescu și Sergiu Raul

Poftiți și (re)descoperiți

Găluștiada de toamnă, cu amintiri din copilărie

Publicat pe de
2

Iacă am făcut prima tură de găluște după câteva luni, că s-au făcut și rădăcinoasele bătrâne, numa bune pentru leveșă. Găina s-a transformat în limbă (de vită), iar găluștele mi-au ieșit ca de obicei, perfecte pentru mine.

Dar, cu ocazia discuțiilor despre ele, mi-am amintit cum le făcea bunica, măsurate, din două ouă mari și o ceașcă de cafea cu lapte, albă cu buline roșii, plină cu griș, în care așeza gălbenușurile în juma’ de coajă, să nu curgă.

Și cum, la prima mea tentativă de găluște, sub atenta supraveghere a bunicii, că era sărbătoare mare (din aia care nu trece fără leveșă, că vine sfârșitul lumii în Ardeal), au venit să cânte niște domni ceterași mai bruneți, că mai veneau prin sate și mergeau pe la casele mai acătării…

Domnișoară (aveam vreo 12 ani, eram cu vreo 5 cm mai scundă decât acum, când tot de la copii mă îmbrac), lăsați mâna moale și bateți mai de sus, ascultați-mă pe mine, că am fost și bucătar.

S-a băgat definitiv la tărtăcuță (cred că a fost primul om care mi-a zis dumneavoastră), la un loc cu lecția bunicii și, în afară prima tentativă de după vreo 15 ani, când mi-au ieșit niște gloanțe din cauză de prea mult griș, am rămas imbatabilă. Bat albușurile cu furculița de stau băț, și rețeta v-am dat-o deja, nu mai e cazul să o repet.

Bucurii mici și foarte mici de bucătar leneș

Publicat pe de
2

În dezordine haotică, după cum urmează, pe puncte sau linii sau pătrățele, cum o vrea wordpress:

  • deșteapta de mama, ocoșul de frate-meu și bunătatea de cumnată-mea
  • pezevenghii de nepoți (citate preferate: de-li-cioooooos – nepotul și decedecedecedece – nepoata)

(la mine, cei de sus sunt impliciți, ceea ce vă doresc și dumneavoastră)

  • oja roșie cerută pentru mine de un prieten la o prezentare de afaceri serioasă
  • regăsirea rujurilor roșii
  • sârmele de pe dinți aruncate cât colo
  • marea într-un ghioc căptușit cu coraliu (da, știu, nu există cuvântul, și ce dacă), primit aseară
  • Chaplin pe Belvedere (Scena Urbană), deși n-am ajuns, și Ada Milea pe malul Someșului (Colours of Cluj)
  • supa chioară și sărată de regim hipersodic și hiperamidonic (nici ăsta nu există, și ce dacă), fiartă înainte de plecarea acasă pentru încă vreo cinci luni, de una din cele mai bune prietene
  • apartamentul făcut locuibil al zisei prietene, deși înseamnă că va sta mai puțin la mine când mai vine
  • guma de mestecat care nu știa cât i-am dus dorul trei ani, deși înainte nu mi-ar fi trebuit nici pe gratis
  • ghiozdanul făcut pentru TRX-ul de mâine, după două săptămâni de relativă pauză
  • încrederea în capacitățile mele sportive de vârstă mijlocie a două noi prietene cu mult mai tinere
  • flotările pe asfalt, din roabă (dacă nu ați mers cu roaba în copilărie, nu știți ce ați pierdut, dar vă zic oricum cum se face, că se mai poate, cu puțină minte copilăroasă: se iau picioarele unui împricinat care se sprijină în mâini la subțioară sau șold, după puteri, iar împricinatul se plimbă în mâini prin ogradă)
  • prima recoltă, minusculă, de porodici de pe balcon
  • pontonul nu știu cui de la Tarnița
  • WineUp, Corso Bistro, Camino, Charlie
  • TIFF, Jazz in the Park, Electric Castle, Untold și Marea Hămăceală
  • Teatrul ReACT, Create.Act.Enjoy, Olguța și un bunic de milioane, Jazz Factory, Brum.
  • ieșirea din găoace, cu călcatul găoacei în picioare până se face praf și pulbere, a unei prietene din cele mai bune, întâlnite fizic și în persoană de fix două ori
  • o încurajare de a continua să scriu, sub formă de „nu cumva să îndrăznești să nu”, de la un om urmărit online de mine demult și cunoscut relativ recent
  • costițele improvizate la bâză de care nu se mai satură prietenii
  • dulceața de care m-am apucat de puțin timp, care-mi iese și mai și stă conservată
  • cerceii și tricoul cu Poprica Rulz, primite de la o prietenă niciodată întâlnită în persoană
  • cana cu flori de ziua mea, livrată la 8.30 de Florissima
  • ciorba de burtă de la Mercur
  • pizza livrată de peste drum și cea din capătul străzii Năsăud
  • cărțile citite și recitite
  • Ultima transhumanță
  • recitalul improvizat cu pianistă, contratenor și tenor, la care am nimerit mai mult de sete, decât planificat
  • mentoreasa, guru și gura spurcată
  • Belgia cu soare, karbonnade și Gentse Gruut
  • pana prostului de ziua mea
  • hidrobicicleta cu doi adulți și un copil (adică trei femei mai mititele)
  • BMF2, bi-max, dr. B. și o nouă prietenă

