Marțolea de sâmbătă. Cu tarhon.

Pe când credeai că ai pățit tot ce se putea păți în bucătărie, Marțolea lovește din nou. Și nu doar marțea, evident că nu. Și dacă credeai că bucata de carne din supă (limbă în zamă de tarhon, în cazul de față) nu se poate prinde de fundul oalei, te-ai înșelat.

wpid-dsc_0237.jpg

Ba da, se poate. Zama a supraviețuit, bucătarul leneș a râs de sine însăși, și vă poftește să râdeți și voi.

Să vă fie de bine, că mie mi-a fost.

Marțolea de miercuri

Dacă ne uităm la fotografie și nu suntem profesioniști, nu ne dăm seama, dar marțolea, de care vă povesteam acum vreo doi ani, lovește din nou, chiar dacă e miercuri.

Marțolea, după cum veți vedea, dacă aveți curiozitatea să citiți ce-am scris data trecută, e o sperietoare, ca să facă muierile câte o pauză, marțea. Sau strămătușă-mea, fată bună, care-a scăpat-o pe sora bunicii gura soacră-sii, care nu concepea să șadă blândă marți seara, nici ea, nici noru-sa. Cam ca-n soacra cu trei nurori, dar soacra a supraviețuit, iar povestea a rămas celebră în familie.

Așadar, marțolea a lovit miercuri și, deși fotografia a ieșit bine, doresc să vă informez că broccoli a ieșit cam nesărat, iar friptura cam iască. Pățăști, când ți-e lumea mai dragă.

Marțolea de vineri (sau orice altă zi din săptămână)

Stră-stră-stră-stră…bunicile noastre erau niște istețe nemaivăzute. Își făceau ele vreme de chiulit de la muncile casnice cel puțin o dată pe lună și marțea, când venea Marțolea și le smotocea caierele, le deșira pânza din război, le rupea suveica și câte altele.

Paranteză cu strămătușă-mea Valerie, soră de-a străbunicii, și cu Marțolea:

Femeia asta se ținea, zicea bunică-mea și se scutura de râs numai gândindu-se la ea, veșnic de șotii. Ba le speria pe doamnele de la oraș, neveste ale fraților ei, ba își mânjea cu funingine pretendenții, ba le turna apă-n ochi prin mâneca de la cojoc… Și totuși, n-a rămas nemăritată. Era, de fapt, măritată-n alt sat, unde mai era căsătorită și una din surorile bunicii. Și-avea sora asta a bunicii o soacră deloc simpatică (deh, nu-i treaba soacrelor să fie simpatice) pe care-o apuca hărnicia în fiecare marți, că ea până n-o vede pe Marțolea n-are de gând să se lenevească… 
Așa că s-a gândit Valeria noastră să-i facă un pustiu de bine nepoatei. Știa că soacra de mai sus țese-n casa dinainte (camera de la drum) și că n-are habar ce fac ele-n cohe (bucătăria de vară, din capătul celălalt al casei). Așa că și-a dat jos năframa, și-a desfăcut conciul, s-a ciufulit bine și și-a tras părul peste față, după care a intrat pe fereastră în casa dinainte și-a smotocit-o pe soacra celeilalte mătuși de să-i meargă fulgii, până a promis că nu mai lucrează marțea, nici ea, nici alte femei din casă. Până să ajungă speriata soacră în bucătăria de vară, Valeria era deja cu năframa legată, serioasă nevoie mare, și se prefăcea că n-a auzit nimic, nici o Marțole, că așa ceva nu există…

Care-i rostul poveștii? Păi mi-am amintit-o ieri (vineri), când s-a gândit Marțolea să-și facă de cap pe la infailibilii bucătari leneși, după cum urmează:

S-a scăpat planșeta de pe balcon, de la etajul patru. Din fericire, a aterizat pe iarbă și nu pe vreo mașină a vecinilor, și nici nu s-a făcut așchii.

E posibil să fi copt pita la grill. Bine că s-a copt și că nici  n-am ars-o.

Turta dulce (pe care n-o fac prima dată) s-a făcut biscuiți de muiat în ceai. Delicioși la gust, dar excesiv de crocanți, ca-n poza alăturată. Și, din fericire, nici n-a venit nimeni din cei poftiți să o guste.

Turtp dulce

Turtp dulce

Concluzia? Nu-i musai să fie marți ca să vină Marțolea…