Sfârșitul lumii. Cu păstrăv

Publicat pe de
1

Ăia de mă cunosc bine și foarte bine își vor verifica, sunt sigură de asta, calendarele, să fie siguri că nu-i decembrie 2012 și nu vine sfârșitul lumii. Pentru că se crede că nu mănânc pește. Și asta-i parțial adevărat. Nu mănânc decât pește de apă dulce, și, dacă se poate, relativ slab. Totuși, aș începe până și eu să mă întreb ce dată e azi, pentru că, trecând pe lângă raionul de pește, în loc să o iau la fugă din cauza miresmelor, în direcția opusă, m-am oprit, și am și așteptat cu nasul în dreptul fileurilor de pește oceanic, să îmi dea cineva, pe bani, evident, păstrăv. Păstrăvul l-am luat acasă. Eviscerat. În calitatea mea de fiică de pescar amator, v-aș sfătui să nu luați decât pește eviscerat. Nu-i un capăt de lume, decât dacă v-au adus soții/frații/iubiții pescari amatori vreo trei găleți de pește. Viu. Eu am pățit-o, iar relația mea cu peștele nu s-a îmbunătățit. Știu să-l curăț și să-l eviscerez, dar, vă garantez eu, nu-mi place nici de doi bani.
M-am trezit, așadar, cu monstrulețul în frigider. Și habar n-aveam ce să fac cu el. I-am întrebat pe alții. Am fost sfătuită. Zic mulțumesc frumos, că a ieșit o bunătate inimaginabilă, în 15 minute, din care 5 au fost dedicate pregătirilor preliminare.

Păstrăvul leneșului

Păstrăvul leneșului

Se iau următoarele ingrediente (pe cap de mesean):
1 păstrăv mai mititel
2 felii de lămâie
2-3 lingurițe de ulei (nu mai mult de-atâta, vă rog)
1 rămurică de cimbru verde (dacă aveți)
Se toarnă uleiul într-o tigaie anti-aderentă, cu fund subțire. Când e încins și începe să se plimbe prin tigaie, se pun în tigaie peștii, spălați bine pe dinafară și pe dinăuntru, uscați cu un prosop de hârtie, tot pe dinafară și pe dinăuntru, și cu burta umplută cu feliile de lămâie și rămurica de cimbru. Se lasă 3-4 minute pe fiecare parte. Eu i-am mâncat cu baghetă rustică stropită cu ulei de măsline și sare. Ar fi mers binișor o mămăligă cu  mujdei. Dar n-aveam usturoi.
Poftă bună, lene ușoară.

Cum fac leneșii dulceață (de musai, ca de voie bună)

Publicat pe de
2

Pentru că nu au mai rezistat să mai facă prăjituri cu vișine (1 tort, 1 chec, 1 pandișpan cu vișine: cam 1,5 kg), să mănânce vișine (cam 1,5 kg), să cheme oamenii la vișine (care n-au venit, 0 kg).
Au rămas, așadar, cu aproximativ 1 kg de vișine cu sâmburi din cele cam 4 culese de pe moșia proprie (pentru care nu-și asumă niciun merit, că moșia e îngrijită de frate, iar fructele culese de mamă și cumnată).


Așadar:

Se consultă mama (de unde aflăm că e mai bine să lăsăm fructele la înmuiat cu zahărul, că se învârte mai ușor pe foc un lichid decât un amestec de două solide).
Se consultă internetul (de unde aflăm că majoritatea gospodinelor moderne se bazează pe un anumit doctor, puaaaaaaaaaaaaah).
Se consultă din nou internetul pentru o tentativă eșuată (n-avem oală fără mânere de plastic) de fabricat dulceața la cuptor (varianta ideală pentru leneși).
Se află două variante de proporții fructe/zahăr și se alege cea cu cel mai puțin zahăr. Și de lene, evident, că magazinul de vizavi e prea departe (patru etaje și-o stradă cu o singură bandă pe sens), și doar atât avem prin casă.
Se face curaj și se purcede la treabă.