Ia faceți și voi o numărătoare, poate mă depășiți.

Numa cujet (2): nu-mi mai complicați șnițelele

Publicat pe de
1

Ca o obsedată ce sunt, mă uit cel puțin o dată pe zi la emisiuni culinare. Iar unul din lucrurile simple pe care le complică televiziunea inutil (pe lângă maioneză și supă), la nivelul la care îmi vine să bat cam trei sferturi din prezentatori, sunt șnițelele. Adică na, vă bateți joc de mine? După salata de vinete și cartofii pai, au fost a treia mâncare care mi s-a lăsat pe mână, înainte să am buletin.

Ce e așa complicat? Aud?

Iei carne de care ai (în cazul de față, reciclăm capete de mușchiuleț de porc, că restul se face grătar), o bați cu ciocanul de șnițele sau cu un fund de sticlă de vin, sau cu sucitorul. Dacă vrei, învelită în folie, dacă nu, nu. Când e subțire și și-a cam dublat/triplat suprafața, după ce ai sărat-o și pipărat-o, o dai prin făină, ou bătut, pesmet/mălai/fulgi de porumb zdrobiți (pe astea le-am încercat eu, voi mai căutați și-n alte părți), o pui în ulei încins, o prăjești până se rumenește panada și o scoți între prosoape de hârtie. Iar dacă ești leneș și nu îți place să speli vase, trântești făina și pesmetul pe o folie de aluminiu sau, dacă e destul de mare și groasă, pe hârtia în care-a fost învelită carnea.

wpid-dsc_0554.jpg

Și mănânci șnițele calde, reci, cu muștar, cu murături, cu salată, cu pită, cu cuțitul și furculița, din farfurie, de pe tocător sau din #cană.

Marțolea de sâmbătă. Cu tarhon.

Publicat pe de
Răspunde

Pe când credeai că ai pățit tot ce se putea păți în bucătărie, Marțolea lovește din nou. Și nu doar marțea, evident că nu. Și dacă credeai că bucata de carne din supă (limbă în zamă de tarhon, în cazul de față) nu se poate prinde de fundul oalei, te-ai înșelat.

wpid-dsc_0237.jpg

Ba da, se poate. Zama a supraviețuit, bucătarul leneș a râs de sine însăși, și vă poftește să râdeți și voi.

Să vă fie de bine, că mie mi-a fost.

Biblioteca din bucătărie (1)

Publicat pe de
1

Recunosc, fără pic de rușine, că la mine în bucătărie sunt cărți prin toate colțurile. Nu doar de bucate. M-am învățat de la tata, fără să fi reușit  mama, în ciuda tuturor eforturilor, să-mi bage-n cap că nu-i frumos și nici politicos, să-mi ascund după cărți morocănoșenia de dinaintea micului dejun și a cafelei de dimineață.

Teancul cuprinde vreo trei cărți de bucate și, de regulă, cel puțin un roman polițist clasic, care să-mi pună „micile celule cenușii”, ar zice Hercule Poirot, în funcțiune, în timp ce-mi beau cafeaua. Două prietene de-ale mele (gemene astrale, probabil, hi-hi-hi-hi), care, dacă se decid să-mi cumpere de Crăciun cărți, le iau din același domeniu, m-au bucurat anul ăsta cu niște Intelectuali la cratiță și o Bucătărie medievală (pe asta am uitat-o peste șapte țări, acasă la dăruitoare, dar o voi primi (din nou) curând).