Ingrediente:

la 1 kg de vișine, 750 g de zahăr. Dacă preferați, e mai ușor de ținut minte cu proporții, unu (vișine) la trei sferturi (zahăr). Se amestecă, se lasă preț de vreo oră să lase zeamă. Și se face o paranteză, după cum urmează:

Se mută laptopul în bucătărie. Se completează cu comentarii ultima producție a cooperativei urbane. Se fumează vreo trei țigări pentru curaj. Se începe a se scrie rețeta de față. Se comentează pe facebook. Se pune aparatul foto la încărcat, că n-a apucat să pozeze decât ingredientul principal. Se caută o lingură și o oală care să nu miroase a ceapă. Cam greu, când bucătarii leneși nu fac prăjituri decât de trei ori pe an, și, prin urmare, uită care-ar fi trebuit să fie lingura de lemn pentru prăjituri. Se găsește o lingură din inox și se spală bine. Se găsește oala în care se fierbe laptele (obișnuită, nu oală de lapte cu fluier), singura fără arome legumicol-supistice. Se spală dumnezeiește și aia. Se face curaj pentru:

 

Metoda de fabricație:

Aprindeți focul la aragaz. Dați-l la mic. Cel mai mic. Mai ales dacă sunteți leneși, pentru că oricum veți sta să păziți dulceața cel puțin juma de oră, până se dizolvă complet zahărul. După aia, s-ar putea, dacă aveți noroc și o oală cu fund dublu/gros, să trebuiască să amestecați doar ocazional, o vreme. Se mai face o paranteză:

Se spală borcanele (două, în cazul de față). După ce s-a mutat laptopul în bucătărie, se sapă din nou internetul, după metode de sterilizat borcanele. Se sună din nou mama. Se află că se sterilizează foarte bine la cuptor. Și că n-ar fi stricat să fi scăpat de o parte din zeama pe care-au lăsat-o vișinele. Eh, asta este, fierbem dulceața mai mult…

 

Se face o tentativă de a aduna spuma și se decide că ne (biiiip) în ea de treabă și că s-a epuizat rezerva de răbdare la dezsâmburitul vișinelor. N-o să fie cea mai frumoasă dulceață. Bună să fie, că oricum se mănâncă…

Se continuă, cu răbdare, până se leagă. În ultima jumătate de oră nu se pierde aragazul din ochi.

Se scot borcanele din cuptor. Unul, în cazul de față, de 800, și nici ăla plin. N-am avut decât vreo 700 g de vișine.

Se pun borcanele pe o suprafață metalică. Eu am folosit chiuveta. Se umplu. Se lasă la răcit acoperite cu hârtie. Când s-au răcit complet (mâine, probabil), se acoperă cu capacele dezinfectate. Cu jinars de mere, în cazul de față.


Ca între începători:

Nu țineți seama de timpii pe care vi-i dau alții (mama, bunica, internetul). Timpul total depinde de cantitate, cratiță, aragaz, cât de zemoase sunt fructele. E fiartă, zice tanti Silvia (Jurcovan, autoarea cărții mele de bucate favorite), când, dacă ții lingura orizontal, cad trei picături în trei locuri diferite. Cam așa și este.

Pentru fiert, sunt de preferat cratițele, pentru că au suprafața de evaporare mai mare. De asemenea, dacă aveți o cratiță anti-aderentă cu fund dublu, folosiți-o cu încredere. În lipsa ei, merg foarte bine cele din inox, cu fund dublu. A testat pentru dumneavoastră bucătarul leneș, că oricum n-avea altceva.

S-ar putea ca mămicile și bunicile să vă spună că trebuie păzit fundul cratiței. Și au dreptate, la cratițele emailate, simple. În cazul de față, cu o cratiță de inox cu fund dublu pe arzătorul cel mai mic, la focul cel mai mic, nu s-a lipit nimic.

Zamă de cărălabe

Publicat pe de
1

Ce-s cărălabele? Varză kohlrabi, după părerea unor (departe de a fi) genii traducătoristice. Redundanții piciocii mele. Kohlrabi înseamnă varză-sfeclă, bă. Gulii, cum ar veni. Pe Wikipedia au amândouă, și gulia, și kohlrabi, poză. Dacă nici la poze nu știi să te uiți, lasă-te de meserie.
Mi-am descărcat bâzdâcul profesional (și amator-bucătăresc). Să purcedem.
Pentru că habar n-am, de fapt, cum se face zama asta, am improvizat din ce mi-am amintit. Și-a ieșit după cum urmează:

20180627_153753-1.jpg20180627_105841-1.jpg

Ingrediente:

3 cărălabe, medii. De preferat tinere. Dacă apucă să devină lemnoase, ați aruncat banii pe fereastră.
2 morcovi de vară
1 pătrunjel, tot de vară
150 g de carne de porc slabă. Mie mi-a rămas de la fasonatul mușchiulețului cumpărat ieri.
1 gălbenuș
150-200 ml de smântână. Grasă. Cea slăbită se cam brânzește.
cca. 3 l de apă. Că doar nu vă imaginarăți că se face zamă fără apă, nu? Doar că nu-i de pui, pe baza principiului „apă pui, ceapă pui, pui nu pui și mănânci ce pui”.
sare
 
Metodă de fabricație:
Puneți apa la fiert. Până fierbe, tăiați toate zarzavaturile bastonașe (sau cum vă place vouă mai mult), iar carnea cubulețe.
Când apa clocotește, puneți mai întâi carnea, așteptați să dea din nou în clocot, adăugați zarzavaturile, toate grămadă. Fierbeți până când se înmoaie morcovul.
Opriți focul. Lăsați la răcit vreo 10 minute. Între timp, înfăptuiți amestecul de gălbenuș cu smântână. Ca să nu se brânzească/taie, înainte de a-l turna, amestecați-l cu puțină zamă caldă, ca să se apropie de temperatura zămii. Turnați-l în zamă și amestecați bine. Ați terminat, după părerea mea. Dacă doriți, zama asta se poate acri cu zeamă sau sare de lămâie. Eu n-am acrit-o, pentru că mi se pare că guliile au un gust prea subtil și, cum am eu mâna grea, s-ar putea să rămân cu o zamă acră neidentificabilă.

Poftă bună, lene ușoară.

 

Presqu’à la française

Publicat pe de
Răspunde

Cel mai mare merit pe care sunt dispusă să li-l recunosc francezilor în materie de mâncare nu e, cum v-ați aștepta, rafinamentul, ci simplitatea. Și, pe lângă asta, vinul de la prânz. Și cinele de șase ore, cu povești, mâncat pe îndelete și băut cu simțul măsurii.
Așa că azi am m-am franțuzit, mi-am făcut fasole țucără scăzută și ficat de pui cu sos de vin și cimbru. Și-un pahar de vin nou (Șarbă de Cotești, din 2012), numai bun pentru o zi de vară și-un prânz la umbră, pe balcon. Mai greu mi-e, acum, de-atâta bine, să mă întorc la muncă, în loc să zac, cu o carte în mână, lângă restul vinului.
Încercați și voi. N-o să vă pară rău. Și dacă o să vă pară, puteți să mă vorbiți de rău pe la spate.

Poftă bună, lene plăcută.

PS: poza e de la Bobina cu fotografii

Cum îi miroase bucătarului leneș a vară

Publicat pe de
Răspunde

Nu știu cum vă miroase vouă vara, dar pentru mine nu-i vara nu-i vară înainte de prima salată de roșii adevărate, cu ceapă nouă. Culmea e că nici nu-mi place din cale-afară. Primul ingredient pe care-l scot din salate e ceapa. Dar prima salată din roșii adevărate e musai cu ceapă. Și dacă ar fi și cu pui (mic, de curte) pane, cred că ar fi și mai vară.
Rețetă? Serrrrrriooooosssss? Are musai roșii și ceapă. În rest, cum v-o tăia capul și cum v-o lăsa lenea.

salata rosii ceapa

Să vă fie vara de bine!

P.S.: din lipsă de pui și prisos de ficat de mânzat, s-a testat salata cu rețeta de ficat cu vermut.

Zamă de șelătuțe – noi amintiri din copilărie

Publicat pe de
1

Zama asta tare nu-mi plăcea în copilărie. N-aveam eu nicio treabă cu gustul, mă enervau, ca pe orice copil (din câți am cunoscut eu, bineînțeles), frunzele înmuiate care mi se lipeau de dinți, limbă și cerul gurii.
Și-acum, om mare la sfat și tot mic la stat, am ajuns să caut șelătuțe pe unde nici cu gândul nu gândești. Prin parcul central, adică. Auzisem eu de la o cofăriță, din piață, că e plin parcul de ele. Și-avea dreptate. Așa că plimbarea cu bârfe de seară s-a lăsat cu vreun pumn și jumătate de amintiri.
În afară de mama, care-a preluat rețeta de la soacră-sa, n-o mai face nimeni din câți am cunoscut așa, simplă, chioară și de post. Dacă nu o îmbunătățești, ca mine, cu un ou poșat, sau ca alții cu omletă tăiată fâșii sau zdrențe de ou ori razalăi, sau dacă n-o acrești cu jintuială.
Dar să nu stăm, că oricum durează o jumătate de oră, pe ceas.