Dacă editura Humanitas a reușit să facă flenduri, țăndări și bucățele biblia mea gastronomică (Carte de bucate, Silvia Jurcovan), tăind din rețete („…o nouă ediție – nu una oarecare, ci una îndelung dichisită și elegantă…” – vezi să nu!) fără a fi verificat referințele și titlurile capitolelor, și-a scos pârleala (probabil pentru că or fi refuzat, pe bună dreptate, să le fie ciopârțite operele) cu Intelectualii la cratiță, carte de uimitoare povești și amintiri culinare. Găsiți în ea rețete de supă cu găluște, gomboți cu prune (vreo trei), almanahul Lafayette și rețetele lui Păstorel Teodoreanu, citite în plină foamete optzecistă pe post de literatură științifico-fantastică, lecții de etichetă la masă și de mâncat sănătos, arlechinul copilăriei mele (nu-i pe lista prăjiturilor mele favorite, recunosc), un tort din mai nimic, supe de fructe și pită cu unsoare și (brrr, grețos) zahăr.

În episodul următor, Supa lui Kafka și-om mai vedea noi ce, dacă avem.

Marțolea de vineri (sau orice altă zi din săptămână)

Publicat pe de
3

Stră-stră-stră-stră…bunicile noastre erau niște istețe nemaivăzute. Își făceau ele vreme de chiulit de la muncile casnice cel puțin o dată pe lună și marțea, când venea Marțolea și le smotocea caierele, le deșira pânza din război, le rupea suveica și câte altele.

Paranteză cu strămătușă-mea Valerie, soră de-a străbunicii, și cu Marțolea:

Femeia asta se ținea, zicea bunică-mea și se scutura de râs numai gândindu-se la ea, veșnic de șotii. Ba le speria pe doamnele de la oraș, neveste ale fraților ei, ba își mânjea cu funingine pretendenții, ba le turna apă-n ochi prin mâneca de la cojoc… Și totuși, n-a rămas nemăritată. Era, de fapt, măritată-n alt sat, unde mai era căsătorită și una din surorile bunicii. Și-avea sora asta a bunicii o soacră deloc simpatică (deh, nu-i treaba soacrelor să fie simpatice) pe care-o apuca hărnicia în fiecare marți, că ea până n-o vede pe Marțolea n-are de gând să se lenevească… 
Așa că s-a gândit Valeria noastră să-i facă un pustiu de bine nepoatei. Știa că soacra de mai sus țese-n casa dinainte (camera de la drum) și că n-are habar ce fac ele-n cohe (bucătăria de vară, din capătul celălalt al casei). Așa că și-a dat jos năframa, și-a desfăcut conciul, s-a ciufulit bine și și-a tras părul peste față, după care a intrat pe fereastră în casa dinainte și-a smotocit-o pe soacra celeilalte mătuși de să-i meargă fulgii, până a promis că nu mai lucrează marțea, nici ea, nici alte femei din casă. Până să ajungă speriata soacră în bucătăria de vară, Valeria era deja cu năframa legată, serioasă nevoie mare, și se prefăcea că n-a auzit nimic, nici o Marțole, că așa ceva nu există…

Care-i rostul poveștii? Păi mi-am amintit-o ieri (vineri), când s-a gândit Marțolea să-și facă de cap pe la infailibilii bucătari leneși, după cum urmează:

S-a scăpat planșeta de pe balcon, de la etajul patru. Din fericire, a aterizat pe iarbă și nu pe vreo mașină a vecinilor, și nici nu s-a făcut așchii.

E posibil să fi copt pita la grill. Bine că s-a copt și că nici  n-am ars-o.

Turta dulce (pe care n-o fac prima dată) s-a făcut biscuiți de muiat în ceai. Delicioși la gust, dar excesiv de crocanți, ca-n poza alăturată. Și, din fericire, nici n-a venit nimeni din cei poftiți să o guste.

Turtp dulce

Turtp dulce

Concluzia? Nu-i musai să fie marți ca să vină Marțolea…