Ingrediente:
1 grămăjoară de șelătuțe (așa se vând pe-aici) pe cap de mesean
1/2 l de apă pe cap de mesean
1 legătură de usturoi verde (sau mai mult, dacă vă place usturoiul)
2 linguri de ulei
sare, oțet

Mai întâi, spălați șelătuțele (untișor, sălățică de pădure, calculțe). Eu, de obicei, le spăl în două-trei ape și le scot din apă, ca să rămână pământul pe fundul castronului.
Tocați cozile de usturoi, căliți-le jumătate de minut și adăugați șelătuțele spălate și scurse de apă. Căliți încă vreo jumătate de minut.
Turnați apa peste ele și lăsați-le să fiarbă, după ce au dat în clocot, încă vreo 5 minute. Sărați, acriți cu ce-aveți (oțet, în cazul de față) după gustul propriu. Dacă nu e post, adăugați câteva linguri de smântână.

(Aproape) pasta con (aproape) pesto

Publicat pe de
1

Zice-se că foamea-i cel mai bun bucătar. Așa zic și eu, pentru că m-a îndemnat să fac tăiței ungurești cu pseudo-pesto. De leurdă. Cu brânză maturată bio românească.

Ingrediente:
300 g paste
3/4 legătură de leurdă
50 g brânză maturată tare (dacă n-aveți românească, puneți parmezan sau pecorino)
1/2 avocado
2-3 ciuperci champignon
2 linguri ulei de măsline
sare

Așadar. Leurdă în loc de busuioc, brânză maturată în loc de parmezan, avocado în loc de semințe de pin. Se dau prin blender cu 2 linguri de ulei de măsline (dacă nu v-am spus, iacă vă spun acum, ultimele picături de ulei de măsline, că și ăla s-a terminat).
Fierbeți pastele conform indicațiilor de pe ambalaj sau până vă place consistența.
Trageți 3 minute ciupercile tăiate felii subțiri în tigaie (de preferință una adâncă, de sotat), în restul de ulei de măsline.
Amestecați în tigaie pastele scurse de apă cu ciupercile, turnați pseudo-pesto peste ele, amestecați încă un minut. Mâncați.

Poftă bună, lene plăcută.

Vestitorii primăverii: salată cu leurdă și grătar din piept de pui

Publicat pe de
1

Iacă pohta ce-am pohtit: carne cu salată. Așa încât m-am învârtit de două ori prin piață și o dată prin magazin, și-am ajuns acasă cu următoarele:

piept de pui dezosat, tăiat felii de-a latul fibrei
ulei de măsline
leurdă
valerianella (cunoscută, după cum spuneam, sub diverse nume, cum ar fi șelătuțe, la mine-n sat)
ridichi
roșii cherry
avocado
ulei de floarea soarelui nerafinat
sare, piper, herbes de Provence

Merită spus că, după vreo doi ani de când n-am mai mâncat carne de pui decât de la mama din ogradă și, eventual, inimioare și pipote din magazine, că pe alea n-au cum să le injecteze, am găsit, în sfârșit, un magazin cu carne de pasăre proaspătă, care nu se fierbe pe grătar, în loc să se frigă.

Așadar, am luat bucățile mai mari din pieptul de pui (știți că se desface în patru, două mici și două mari, cred), le-am tăiat de-a latul fibrei, le-am pus în tigaia-grătar unsa cu ceva ulei de măsline, le-am sărat, le-am pipărat, le-am fript.

Pentru salată am amestecat doi pumnișori de-ai mei de valerianella (așa o găsiți în magazine) cu trei sferturi de legătură de leurdă, o ridiche și două roșii-cireșici, plus jumătate de avocado, am turnat ulei nerafinat, ceva sare și o pișcătură de buruiene provensale (mare grijă, sunt foarte aromate și dacă ați scăpat prea mult, o să vă urmărească gustul vreo trei zile).

Am făcut o năzbâtie și-am prăjit mămăligă rămasă de ieri. M-am lins pe degete.

Poftă bună, leneveală plăcută!

Pâine de secară de la o bunică rusoaică

Publicat pe de
Răspunde

Nu, nu-i bunica mea, ale mele erau ardelence, amândouă. E bunica unei doamne rusoaice, de unde-am luat rețeta. Ca orice rețetă de la bunica, are o poveste, și a fost re-găsită într-un caiet vechi.

„Căutând prin caiete de rețete vechi, am găsit o foaie ruptă dintr-un calendar din 1978, cu o rețetă de pâine de secară „fără bătăi de cap”, de la bunica. Bunica mea a făcut pâine după rețeta asta de două ori, afirmând că e „exact pâinea aia”. Nouă, copiilor, nu ne plăcea din cale-afară (nu ne plăcea pâinea de secară simplă), dar tata o lăuda întotdeauna și confirma că e, într-adevăr, „exact pâinea aia”… Spre rușinea mea, nu m-a interesat până de curând, când am început să coc pâine acasă, ce însemna „exact pâinea aia”. Bunica nu mai e demult, dar m-a lămurit tata ce însemna: pâinea postbelică, mai bună decât orice tort sau prăjitură, deși în ea se punea nu doar făină, dar și tot felul de tărâțe și lobodă uscată și coji de cartofi…”

Acum e la cuptor și sper să iasă conform așteptărilor: gri închis, amar-acrișoară, delicioasă, exact cum mi-o aminteam. Știu că mai fac și alte nații, dar aia rusească, mai mult cu făină de secară decât de alt fel, pentru mine, e tot ce poate fi mai bun, și-am jelit câțiva ani buni după ea, până a venit și la noi moda și-a început să se găsească prin brutării.

Ingrediente (pentru o tavă):
380 g de făină de secară
190 g de făină de grâu (eu am folosit albă, de la Panemar)
25 g de drojdie
400-450 ml de apă călduță (cât să o simțiți caldă la degetul mic)
1 linguriță de sare
2 lingurițe rase de zahăr

Metodă de fabricație:

Amestecăm cele două tipuri de făină, sarea și (dacă vreți, că eu am vrut) ceva semințe de chimen și facem un crater în mijlocul castronului.
Frecăm drojdia zdrobită cu zahărul până se lichefiază. Că veni vorba, am mai învățat ceva de la mama: dacă nu se zdrobește când o apeși, mai bine cumperi alta. O turnăm în crater și mai adăugăm puțină apă (dacă vrem). O lăsăm vreo 5 minute și facem o scurtă pauză. Vom avea nevoie. Aluatul e mai lipicios și mai dens decât cel din făină de grâu, și se frământă mai greu.
Turnăm treptat restul de apă călduță și frământăm până aluatul devine elastic și începe să se dezlipească cu ușurință de castron.
De data asta, am urmat întocmai instrucțiunile doamnei rusoaice și-am pus pâinea la dospit direct în tăvi, vreo 40 de minute. Și-a dublat volumul. Și-am dat-o la cuptor. Și-a ieșit exact cum mi-o aminteam.

Varza ca la Cluj (de chez ma mère et grand-mère)

Publicat pe de
Răspunde

Fără să fiu regionalistă sau autonomistă, declar sus și tare că m-am săturat de moldoveni experți în mâncare ardelenească. În principal pentru că-i a treia oară, doar săptămâna asta, când îmi explică ei cum că varza ca la Cluj e totuna cu sarmalele lor leneșe (o amestecătură de orez, varză fripto-fiartă și carne tocată) și că mâncarea ardelenească e musai grasă și nesănătoasă. Despre ultima, vom face o demonstrație pentru leneși, cât de curând (când apar șelătuțele, urzicile și alte verdețuri primăvăratice), din rețetele bunicii.

DSC_0343

Acum, o scurtă demonstrație de hărnicie ardelenească (să mă iertați, îmi contrazic numele, dar așeeeeeeeee m-am inervat), în comparație cu sarmalele. Rețeta e de la mama și bunica, mai ușurică și mai slabă, că așa ne place. Proporțiile sunt ochiometrice, pentru că e o rețetă pe care-o fac o dată la cinci ani. De lene, evident (o să înțelegeți și de ce). Puteți să le modificați fără grijă, în funcție de care din ingrediente vă place mai mult.

Luați dumneavoastră, dacă nu v-o fi lene, următoarele

Ingrediente:

1 varză proaspătă, cât mai îndesată, din soiul cu frunze subțiri, dacă se poate. Dacă nu, merge și din cealaltă, doar că se călește mai greu.
vreo 4-5 cești de orez
1 kg de carne de porc slabă sau
1/2 kg carne de porc, 1/2 kg carne de vită. Tocate, evident. Dacă aveți o măcelărie bună care oferă serviciile astea, alegeți pulpă și rugați-i să o toace. Dacă nu se poate, aruncați un ochi pe tocătură: dacă-i  mai mult albă decât roșie, e cam grasă. Încercați în altă parte, până găsiți ceva care să vă convină.
1-2 cepe mai mărișoare
vreo 10 linguri de ulei
300-500 ml bulion (suc) de roșii
sare, piper, cimbru

După care, înarmați-vă cu vreo 3 ore libere și o grămadă de răbdare, și purcedeți la

Fabricație

Varza călită:
Tocați varza. Dacă aveți o răzătoare care face varza fideluță, v-ați scos, pentru că merge mult mai repede. Dacă nu, ghinion, o tocați din cuțit. Grijă mare la degete, că ne mai trebuiesc.
Sărați, frământați și așteptați să lase ceva apă. Între timp, încălziți vreo 5 linguri de ulei.
De aici, vreme de vreun sfert de ceas, o să vă doriți să nu vă fi apucat de asemenea mâncare, pentru că, dacă vreți o varză cu gust bun, nu se adaugă apă, ci se amestecă aproape continuu, până se înmoaie varza și lasă apă suficientă încât să se călească în suc propriu, la foc mic. La foc mic, am zis. Dacă e musai, adăugați puțină apă. Dar numai dacă e musai.
O căliți, amestecând din când în când, până când se înmoaie. Când e aproape gata, gustați, mai adăugați sare, dacă mai trebuie, piper și, dacă doriți, cimbru.

Orezul:
Se fierbe în apă cu sare, proporția fiind de 2 cești de apă la 1 de orez. Eu îl pun în cuptor, ca să nu-mi mai bat capul cu el, și să nu trebuiască să-l păzesc ca să nu se prindă de fundul cratiței.

Tocătura:
Tocați ceapa mărunt, ardelenește. Căliți-o în ulei cât mai puțin. Eu fac treaba asta la foc mic, pentru că așa lasă ea zeama proprie și cere mai puțin ulei. Adăugați carnea, aduceți focul la mediu, sărați, pipărați, cimbruiți. Dacă vreți să vă fasoliți o țâră, adăugați la sfârșit un pahar de vin și-l lăsați să scadă. Când e gata (și-a redus volumul cam la jumătate și nu mai e roz, ci rumenită), gustați și, la nevoie, mai condimentați puțin.

Ați terminat cu toate trei? Respirați adânc, beți o gură de cafea (dacă ați obosit) sau una de ceai de tei (dacă ați ajuns la capătul răbdării), hodiniți-vă și apucați-vă de ultima etapă (cea mai ușoară).

Clăditul
Ungeți o cratiță, formă, tavă, vas termorezistent cu puțin ulei (eu îl torn pe un prosop de hârtie și mâzgălesc fundul și marginile, ca să nu băltească).
Începeți cu ce ingredient doriți (eu încep cu orezul), și clădiți strat cu strat, adăugând la fiecare al treilea câte 2-3 linguri de bulion. Continuați până rămâneți fără ingrediente. Turnați restul de bulion pe deasupra și presărați puțin mult cimbru, de frumusețe. De la o optsprezecime de lingură (de amestecat silvoizul) în sus.
Dați la cuptor, la foc mediu, până prinde primul strat o crustă frumoasă și rumenită.

Dacă-mi semănați cât de cât, pe când e gata, v-ați săturat de muncă, vă jurați că nu mai faceți niciodată, și-o dați musafirilor. Iar dumneavoastră vă duceți, dacă vă apucă pofta, la Vărzărie, că oricum e mai bună varianta „la cazan”.

O rețetă mai grăsuță, dar la fel de laborioasă, găsiți la buni Eva a bukătarului amator. Tot acolo găsiți și poze, că la mine n-au trecut încă cinci ani de la ultima ispravă.

Cât despre sarmale, nu aveți decât de călit ceapa (maximum 10 minute), carnea se pune crudă, orezul nefiert și, eventual, dacă folosiți  varză dulce, mai pierdeți cel mult o jumătate sau trei sferturi de oră cu opăritul în apă cu oțet și cimbru. Dacă folosiți varză murată, ați scăpat și de etapa asta. După, le clădiți în oală și le dați la cuptor, unde șed până-s gata, fără să ceară prea multă supraveghere. Mă jur că le face fără să se plângă că-i greu (și încă se mai minunează cât e de ușor) o prietenă care se declară dușmancă pe veci a aragazului. E greu? Neah, floare la ureche.